Vicontele de Bragelonne

- Recunosc - răspunse domnul Fouquet surâzând.

- Dacă aţi fi chemat la Academie, aţi refuza, nu-i aşa?

- Cred că da, de nu s-ar supăra academicienii.

- Ei bine, atunci pentru ce, nevrând să faceţi parte din Academie, primiţi să faceţi parte din parlament?

- Oh, oh - interveni Pellisson - am început să vorbim despre politică!

- Întreb - continuă La Fontaine - dacă domnului Fouquet îi stă bine sau nu roba de magistrat.

- Aici nu e vorba de robă - replică Pellisson, nemul­ţumit de râsetele adunării.

- Dimpotrivă, e vorba de robă - ripostă Loret.

- Dezbrăcaţi-l de robă pe procurorul general - zise Conrart - şi-l vom avea pe domnul Fouquet, de care nu ne putem plânge; dar, cum nu există procuror general fără robă, declarăm, împreună cu domnul de La Fontaine, că roba e într-adevăr o sperietoare.

- Fugiunt risus leporesque - decreta Loret.

- Râsul şi graţia - traduse un savant.

- Eu - adăugă Pellisson cu gravitate - n-aş traduce aşa cuvântul lepores.

- Dar cum l-ai traduce dumneata? întrebă La Fontaine.

- L-aş traduce astfel: "Iepurii fug când îl văd pe domnul Fouquet".

Hohote de râs, la care intendentul superior se asocie.

- De unde şi până unde iepurii? obiectă Conrart înţepat.

- Fiindcă iepurele va fi acela care nu se va bucura deloc văzându-l pe domnul Fouquet în atribuţiile forţei sale parlamentare.

- Oh! Oh! murmurară poeţii.

- Quo non ascendet - zise Conrart - mi se pare cu neputinţă cu o robă de procuror.

- Iar mie mi se pare cu neputinţă fără robă - se încăpăţână Pellisson. Dumneata ce zici, Gourville?

- Eu socot că roba e bună - răspunse acesta - dar socot totodată că un milion şi jumătate face mai mult decât o robă.

- Şi eu sunt de părerea lui Gourville - interveni Fouquet, tăind scurt discuţia prin opinia lui, care trebuia, în mod necesar, să le domine pe ale celorlalţi.

- Un milion şi jumătate! bolborosi Pellisson. La naiba! Cunosc eu o fabulă indiană...

- Povesteşte-mi-o - îl rugă La Fontaine - vreau s-o ştiu şi eu.

- Povesteşte! Povesteşte!

- Era o broască ţestoasă cu o mare carapace - începu Pellisson. Când o ameninţau duşmanii, ca se închidea la carapacea sa. Într-o zi, cineva îi spuse: "Trebuie să-ţi fie tare cald vara într-o astfel de casă, de unde, pe deasupra, nu poţi să-ţi arăţi nici graţiile dumitale. Iată, vipera îţi dă un milion şi jumătate pe carapacea asta".

- Bună! zise intendentul superior râzând.

- Şi pe urmă? întrebă La Fontaine, curios să afle mai degrabă povestea decât morala.

- Broasca îşi vându carapacea şi rămase goală. Un vultur o zări; îi era foame; o sfâşie cu ciocul şi o devoră.

- O muthos deloi¹?...("Morala faptului") întrebă Conrart.

- Că domnul Fouquet ar face mai bine să-şi păstreze roba.

La Fontaine luă morala în serios.

- L-ai uitat pe Eschil - îi aruncă el adversarului său.

- Ce vrei să spui?

- Eschil cel Pleşuv.

- Ce-i cu el?

- Eschil, căruia un vultur, pesemne chiar vulturul dumitale, mare amator de broaşte ţestoase, îi luă, de sus, craniul drept o piatră şi aruncă în creştetul acestui craniu o broască ţestoasă ghemuită în carapacea ei.

- Ei, Doamne, La Fontaine are dreptate! rosti Fou­quet căzut pe gânduri. Orice vultur, când are poftă de broaşte ţestoase, ştie el să le spargă ţeasta fără să-l coste ni­mic; mai câştigate sunt broaştele ţestoase care-şi vând învelişul năpârcilor pentru un milion şi jumătate. Adu-mi o năpârcă darnică, Pellisson, ca aceea din fabula dumitale, şi-i voi da bucuros carapacea mea.

- Rara avis in terris²! ("Rară pasăre pe pământ") exclamă Conrart.

