Vicontele de Bragelonne

- Să-i scrii lui Montalais şi să-i ceri o întâlnire.

- Ah! făcu Raoul, înhăţând pana pe care i-o întindea căpitanul.

În acea clipă, uşa se deschise şi un muşchetar, apropiindu-se de d'Artagnan, zise:

- Căpitane, e aici domnişoara de Montalais, care vrea să-ţi vorbească.

- Mie? se miră d'Artagnan. Să intre, şi se va vedea dacă vrea să vorbească chiar cu mine.

Şiretul căpitan nu se înşelase. Montalais, de cum intră, îl zări pe Raoul şi strigă:

- Domnule! Domnule!... Iartă-mă, domnule d'Artagnan.

- Te iert, domnişoară - zise d'Artagnan. Ştiu că, la vârsta mea, cei care mă caută o fac numai fiindcă au nevoie de mine.

- Îl căutam pe domnul de Bragelonne - răspunse Mon­talais.

- Ce potriveală! Şi eu te căutam pe dumneata.

- Raoul, nu vrei să te duci cu domnişoara?

- Din toată inima!

- Atunci du-te! Şi-l împinse pe Raoul spre uşă; apoi, apucând-o de mână pe Montalais, îi şopti: Fii fată bună: cruţă-l şi cruţ-o.

- Ah - răspunse Montalais pe acelaşi ton - nu eu sunt aceea care îi va vorbi.

- Cum asta?

- DOAMNA m-a trimis să-l caut.

- Ah, aşa! exclamă d'Artagnan, DOAMNA îl caută? Într-un ceas, bietul băiat va fi vindecat.

- Sau mort - adăugă Montalais cu compătimire. Cu bine, domnule d'Artagnan.

Şi alergă să-l ajungă pe Raoul, care o aştepta departe de uşă, foarte nedumerit şi foarte neliniştit de acest dialog care nu făgăduia nimic bun.

LX

DOUĂ GELOZII

Îndrăgostiţii privesc cu bucurie tot ceea ce se leagă de obiectul iubirii lor. Raoul nici nu se văzu bine cu Montalais, şi începu să-i sărute mâna cu însufleţire.

- Lasă, lasă - rosti cu tristeţe fata. Sărutările dumitale. sunt pierdere de vreme, dragă domnule Raoul; te încredinţez chiar că nu-ţi vor fi de nici un folos.

- Cum?... Ce?... Explică-mi, scumpa mea Aure...

- Are să-ţi explice DOAMNA totul. Căci te conduc la dânsa.

- Ce spui?...

- Tăcere! Şi fără priviri speriate. Aici, ferestrele au ochi mari şi zidurile urechi largi. Fă-mi plăcerea de a nu mă mai privi aşa; fă-mi plăcerea de a-mi vorbi cu glas tare despre ploaie, despre timp frumos şi despre distracţiile din Anglia...

- În sfârşit...

- Ah!... Te previn că undeva, nu ştiu unde, dar undeva, DOAMNA trebuie să aibă un ochi aţintit asupra noastră şi o ureche care ascultă. Eu nu mă tem, crede-mă, c-aş fi izgo­nită sau închisă la Bastilia. Să vorbim, deci, tare sau, mai bine, să nu ne spunem nimic.

Raoul îşi strânse pumnii, îşi iuţi pasul şi luă înfăţişarea unui om voios, e adevărat, dar a unui om voios ce se în­dreaptă spre supliciu. Montalais, cu ochiul treaz, cu mersul liniştit, cu nasul în vânt, mergea înaintea lui.

Raoul fu introdus numaidecât în cabinetul DOAMNEI. "Fie - îşi zise el - această zi va trece fără să aflu nimic. Lui de Guiche i-a fost prea milă de mine: s-a înţeles cu DOAMNA şi, amândoi, printr-un complot prietenesc, în­depărtează limpezirea problemei. De ce nu am aici un duşman declarat?... Pe şarpele de Wardes, bunăoară; ar muşca, e adevărat; dar nici eu n-aş şovăi... Şovăieli... În­doieli... mai bine moartea!

