Vicontele de Bragelonne

- M-am gândit şi eu la asta - răspunse d'Artagnan. Iată ce m-a adus încoace; neavând nimic de făcut astă-seară la Palatul Regal, voiam să gust din bucatele dumitale, când, pe drum, m-am întâlnit cu domnul conte.

Athos salută.

- Domnul conte, care ieşea de la maiestatea sa, mi-a înmânat un ordin care cere grabnică îndeplinire. Dar cum ne aflam pe aproape de aici, am ţinut să trec totuşi, măcar numai spre a-ţi strânge mâna şi a ţi-l prezenta pe domnul, despre care îmi vorbiseşi atât de frumos atunci, la rege, în seara aceea când...

- Foarte bine! Foarte bine! Domnul conte de La Fère, nu-i aşa?

- Chiar el.

- Domnul conte e binevenit.

- Şi va lua masa astă-seară cu dumneavoastră amândoi - nu-i aşa? - în timp ce eu, biet ogar neobosit, va trebui să alerg după treburile mele. Fericiţi muritori mai sunteţi, n-am ce zice! adăugă el scoţând un oftat pe care numai Porthos l-ar fi putut face atât de răsunător.

- Cum aşa, pleci? glăsuiră Aramis şi Baisemeaux uniţi într-un acelaşi simţământ de voioasă surprindere.

Nuanţa nu-i scăpă lui d'Artagnan.

- Vă las în locul meu - zise el - un bun şi nobil comesean.

Şi bătu uşor pe umăr pe Athos, care, el însuşi, se mira de tot ceea ce se întâmpla aici, fără a-şi putea ascunde întru totul uimirea; această nuanţă fu prinsă însă de astă dată numai de Aramis, domnul Baisemeaux nefiind de calibrul celor trei prieteni.

- Cum, ne părăseşti? se miră preabunul guvernator.

- Vă cer un ceas sau un ceas şi jumătate. Mă voi reîntoarce la desert.

- Oh, te vom aştepta cu masa! îl asigură Baisemeaux.

- Ar însemna să mă obligaţi prea mult.

- Ai să te întorci cu adevărat? îl întrebă Athos neîn­crezător.

- Fără nici o îndoială - răspunse el strângându-i mâna pe ascuns. Apoi adăugă, mai încet: Aşteaptă-mă, Athos; fii vesel şi, mai ales, nu vorbi nimic despre afacerea noastră, nici în ruptul capului.

O nouă strângere de mână îl îndemnă pe conte să rămână pe loc şi să nu scoată o vorbă.

Baisemeaux îl conduse pe d'Artagnan până la poartă.

Aramis, cu vorbe mieroase, îl luă în primire pe Athos, hotărât să-l facă să vorbească; dar Athos era înzestrat cu toate virtuţile până la cel mai înalt grad. Când nevoia o cerea, el putea să fie cel mai bun orator din lume; în ocazii ca aceasta, însă, să-l fi tăiat şi n-ai fi putut să scoţi o vorbă de la el.

Aceşti trei domni se aşezară deci, la zece minute după plecarea lui d'Artagnan, la o masă întinsă, încărcată cu luxul gastronomic cel mai substanţial. Bucatele alese, prepa­ratele cele mai îmbietoare, vinurile cele mai felurite apărură rând pe rând la această masă, servită pe spezele regelui şi din cheltuiala căreia domnul Colbert ar fi putut cu uşurinţă să economisească două treimi, fără ca din această pricină să slăbească cineva la Bastilia.

Baisemeaux fu singurul care mâncă şi bău zdravăn. Ara­mis nu refuză nimic, dar abia ciuguli din toate; Athos, după ciorbă şi după cele trei antreuri, nu se mai atinse de nimic.

Convorbirea fu, nici mai mult nici mai puţin, aceea care putea să se înfiripe între trei bărbaţi atât de deosebiţi între ei ca temperament şi ca intenţii.