- Aidoma unei lebede negre, nu-i aşa? adaugă La Fontaine. Ei bine, da, hotărât lucru, o pasăre întru totul neagră e foarte rară; dar eu am găsit una.

- Ai găsit un cumpărător pentru postul meu de procuror? întrebă Fouquet.

- Da, domnule.

- Dar domnul intendent superior n-a spus niciodată c-ar vrea să-l vândă - interveni Pellisson.

- Iartă-mă, dar chiar dumneata însuţi ai vorbit despre asta - zise Conrart.

- Sunt martor - sări şi Gourville.

- Ţine mult la frumoasele discursuri pe care mi le face - zise Fouquet râzând. Şi cine-i cumpărătorul, La Fon­taine, spune?

- O pasăre neagră, un consilier de parlament, un om vrednic.

- Care se numeşte?...

- Vanel.

- Vanel! exclamă Fouquet. Vanel, soţul doamnei?...

- Întocmai, soţul ei; da, domnule.

- Dragul de el! zise Fouquet cu interes. Vrea să fie procuror general?

- Vrea să fie tot ceea ce sunteţi dumneavoastră, dom­nule - zise Gourville - şi să facă tot ceea ce aţi făcut dumneavoastră.

- Oh, dar asta e foarte hazliu! Povesteşte-ne, La Fon­taine.

- E foarte simplu. Mă văd cu el din când în când. Mai adineauri l-am întâlnit iar: se plimba prin Piaţa Bastiliei tocmai în clipa când mă pregăteam să iau trăsura pentru Saint-Mandé.

- Îşi pândea nevasta, desigur - îl întrerupse Loret.

- Oh, pentru Dumnezeu, nu! zise Fouquet cu aerul cel mai firesc. Omul nu e gelos.

- Îmi iese în cale, deci, mă îmbrăţişează, mă duce în crâşma "La Icoana Sfântului Fiacre " şi-mi povesteşte ne­cazurile lui.

- Are necazuri?

- Da; nevastă-sa îi cere să fie ambiţios.

- Şi ce ţi-a spus?

- Că i-a vorbit cineva de o slujbă la parlament; că a fost rostit numele domnului Fouquet, că, de-atunci, doamna Vanel visează să se numească doamna procuror general, şi că nu e noapte să nu viseze asta.

- Drace!

- Biata femeie! murmură Fouquet.

- Aşteptaţi. Conrart îmi spune mereu că nu mă pricep la afaceri: o să vedeţi cum am făcut-o pe aceasta.

- S-auzim!

- "Dar ştii - i-am spus lui Vanel - că o slujbă ca aceea a domnului Fouquet costă mulţi bani?" "Cam cât?" mă întrebă el. "Domnul Fouquet a refuzat suma de un mi­lion şapte sute de mii de livre." "Nevastă-mea - răspunse Vanel - o evalua cam la un milion patru sute de mii." "Bani gheaţă?" l-am întrebat eu. "Da; şi-a vândut o pro­prietate în Guienne, şi şi-a pus banii deoparte."

- E o sumă frumuşică, să pui mâna pe ea dintr-o dată! îşi dădu cu părerea abatele Fouquet, care până atunci nu scosese o vorbă.

- Biata doamnă Vanel! glăsui Fouquet.

Pellisson dădu din umeri.

- Un demon - şopti el la urechea lui Fouquet.

- De bună seamă!... Ar fi frumos să folosim banii acestui demon pentru a îndrepta răul pe care şi l-a făcut pentru mine un înger.

Pellisson îl privi cu un aer nedumerit pe Fouquet, ale cărui gânduri se îndreptau, începând din această clipă, către o altă ţintă.

- Ei bine - întrebă La Fontaine - ce ziceţi de târgul meu?

- Admirabil, dragă poete!

- Da - rosti Gourville - numai că acela se laudă c-ar vrea să cumpere un cal, dar n-are cu ce plăti nici măcar căpăstrul.

- Vanel se va lăsa păgubaş dacă va fi luat din scurt - se auzi glasul abatelui Fouquet.

- Nu cred - zise La Fontaine.

- Ştii dumneata ceva?

- Ştiu că n-aţi aflat încă sfârşitul povestirii mele.

- Ah, dacă mai e şi un sfârşit - zise Gourville - pen­tru ce ne-ai lăsat la mijlocul drumului?

- Semper ad adventum*, nu-i aşa? zise Fouquet cu to­nul unui mare senior, care se încurcă în barbarisme.