Raoul se afla în faţa DOAMNEI. Henriette, mai ferme­cătoare ca oricând, stătea pe jumătate răsturnată într-un fo­toliu, cu picioarele ei mici pe o pernă de catifea brodată; se juca, în braţe, cu o pisicuţă ciufulită, ce-i muşca dege­tele şi se agăţa cu ghearele de dantela de la gulerul Prinţesei. DOAMNA medita; medita profund; a trebuit să audă vocea lui Montalais, glasul lui Raoul, pentru a se trezi din această reverie.

- Alteţa voastră m-a chemat? zise pentru a doua oară Raoul.

DOAMNA tresări, ca şi cum s-a fi trezit dintr-un vis.

- Bună ziua, domnule de Bragelonne - răspunse ea - da, te-am chemat. Iată-te, deci, reîntors din Anglia!

- La ordinele alteţei voastre regale.

- Mulţumesc. Lasă-ne singuri, Montalais.

Montalais ieşi.

- Poţi să-mi dai câteva minute, nu-i aşa, domnule de Bra­gelonne?

- Întreaga mea viaţă aparţine alteţei voastre regale - răspunse cu respect Raoul, care bănuia ceva sumbru în toată această politeţe a DOAMNEI şi căruia acest ceva sumbru nu-i displăcea, convins că el ascundea o anumită afinitate a sentimentelor DOAMNEI cu ale lui proprii.

Într-adevăr, toţi oamenii inteligenţi de la curte cunoşteau voinţa capricioasă şi despotismul plin de toane al caracteru­lui ciudat pe care-l avea Prinţesa. DOAMNA fusese măgu­lită peste măsură de omagiile regelui; DOAMNA făcuse să se vorbească despre ea şi sădise în sufletul reginei acea ucigă­toare gelozie care e viermele ce roade orice fericire femeiască; DOAMNA, într-un cuvânt, spre a-şi vindeca o mândrie rănită, îşi impunea o inimă de îndrăgostită.

Noi ştim ce anume făcuse DOAMNA pentru a-l aduce înapoi pe Raoul, îndepărtat de Ludovic al XIV-lea. Scri­soarea trimisă de ea lui Carol al II-lea, Raoul n-o cunoştea; d'Artagnan însă o bănuise. Acest inexplicabil amestec de dragoste şi vanitate, această duioşie de neînţeles, această ne­maipomenită prefăcătorie, cine le-ar putea explica? Nimeni, nici chiar acel înger rău care aprinde flacăra cochetăriei în inima femeilor.

- Domnule de Bragelonne - zise Prinţesa după o clipă de tăcere - te-ai reîntors mulţumit?

Bragelonne se uită la doamna Henriette şi, văzând-o palidă din pricina a ceea ce ascundea, din pricina a ceea ce nu voia să spună, deşi ardea de dorinţa de a-i împărtăşi totul, întrebă:

- Mulţumit? Dar de ce anume aţi vrea să fiu mulţu­mit sau nemulţumit, doamnă?

- Dar de ce anume poate fi mulţumit sau nemulţumit un om de vârsta dumitale şi cu înfăţişarea dumitale?

"Ce repede o ia! gândi Raoul puţin speriat. Ce-o fi având de gând să-mi strecoare în inimă?" Apoi, îngrozit de ceea ce avea să afle şi voind să amâne clipa, atât de dorită, dar şi atât de temută, în care avea să afle totul, răspunse:

- Doamnă, lăsasem aici un prieten în cea mai deplină sănătate, şi la întoarcere l-am găsit bolnav.

- Vrei să vorbeşti de domnul de Guiche? zise doamna Henriette cu o netulburată linişte. Îţi este, se spune, un foarte bun prieten!

- Da, doamnă.

- Ei bine, e adevărat, a fost rănit; dar acum se simte mai bine. Oh, domnul de Guiche nu e de plâns! adăugă ea repede. Apoi, reculegându-se: Dar oare de ce-ar fi de plâns? Se plânge el de ceva? Are vreo mâhnire pe care noi să n-o cunoaştem?

- Nu vorbesc decât de rana lui, doamnă.

- Cu atât mai bine, căci, în privinţa celorlalte, domnul de Guiche pare să fie foarte fericit: arată foarte voios. Uite, domnule de Bragelonne, sunt gata să cred că şi dum­neata ai căuta să fii rănit trupeşte ca el... Nu-i mare lucru o rană trupească!

Raoul tresări. "Iar se întoarce la asta - îşi spuse în sinea lui. Vai!..."