Aramis nu înceta să se întrebe prin ce ciudată împre­jurare Athos se afla la Baisemeaux când d'Artagnan nu mai era acolo, şi de ce d'Artagnan nu se găsea acolo, de vreme ce Athos rămăsese. Athos, la rândul său, căuta să pătrundă toată adâncimea spiritului lui Aramis, care trăia din şiretlicuri şi intrigi; el îşi privi o clipă îndeaproape omul şi-l mirosi că punea la cale ceva de mare însemnătate. Apoi se întoarse la propriile lui necazuri, întrebându-se pentru ce d'Artagnan părăsise Bastilia cu o grabă atât de ciudată, lăsând acolo un deţinut introdus într-un chip aşa de neobiş­nuit şi aşa de puţin conform cu regulile cunoscute.

Dar nu asupra acestor personaje ne vom opri noi aten­ţia. Pe ei îi vom lăsa acolo, să-şi vadă de treaba lor, în faţa grămezilor de claponi, de potârnichi şi de peşti măcelăriţi de satârul generos al lui Baisemeaux. Cel pe care-l vom urmări este d'Artagnan, care, după ce se urcă din nou în trăsura ce-l adusese aici, îi strigă surugiului, la ureche:

- La rege! Dar iute ca săgeata.

LXXII

CE SE PETRECEA LA LUVRU ÎN TIMPUL OSPĂŢULUI DE LA BASTILIA
Domnul de Saint-Aignan îşi îndeplinise misiunea de me­sager pe lângă domnişoara de La Vallière, aşa cum s-a văzut într-unul din capitolele precedente; dar, oricât de bun ora­tor ar fi fost el, nu izbuti să convingă pe fată că avea un protector atât de puternic în rege şi că nu trebuia să se mai gândească la nimeni altul, de vreme ce regele era de partea sa.

Într-adevăr, de la primele cuvinte pe care confidentul le rosti în legătură cu descoperirea faimosului secret, Louise, deznădăjduită, începu să scoată nişte strigăte ascuţite şi se lăsă pradă unei dureri de care regele n-ar fi fost de loc încântat dacă, dintr-un colţ al apartamentului, ar fi putut urmări această scenă. De Saint-Aignan, în calitatea sa de ambasador, se burzului, aşa cum ar fi făcut şi stăpânul lui, şi se întoarse la rege, spunându-i tot ceea ce văzuse şi tot ceea ce auzise. Îl vom regăsi deci aici, foarte tulburat, în prezenţa lui Ludovic, care era şi mai tulburat încă.

- Dar - îl întrebă regele pe curtean, după ce acesta îşi încheie povestirea - ce-a spus în concluzie? O voi putea măcar vedea înainte de cină? Va veni ea sau va trebui să trec eu pe la dânsa?

- Cred, sire, că dacă maiestatea voastră doreşte s-o vadă, va trebui ca regele să facă nu numai primii paşi, ci drumul întreg.

- Nu ţi-a spus nimic pentru mine! Aşadar, acest Bragelonne îi stăpâneşte încă inima? murmură Ludovic al XIV-lea printre dinţi.

- Oh, sire, asta nu e cu putinţă, căci domnişoara de La Vallière nu vă iubeşte decât pe voi, şi din toată inima! Dar, ştiţi, domnul de Bragelonne se trage dintr-un neam dârz, ce ţine în mare cinste amintirea eroilor romani.

Regele zâmbi uşor. Ştia la ce avea să se aştepte: Athos avea să-l părăsească.

- Cât despre domnişoara de La Vallière - continuă de Saint-Aignan - ea a fost crescută la DOAMNA vă­duvă, adică retrasă de lume şi ţinută din scurt. Aceşti doi logodnici şi-au făcut, la rece, jurăminte copilăreşti în faţa lunei şi a stelelor, şi, pricepeţi, sire, numai naiba le-ar mai putea desface!