Dar, deşi el nu răspunse nimic:

- Poftim? zise ea.

- N-am spus nimic, doamnă.

- N-ai spus nimic! Mă dezaprobi, deci? Eşti mulţu­mit, prin urmare?

Raoul se apropie cu un pas.

- Doamnă - vorbi el - alteţa voastră regală vrea să-mi spună ceva, dar generozitatea firească o îndeamnă, să-şi aleagă cuvintele. Rog pe alteţa voastră să nu mai şovăie. Sunt tare, şi ascult.

- Ah - răspunse Henriette - dar ce înţelegi dumneata din toate astea?

- Ceea ce alteţa voastră vrea să mă facă să înţeleg.

Şi Raoul tremură, fără să vrea, rostind aceste cuvinte.

- Într-adevăr - murmură Prinţesa - e crud; dar, de vreme ce-am început...

- Da, doamnă, întrucât alteţa voastră a binevoit să înceapă, binevoiască să şi termine...

Henriette se ridică din fotoliu şi făcu agitată câţiva paşi prin cameră.

- Ce ţi-a spus domnul de Guiche? întrebă ea deodată.

- Nimic, doamnă.

- Nimic! Nu ţi-a spus nimic? Oh, cât de bine îl recunosc!

- Voia să mă cruţe, de bună seamă.

- Şi iată ce numesc prietenii prietenie! Dar domnul d'Artagnan, de la care vii, el ţi-a spus ceva?

- Nimic mai mult decât de Guiche, doamnă.

Henriette făcu un gest de nerăbdare.

- Cel puţin - zise ea - ştii ce se vorbeşte la curte?

- Nu ştiu nimic, doamnă.

- N-ai aflat nimic nici despre scena cu ploaia?

- Nici despre scena cu ploaia!...

- Nici despre plimbarea în doi prin pădure?

- Nici despre plimbarea în doi prin pădure!...

- Nici despre fuga la Chaillot?

Raoul, care se prăbuşea ca floarea tăiată de coasă, făcu sforţări supraomeneşti pentru a zâmbi, şi răspunse cu un glas plin de blândeţe:

- Am avut onoarea de a spune alteţei voastre regale că nu ştiu absolut nimic. Sunt un biet uitat care se reîntoarce din Anglia; între oamenii de aici şi mine erau atâtea valuri zgomotoase, încât vuietul tuturor celor despre care îmi vor­beşte alteţa voastră n-a putut ajunge până la urechea mea.

Henriette fu mişcată de această paloare, de această blân­deţe, de această putere de suferinţă. Simţământul dominant al inimii ei era o vie dorinţă de a-l auzi pe sărmanul îndră­gostit vorbindu-i despre aceea care-l făcea să se chinuie astfel.

- Domnule de Bragelonne - zise ea - ceea ce priete­nii dumitale n-au vrut să facă, vreau să fac eu pentru dum­neata, pe care te stimez şi te preţuiesc. Eu voi fi cu adevărat prietena dumitale. Ţii aici capul sus, ca un om cinstit, şi nu vreau să ţi-l pleci sub povara ridicolului; peste opt zile, s-ar putea spune a dispreţului.

- Ah - făcu Raoul alb ca varul - până acolo s-a ajuns?

- N-ai aflat încă nimic - zise Prinţesa - dar văd că bănuieşti ce s-a întâmplat. Ai fost logodnicul domnişoarei de La Vallière, aşa-i?

- Da, doamnă.

- În această calitate, mă simt datoare să te previn; cum, dintr-o zi în alta, o voi alunga pe domnişoara de La Vallière de la mine...

- O veţi alunga pe La Vallière? strigă Raoul.

- Fără îndoială. Crezi că voi ţine mereu seama de la­crimile şi de bocetele regelui? Nu, nu, casa mea nu va mai fi multă vreme adăpostul unor astfel de îndeletniciri. Dar văd că te clatini...

- Nu, doamnă, iertaţi-mă - zise Bragelonne făcând un efort - credeam doar că am să mor, asta e totul. Alteţa voastră mi-a făcut cinstea de a-mi spune că regele a plâns, s-a rugat...

- Da, însă în zadar.

Şi-i povesti lui Raoul scena de la Chaillot şi deznă­dejdea regelui la întoarcere; îi povesti apoi îngăduinţa ei însăşi şi, pe urmă, teribila frază prin care prinţesa jignită, cocheta umilită, îngenunchease mânia regală.

Raoul îşi plecă încet capul.

- Ce zici de toate acestea? îl întrebă ea.

- Regele o iubeşte! răspunse Raoul.

- Ai însă aerul de a spune că ea nu-l iubeşte.

- Vai, mă gândesc încă la vremea când m-a iubit, doamnă.

Henriette stătu o clipă în admiraţia acestei sublime neîncrederi; apoi, dând din umeri, zise:

- Nu mă crezi, aşadar? Ah, cât de mult o iubeşti dumneata! Şi cum te îndoieşti că dumneaei îl iubeşte pe rege!

- Până nu voi avea dovada, da, doamnă, mă îndoiesc. Iertaţi, şi-a dat cuvântul şi, înţelegeţi, e o fată cu suflet nobil.

- Dovada?... Ei bine, fie! Vino cu mine!

LXI

VIZITĂ LA DOMICILIU
Prinţesa, mergând înaintea lui Raoul, îl conduse de-a lungul curţii spre corpul de clădiri unde locuia La Vallière şi, urcând scara pe care o urcase şi Raoul în aceeaşi dimineaţă, se opri la uşa camerei unde tânărul, la rândul lui, fusese primit într-un chip atât de ciudat de către Montalais.

Momentul era bine ales pentru înfăptuirea planului în­tocmit de doamna Henriette: castelul era gol; regele, curtenii şi doamnele de onoare erau plecaţi la Saint-Germain; doamna Henriette, singura, ştiind că Bragelonne se întorsese şi gândindu-se la folosul pe care-l va putea trage din această întoarcere, pretextase o indispoziţie şi rămăsese în apartamentul ei. DOAMNA era deci sigură că va găsi pustii atât camera domnişoarei de La Vallière, cât şi aparta­mentul contelui de Saint-Aignan. Scoase din buzunar o cheie de rezervă şi deschise uşa odăii domnişoarei sale de onoare.

Bragelonne îşi aruncă privirea în această cameră, pe care o recunoscu îndată, şi impresia pe care i-o făcu ve­derea acestei odăi fu unul dintre primele chinuri ce-l aş­teptau acolo.

Prinţesa îl privi îndeaproape, şi ochiul ei experimentat putu să vadă tot ce se petrecea în inima tânărului.

- Mi-ai cerut dovezi - îi spuse ea - să nu te sur­prindă, deci, dacă ţi le voi da. Şi, dacă nu te simţi în stare să le suporţi, mai e încă timp, ne putem retrage.

- Mulţumesc, doamnă - răspunse Bragelonne - dar am venit aici ca să mă conving. Mi-aţi făgăduit să mă convingeţi, convingeţi-mă.

- Intră înăuntru - zise DOAMNA - şi închide uşa după dumneata.

Bragelonne se supuse şi se întoarse către Prinţesă, pe care o interogă din ochi.

- Ştii unde te afli? întrebă doamna Henriette.

- Dar totul mă îndeamnă să văd, doamnă, că mă găsesc în camera domnişoarei de La Vallière.

- Chiar aşa şi este.

- Aş face, totuşi, alteţei voastre observaţia că această cameră e o cameră, şi nu o dovadă.

- Aşteaptă.

Prinţesa se apropie de piciorul patului, strânse para­vanul şi, arătând spre parchet, zise:

- Uite, apleacă-te şi ridică dumneata însuţi trapa aceasta.

- Această trapă? exclamă Raoul cu surprindere.

Cuvintele lui d'Artagnan începeau să-i revină în me­morie şi-şi aducea aminte că d'Artagnan rostise întâmplător acest cuvânt. Şi Raoul căută din ochi, dar în zadar, o cră­pătură care să indice o bortă sau vreun inel cu ajutorul căruia să poată ridica o parte anumită din duşumea.

- Ah, ai dreptate - zise doamna Henriette râzând - am uitat de resortul ascuns: a patra stinghie a parchetu­lui; o apăsare pe locul unde scândura are un nod. Aşa sună instrucţiunea. Apasă dumneata însuţi, viconte, apasă aici.

Raoul, galben ca un mort, apăsă cu degetul cel mare pe locul indicat şi, într-adevăr, în aceeaşi clipă, resortul se mişcă şi capacul se ridică de la sine.