De Saint-Aignan credea că o să-l facă pe rege să râdă; dar, dimpotrivă, de la simplul zâmbet, Ludovic trecu la seriozitatea cea mai deplină. Începea să simtă de pe acum ceea ce contele îi făgăduise lui d'Artagnan să-i dea regelui: remuşcări. Se gândea că, într-adevăr, cei doi tineri se iubi­seră şi îşi juraseră să se căsătorească; că unul dintre ei îşi ţinuse cuvântul, iar cealaltă era prea cinstită sufleteşte pentru a nu suferi cumplit că-şi călcase jurământul. Şi, o dată cu remuşcările, gelozia prinse a înţepa şi ea inima re­gelui. Nu scoase nici o vorbă şi, în loc să se ducă la mama sa, ori la regină, ori la DOAMNA, ca să-şi ostoiască nă­duful făcându-le pe doamne să râdă, aşa cum îşi spunea singur, se adânci în marele fotoliu în care Ludovic al XIII-lea, augustul său părinte, se plictisise zile la rând şi ani întregi alături de Baradas şi Cinq-Mars.

De Saint-Aignan înţelese că regele nu avea chef să facă haz în momentele acelea. El recurse la ultima încercare şi rosti numele Louisei. Regele ridică ochii.

- Ce va face maiestatea voastră astă-seară? Să o pre­vin pe domnişoara de La Vallière?

- Doamne, dar mi se pare că e prevenită - răspunse regele.

- Veţi face poate o plimbare?

- Am fost la plimbare - zise regele.

- Atunci, sire?

- Ei bine, să ne gândim, de Saint-Aignan, să stăm şi să ne gândim, fiecare la ale sale; când domnişoara de La Vallière va fi regretat destul ceea ce regretă (remuşcările începeau să încolţească în inima lui), ei bine, atunci ea va binevoi poate să ne dea o veste!

- Ah, sire, puteţi greşi atât de mult faţă de o inimă atât de credincioasă?

Regele se ridică în picioare, roşu de ciudă; gelozia îşi făcea efectul. De Saint-Aignan îşi dădea seama că ajunsese la momentul cel mai greu, când draperia de la uşă se trase deodată la o parte. Regele tresări; primul lui gând fu că cineva îi aducea un bilet din partea domnişoarei de La Val-lière; dar, în locul unui mesager al dragostei, nu-l zări decât pe căpitanul lui de muşchetari, în picioare şi mut, în pragul uşii.

- Domnul d'Artagnan! rosti Ludovic. Ah... Ei bine?

D'Artagnan se uită mai întâi spre de Saint-Aignan. Pri­virea regelui se îndreptă în aceeaşi direcţie ca şi a căpita­nului. Cele două priviri erau cât se poate de grăitoare pentru oricine; cu atât mai mult erau pentru de Saint-Aig­nan. Curteanul salută şi ieşi. Regele şi d'Artagnan răma­seră singuri.

- S-a făcut? întrebă regele.

- Da, sire - răspunse căpitanul de muşchetari cu glas apăsat - s-a făcut.

Regele nu mai găsi nimic de adăugat. Totuşi, orgoliul îi poruncea să nu se oprească aici. Când un rege a luat o hotărâre, chiar nedreaptă, trebuie să le dovedească tuturor celor care l-au văzut luând-o, şi mai ales lui însuşi că a avut dreptate s-o ia. Există un mijloc pentru aceasta, un mijloc aproape de neînfrânt, anume: să-i găsească o vină victimei. Ludovic, crescut de Mazarin şi Ana de Austria, îşi cunoştea mai bine decât orice prinţ meseria sa de rege. Ceea ce şi căută să dovedească în această împrejurare. După o clipă de tăcere, în cursul căreia făcu în sinea lui reflecţiile pe care noi le-am făcut în auzul tuturor, întrebă cu un aer nepăsător:

- Ce-a spus contele?

- Nimic, sire.

- Oricum, nu s-a lăsat să fie arestat fără să spună nimic.

- A spus că se aştepta să fie arestat sire.