- E foarte ingenios - zise Prinţesa - şi se vede că arhitectul a prevăzut că resortul va fi manevrat de o mână mică: observi că trapa se ridică singură?

- O scară! strigă Raoul.

- Da, şi foarte elegantă chiar - zise doamna Hen­riette. Uite, viconte, scara are şi o rampă, menită să îm­piedice căderea persoanelor delicate ce s-ar încumeta să o coboare, ceea ce mă face să am curajul de a o coborâ. Haide, urmează-mă, viconte, urmează-mă.

- Dar, înainte de a vă urma, doamnă, unde duce această scară?

- Ah, e adevărat, am uitat să-ţi spun.

- Ascult, doamnă - murmură Raoul cu răsuflarea tăiată.

- Ştii poate că domnul de Saint-Aignan locuia mai înainte aproape uşă în uşă cu regele?

- Da, doamnă, ştiu; aşa era înainte de plecarea mea, şi am avut cinstea, nu o dată, să-l vizitez în vechea sa lo­cuinţă.

- Ei bine, el a obţinut din partea regelui schimbarea acelui comod şi frumos apartament, pe care-l cunoşti, cu aceste două cămăruţe la care duce scara de aici, şi care formează o locuinţă de două ori mai mică şi de zece ori mai depărtată de aceea a regelui, a cărui vecinătate nu e, to­tuşi, câtuşi de puţin dispreţuită, în general, de domnii de la curte.

- Foarte bine, doamnă - rosti Raoul. Dar continuaţi, vă rog, căci nu înţeleg încă nimic.

- Ei bine, întâmplarea a făcut - urmă Prinţesa - ca această locuinţă a domnului de Saint-Aignan să se afle sub aceea a domnişoarelor mele de onoare, şi îndeosebi sub a domnişoarei de La Vallière.

- Dar ce rost au această trapă şi această scară?

- Doamne, nu ştiu. Dar vrei să coborâm la domnul de Saint-Aignan? Poate că acolo vom găsi dezlegarea enigmei.

Şi DOAMNA dădu exemplul, coborând înainte. Raoul o urmă, oftând. Fiecare treaptă ce scârţâia sub tălpile lui Bragelonne îl făcea sa pătrundă cu câte un pas în acest apartament misterios, unde sălăşluiau încă suspinele scoase de La Vallière şi cele mai suave parfumuri ale trupului ei. Bragelonnne simţi, sorbind aerul cu răsuflări adânci, că tânăra fată trecuse de bună seamă pe acolo. Apoi, după aceste urme ale parfumului ei, dovezi invizibile, dar neîn­doielnice, apărură florile pe care le iubea ea, cărţile pe care le citea ea. Dacă Raoul ar mai fi avut vreo îndoială, se spulbera şi aceasta în faţa tainicei îmbinări de gusturi şi de potriviri dintre nevoile spiritului şi existenţa obiectelor de care fata se înconjura în viaţă. La Vallière era pentru Bragelonne atât de prezentă aici prin mobile, prin alegerea stofelor, prin chiar reflexele parchetului! Fără glas, zdro­bit, nu avea ce să afle mai mult, şi o urma pe neînduple­cata lui călăuză doar aşa cum un osândit îşi urmează călăul. DOAMNA, crudă ca orice femeie gingaşă şi aprinsă, nu-i ascundea nici un amănunt.

Dar, trebuie să o spunem, în ciuda soiului de apatie în care căzuse, lui Raoul, chiar de-ar fi rămas singur, nu i-ar fi scăpat nici unul din aceste amănunte. Fericirea femeii iubite, când această fericire vine din partea unui rival, e o tortură pentru bărbatul gelos. Pentru un gelos ca Raoul, însă, pentru această inimă ce cunoştea pentru întâia oară în viaţă amărăciunea fierei, fericirea Louisei era o moarte dintre cele mai ruşinoase, moartea sufletului şi a trupului. Ghicea totul: mâinile care se strânseseră, chipurile apropiate ce se cununaseră în faţa oglinzilor, ca un jurământ atât de dulce pentru îndrăgostiţii ce se văd astfel de două ori, spre a-şi întipări şi mai bine în amintire acest tablou. Ghicea sărutările nevăzute sub căderea draperiilor grele, smulse din agăţătoarele lor. Tălmăcea în chinuitoare du­reri graiul paturilor de odihnă, retrase în umbra lor complice. Acest lux, această rânduială îmbietoare, această grijă minuţioasă de a cruţa orice stinghereală persoanei iubite, sau de a-i face o surpriză plăcută, această putere a dragostei, sporită de puterea regală, fură pentru Raoul o lovitură mortală. Oh, dacă există o uşurare a sfâşietoarelor dureri provocate de gelozie, aceea este inferioritatea bărba­tului ce-a fost preferat în locul tău! Pe când, dimpotrivă, dacă există un iad în inima iadului, o tortură fără nume în vorbirea omenească, aceasta e atotputernicia unui zeu pusă la dispoziţia rivalului, o dată cu darurile tinereţii, ale frumuseţii, ale graţiei. În astfel de momente, se pare că Dumnezeu însuşi e împotriva îndrăgostitului dispreţuit.

O ultimă durere îi era rezervată bietului Raoul: doamna Henriette ridică o perdea de mătase şi, în dosul acestei perdele, el zări portretul în care apărea La Vallière. Şi nu numai portretul ei, dar însăşi La Vallière, tânără, frumoasă, veselă, sorbind viaţa prin toţi porii făpturii sale, căci, la optsprezece ani, viaţa este dragoste.

- Louise - murmură Bragelonne - Louise! Aşadar, e adevărat? Oh, tu nu m-ai iubit niciodată, căci niciodată nu m-ai privit astfel!

Şi i se părea că inima i se zvârcoleşte în piept.

Doamna Henriette îl privea, aproape invidiind această durere, deşi ştia bine că n-are ce invidia, deoarece ea era iubită de către de Guiche aşa cum La Vallière era iubită de Bragelonne.

Raoul surprinse privirea aceasta a doamnei Henriette.

- Oh, iertare, iertare! zise el. Ar fi trebuit să fiu mai stăpân pe mine, ştiu, aflându-mă în faţa dumneavoastră, doamnă. Dar, facă cel Atotputernic, Dumnezeul cerului şi al pământului, să nu cunoaşteţi niciodată durerea ce mă sfâşie pe mine în această clipă! Căci sunteţi femeie şi de bună seamă că n-aţi putea îndura un asemenea chin. Iertaţi-mă, eu nu sunt decât un biet gentilom, pe când dumneavoastră faceţi parte din rândul celor fericiţi, al celor atotputernici, al celor aleşi, care...

- Domnule de Bragelonne - îl întrerupse Henriette - o inimă ca a dumitale e vrednică de îngrijirile şi de mângâierile unei inimi de regină. Sunt prietena dumitale, dom­nule; de aceea, n-am voit ca viaţa dumitale să fie otră­vită de perfidie şi mânjită de ridicol. Eu sunt aceea care, mai curajoasă decât toţi pretinşii dumitale prieteni, cu excepţia domnului de Guiche, am făcut ca să te reîntorci de la Londra; eu sunt aceea care îţi dezvălui aceste dovezi dureroase, dar necesare, ce-ţi vor aduce vindecarea, dacă eşti un îndrăgostit cutezător şi nu un Amadis plângăreţ. Nu-mi mulţumi! Plânge-mă chiar, şi cată să-l slujeşti cu aceeaşi credinţă pe rege.

Raoul zâmbi cu amărăciune.

- Ah, e adevărat! rosti el. Uitasem asta: regele e stăpânul meu.

- E vorba de libertatea dumitale! E vorba de viaţa dumitale!

O privire limpede şi pătrunzătoare a lui Raoul o făcu pe doamna Henriette să-şi dea seama că se înşela, şi ca ultimul ei argument nu era dintre acelea care să-l impre­sioneze pe acest tânăr.

- Ia seama, domnule de Bragelonne - adăugă ea - căci, dacă nu-ţi vei cumpăni faptele, vei stârni mânia unui prinţ în stare să treacă peste orice margini ale raţiunii; îţi vei arunca în durere şi prietenii şi familia. Pleacă-te, supune-te, vindecă-ţi rănile!

- Mulţumesc, doamnă - răspunse el. Preţuiesc sfatul pe care mi-l dă alteţa voastră, şi voi încerca să-l urmez. Dar, un ultim cuvânt, vă rog.