Regele înălţă capul cu mândrie.

- Presupun că domnul conte de La Fère nu şi-a mai continuat rolul lui de răzvrătit! zise el.

- Mai întâi, sire, ce înţelegeţi prin răzvrătit? întrebă netulburat muşchetarul. Este oare un răzvrătit, în ochii re­gelui, omul care nu numai că se lasă întemniţat la Bastilia, dar chiar se opune celor care nu vor să-l conducă acolo?

- Care nu vor să-l conducă acolo? strigă regele. Ce-mi aud urechile, căpitane? Ai înnebunit?

- Nu cred, sire.

- Vorbeşti de oameni care nu voiau să-l aresteze pe domnul conte de La Fère...

- Da, sire.

- Şi cine sunt aceşti oameni?

- Cei cărora maiestatea voastră le-a dat această în­sărcinare! răspunse muşchetarul.

- Dar pe dumneata te-am însărcinat cu asta! strigă regele.

- Da, sire, pe mine.

- Şi îndrăzneşti să-mi spui că, în pofida ordinului meu, aveai de gând să nu-l arestezi pe omul care ne-a insultat?

- Chiar asta a fost intenţia mea, da, sire.

- Oh!

- Ceva mai mult, i-am propus să încalece pe un cal pe care-l pregătisem pentru el la bariera Conferinţei.

- Şi cu ce scop îi pregătiseşi acel cal?

- Cu scopul, sire, ca domnul conte de La Fère să fugă la Le Havre şi, de acolo, în Anglia.

- Dar asta ar fi fost o trădare, domnule! strigă iarăşi regele, cu ochii scăpărându-i de o furie sălbatică.

- Exact.

Nu mai era nimic de răspuns la nişte afirmaţii făcute pe un asemenea ton. Regele simţi o împotrivire atât de dârză, încât rămase înmărmurit.

- Cel puţin aveai vreun motiv, domnule d'Artagnan, când ai procedat astfel? îl interogă regele cu maiestate.

- Eu am întotdeauna un motiv, sire.

- Cred că nu poate fi acela al prieteniei, singurul pe care l-ai putea invoca, singurul care te-ar putea scuza, de­oarece ne înţelesesem asupra acestui capitol.

- Cu mine, sire?

- Nu te-am lăsat să alegi dacă vrei sau nu vrei să-l arestezi pe domnul conte de La Fère?

- Da, sire, însă...

- Însă ce? îl întrerupse regele nerăbdător.

- Însă prevenindu-mă, sire, că, dacă nu-l arestez eu, îl va aresta, căpitanul gărzilor.

- Îţi ofeream posibilitatea cea mai bună, din moment ce nu-ţi forţam mâna.

- Mie, da, sire; dar prietenului meu, nu.

- Nu?

- Fără îndoială, căci, fie de mine, fie de căpitanul gărzilor, prietenul meu tot ar fi fost arestat.

- Acesta e devotamentul dumitale, domnule? Un devotament care cumpăneşte, care alege? Dumneata nu eşti soldat, domnule!

- Aştept ca maiestatea voastră să-mi spună ce sunt!

- Ei bine, eşti un frondeur!

- De când nu mai există Fronda, sire...

- Iar dacă ceea ce spui e adevărat...

- Ceea ce spun eu e totdeauna adevărat, sire.

- Atunci de ce-ai mai venit aici? Să aud.

- Am; venit aici să-i spun regelui: sire, domnul de La Fère se află la Bastilia...

- Asta nu datorită dumitale, pe cât se pare.

- E adevărat, sire; dar, în sfârşit, e acolo, şi dacă e acolo se cuvine ca maiestatea voastră să ştie acest lucru.

- Ah, domnule d'Artagnan, dumneata îţi înfrunţi regele!

- Sire...

- Domnule d'Artagnan, te fac atent că abuzezi de răbdarea mea.

- Dimpotrivă, sire.

- Cum dimpotrivă?