- Spune.

- E oare o indiscreţie din partea mea cerându-vă să-mi dezvăluiţi cum aţi descoperit secretul acestei scări, al aces­tei trape, al acestui portret?

- Oh, nimic mai simplu! Ca să le pot supraveghea, am câte o cheie de rezervă de la camerele domnişoarelor mele de onoare. Mi s-a părut ciudat că La Vallière se închide adesea în camera ei; mi s-a părut ciudat că domnul de Saint-Aignan şi-a schimbat locuinţa; mi s-a părut ciu­dat că regele vine să-i facă zilnic o vizită domnului de Saint-Aignan, chiar dacă acesta îi era mai dinainte prie­ten; în sfârşit, mi s-a părut ciudat că atâtea lucruri s-au întâmplat în lipsa dumitale şi că multe obiceiuri de la curte s-au schimbat. Nu vreau să fiu păcălită de rege, nu vreau să-i slujesc de paravan pentru iubirile lui; căci după La Vallière, care plânge, va urma la rând Montalais, care râde, apoi Tonnay-Charente, care cântă; acesta nu e un rol demn de mine. Am trecut peste toate scrupulele prieteniei şi am descoperit secretul... Te rănesc, ştiu; încă o dată, iartă-mă, dar aveam de îndeplinit o datorie. Acum, totul s-a sfârşit, iată-te prevenit; va veni furtuna, fii cu băgare de seamă.

- Vă gândiţi, totuşi, la ceva, doamnă - răspunse Bragelonne cu fermitate - căci nu veţi presupune că voi primi în tăcere ruşinea pe care o sufăr şi trădarea ce mi se face.

- Vei lua în această privinţă hotărârea pe care o vei crede de cuviinţă, domnule Raoul. Dar nu împărtăşi nimănui mijlocul prin care ai cunoscut adevărul; iată tot ceea ce te rog, iată singurul preţ pe care-l cer pentru serviciul ce ţi l-am făcut.

- Nu vă temeţi de nimic, doamnă - răspunse Brage­lonne cu un zâmbet amar.

- L-am câştigat de partea mea pe lăcătuşul de care în­drăgostiţii s-au folosit în scopurile lor. Ai fi putut foarte bine să faci ca mine, nu-i aşa?

- Da, doamnă. Alteţa voastră regală nu-mi dă nici un alt sfat şi nu-mi impune nici o altă rezervă, decât aceea de a n-o compromite?

- Nici o alta.

- Pot deci să rog pe alteţa voastră regală de a-mi în­gădui să rămân un minut aici?

- Fără mine?

- Oh, nu, doamnă! Asta n-are nici o importanţă; ceea ce vreau să fac, pot să fac şi în prezenţa voastră. Vă cer un minut pentru a scrie câteva cuvinte cuiva.

- E o mare îndrăzneală, domnule de Bragelonne. Ia seama!

- Nimeni nu va afla că alteţa voastră regală mi-a făcut onoarea de a mă conduce aici. De altfel, voi semna scrisoarea.

- Cum vrei, domnule.

Raoul îşi scoase carneţelul din buzunar şi aşternu pe o foiţă de hârtie albă aceste cuvinte:
Domnule conte,

Nu te mira că găseşti această foaie de hârtie semnată de mine, mai înainte ca unul dintre prietenii mei, pe care-l voi trimite foarte curând la dumneata, va fi avut cinstea de a-ţi explica scopul vizitei mele.

VICONTE RAOUL DE BRAGELONNE
Înfăşură hârtia, o vârî în broasca uşii ce dădea în ca­mera celor doi îndrăgostiţi şi, încredinţat că bileţelul era destul de vizibil pentru ca de Saint-Aignan să-l observe când va intra, porni după Prinţesă, care ajunsese deja în vârful scării. Pe palier, se despărţiră: Raoul dând a-i mulţumi alteţei sale, Henriette deplângând, sau prefăcându-se că-l deplânge din toată inima pe nenorocitul pe care-l condamnase la un atât de groaznic supliciu. "Oh - îşi spuse ea, văzându-l cum se depărtează palid şi cu ochii însângeraţi - oh, dacă aş fi ştiut, i-aş fi ascuns adevărul acestui nefericit tânăr!"