- Vreau să fiu arestat şi eu.

- Să fii arestat, dumneata?

- Da, sire. Prietenului meu are să i se urască acolo şi am venit să-i propun maiestăţii voastre să-mi îngăduie de a-i ţine tovărăşie. Maiestatea voastră n-are decât să ros­tească un singur cuvânt, şi mă voi aresta eu singur; nu voi mai avea nevoie de căpitanul gărzilor pentru asta, vă asigur.

Regele se repezi la masă şi luă pana spre a scrie ordinul pentru întemniţarea lui d'Artagnan.

- Bagă de seamă că e pe vecie, domnule! strigă el cu un accent ameninţător.

- Nu mă îndoiesc - răspunse muşchetarul - căci, o dată ce veţi fi făcut una ca asta, nu veţi mai îndrăzni să mă mai priviţi în faţă!

Regele aruncă pana cu furie.

- Pleacă! răcni el.

- Oh, nu, sire, cu îngăduinţa maiestăţii voastre.

- Cum nu?

- Sire, am venit să-i vorbesc cu blândeţe regelui; regele s-a înfuriat, păcat, dar asta nu mă va împiedica să-i spun totuşi regelui ceea ce am să-i spun.

- Demisia dumitale, domnule - strigă regele - de­misia!

- Sire, ştiţi că demisia nu mă sperie câtuşi de puţin, deoarece la Blois, în ziua când maiestatea voastră a refuzat regelui Carol milionul pe care i l-a dat prietenul meu, con­tele de La Fère, am prezentat regelui demisia mea.

- Ei bine, atunci fă-o cât mai repede!

- Nu, sire, căci nu de demisia mea e vorba acum; maiestatea voastră a luat pana pentru ca să mă trimită la Bastilia; pentru ce şi-a schimbat părerea?

- D'Artagnan! Cap de gascon! Cine e rege, dum­neata sau eu? Răspunde!

- Din nefericire, maiestatea voastră, sire.

- Cum din nefericire?

- Da, sire, căci dacă aş fi fost eu...

- Dacă ai fi fost dumneata, ai fi încuviinţat răzvră­tirea domnului d'Artagnan, da?

- Fără îndoială!

- Adevărat?

Şi regele ridică din umeri.

- Şi i-aş spune căpitanului meu de muşchetari - continuă d'Artagnan - i-aş spune, privindu-l cu ochi blânzi, iar nu cu fulgere de mânie, i-aş spune aşa: "Domnule d'Artagnan, am uitat că sunt rege. Am coborât de pe tron pentru a defăima pe un gentilom".

- Domnule - strigă regele - crezi că-l aperi pe prie­tenul dumitale întrecându-l în obrăznicie?

- Oh, sire, voi merge şi mai departe decât el - zise d'Artagnan - şi asta din vina voastră! Vă voi spune ceea ce el nu v-a spus, el, omul însuşirilor delicate; vă voi spune: sire, i-aţi jertfit fiul, iar el şi-l apăra; l-aţi jertfit pe el însuşi; v-a vorbit în numele onoarei, religiei, vir­tuţii, şi l-aţi respins, l-aţi alungat, l-aţi întemniţat. Eu voi fi mai aspru decât el, sire, şi vă voi spune: sire, alegeţi! Vreţi prieteni sau lachei? Soldaţi sau dansatori meşteri în plecăciuni? Oameni adevăraţi sau paiaţe? Vreţi slujitori sau oameni încovoiaţi? Vreţi să fiţi iubit sau vreţi ca tuturor să le fie teamă de voi? Dacă preferaţi josnicia, in­triga, laşitatea, oh, spuneţi-o, sire! Atunci, noi ne vom retrage, sire, noi ăştia, care suntem singurele rămăşiţe, aş spune mai mult, singurele modele ale vitejiei de altădată; noi care am slujit şi am întrecut poate în curaj şi în merite bărbăteşti oameni socotiţi mari de pe-acum pentru posteri­tate. Alegeţi, sire, şi grăbiţi-vă. Dacă v-au mai rămas câţiva mari seniori, păstraţi-i; curteni veţi avea totdeauna destui. Grăbiţi-vă şi trimiteţi-mă la Bastilia, alături de prietenul meu, căci dacă n-aţi ştiut să-l ascultaţi pe contele de La Fère, adică glasul cel mai blând şi cel mai nobil al onoarei, dacă nu-l puteţi înţelege pe d'Artagnan, adică glasul cel mai cinstit şi cel mai neabătut, al sincerităţii, înseamnă că nu sunteţi un rege bun, şi, mâine, veţi fi doar un biet rege nevrednic. Or, regii răi nu sunt iubiţi, iar bieţii regi nevrednici sunt izgonţi. Iată ce aveam să vă spun, sire; e vina voastră că m-aţi făcut să ajung până aici!

Regele se răsuci, palid şi îngheţat, în fotoliul său; era limpede că un trăsnet căzut la picioarele lui nu l-ar fi uluit mai mult; s-ar fi zis că-şi pierduse răsuflarea şi că se pre­gătea, să-şi dea duhul. Acest glas aspru al sincerităţii, cum îl numea d'Artagnan, îi străpunsese inima ca lama unui cuţit.

D'Artagnan spusese tot ce avea de spus. Înţelegând mânia regelui, îşi scoase spada de la brâu şi, apropiindu-se respectuos de Ludovic al XIV-lea, o puse pe masă. Dar regele, cu un gest furios, împinse spada, care căzu jos şi se rostogoli până la picioarele lui d Artagnan. Oricât de stăpân pe el însuşi ar fi fost muşchetarul, se îngălbeni la rândul său şi zise, tremurând de indignare:

- Un rege poate arunca în dizgraţie un soldat; îl poate surghiuni, îl poate osândi la moarte; dar, de-ar fi de o sută de ori rege, n-are niciodată dreptul de a-l insulta, dezonorându-i spada. Sire, niciodată un rege al Franţei n-a zvârlit cu atâta dispreţ spada unui om ca mine. Această spadă pângărită, gândiţi-vă, sire, nu va mai avea de aici înainte altă teacă decât inima mea sau a voastră. O aleg pe a mea, sire, şi mulţumiţi-i pentru asta lui Dumnezeu şi răbdării mele! Apoi, repezindu-se spre spadă, rosti cu înverşunare: Fie ca sângele meu să cadă asupra capului vostru, sire!

Şi, cu o mişcare iute, sprijinind mânerul spadei în par­chet, îi îndreptă vârful spre pieptul său. Regele se repezi cu o mişcare şi mai iute decât aceea a lui d'Artagnan, cuprinzând cu braţul drept grumazul muşchetarului, iar cu mâna stângă apucând lama spadei de la mijloc şi băgând-o în teacă, fără să scoată nici o vorbă. D'Artagnan, ţeapăn, palid şi tremurând încă, îl lăsă pe rege să facă totul până la capăt, fără a-i da nici un fel de ajutor. Atunci Ludovic, înduioşat, întorcându-se la masă, luă pana, scrise câteva rânduri, le semnă şi întinse mâna spre d'Artagnan.

- Ce este această hârtie, sire? întrebă căpitanul.

- Ordinul dat domnului d'Artagnan de a-l pune numaidecât în libertate pe domnul conte de La Fère.

D'Artagnan luă mâna regală şi o sărută; apoi îndoi ordinul, îl vârî sub pieptarul de piele şi ieşi. Nici regele, nici căpitanul nu rostiră o silabă.

- Oh, inimă omenească! Busolă a regilor! murmură Ludovic al XIV-lea după ce rămase singur. Când oare voi fi în stare să citesc în cutele tale ca în paginile unei cărţi? Nu, nu sunt un rege rău; nu, nu sunt un biet rege nevred­nic; dar sunt încă un copil.

Sfârşitul volumului III