Latiniştii bătură din palme.

- Sfârşitul este - reluă La Fontaine - că Vanel, această pasăre dârză, aflând că vin la Saint-Mandé, m-a rugat să-l aduc aici.

- Oh! Oh!

- Şi să-l prezint, dacă se poate, monseniorului.

- Astfel că?...

- Astfel că aşteaptă pe terasa Bel-Air.

- Ca un cărăbuş.

---------

* Fouquet rosteşte greşit fraza lui Horaţiu Semper ad eventum festinat, care, în limba latină, înseamnă: "Se grăbeşte întotdeauna spre deznodământ".

-------------

- Spui asta, Gourville, din pricina antenelor, răutăciosule!

- Ei bine, domnule Fouquet?

- Ei bine, nu vreau ca soţul doamnei Vanel să capete guturai la uşa mea; trimite să-l caute, La Fontaine, pentru că dumneata ştii unde l-ai lăsat.

- Mă duc eu însumi.

- Merg şi eu cu dumneata - zise abatele Fouquet - voi căra sacii.

- Fără glume proaste - rosti cu asprime Fouquet. Vreau ca afacerea să fie serioasă, dacă e vorba de o afacere. Mai întâi, să fim ospitalieri. Scuză-mă, La Fontaine, faţă de acest om de treabă şi spune-i că sunt deznădăjduit că l-am făcut să aştepte, dar n-am ştiut că era acolo.

La Fontaine plecase însă. Din fericire, Gourville se luă după el; căci, cu gândul numai la cifre, poetul greşise drumul şi o apucase spre Saint-Maur.

După un sfert de ceas, domnul Vanel fu introdus în cabinetul intendentului superior, acelaşi cabinet a cărei descriere am făcut-o mai amănunţit la începutul acestei povestiri. Fouquet, văzându-l că intră, îl chemă pe Pellisson şi-i vorbi timp de câteva minute la ureche.

- Reţine bine asta - îi spuse el - ca toată argintăria, toată vesela, toate giuvaerurile să fie împachetate şi urcate în trăsură. Vei înhăma caii cei negri; argintarul te va însoţi; vei amâna cina până la sosirea doamnei de Bellière.

- Ar trebui să i se dea de veste doamnei de Bellière - zise Pellisson.

- Nu-i nevoie, de asta mă îngrijesc eu.

- Foarte bine.

- Du-te, prietene.

Pellisson plecă, neînţelegând prea bine ce avea de făcut, dar încrezându-se, ca toţi adevăraţii prieteni, în voinţa că­reia i se supunea. În asta constă tăria oamenilor de elită. Neîncrederea sălăşluieşte numai în caracterele inferioare.

Vanel făcu o plecăciune în faţa intendentului superior. Se pregătea să înceapă o cuvântare.

- Ia loc, domnule - îl pofti cu politeţe Fouquet. Mi se pare că vrei să cumperi slujba mea, da?

- Monseniore...

- Cât poţi să-mi dai pe ea?

- Dumneavoastră, monseniore, trebuie să hotărâţi suma. Ştiu că vi s-au mai făcut oferte.

- Mi s-a spus că doamna Vanel o preţuieşte la un milion patru sute de mii de livre.

- E tot ce avem noi.

- Poţi să-mi dai banii pe loc?

- Nu-i am la mine - răspunse cu naivitate Vanel, uimit de această simplicitate, de această mărinimie, el care se aştepta la lupte, la şiretlicuri, la tot felul de hărţuieli.

- Când îi vei avea?

- Când va dori monseniorul.

Şi tremura de teamă ca nu cumva Fouquet să-şi bată joc de el.

- Dacă n-ar fi oboseala de a te întoarce până la Paris, eu aş spune imediat...

- Oh, monseniore...

- Dar - îl întrerupse intendentul superior - să lă­săm numărarea şi semnăturile pentru mâine-dimineaţă.

- Prea bine - răspunse Vanel, îngheţat, zăpăcit.

- La ceasurile şase - adăugă Fouquet.

- La ceasurile şase - repetă Vanel.

- Cu bine, domnule Vanel! Spune-i doamnei Vanel că-i sărut mâinile.

Şi Fouquet se ridică. Atunci Vanel, căruia i se urcase sângele în obraji şi care începea să-şi piardă capul, grăi cu toată seriozitatea:

- Monseniore, monseniore, îmi daţi cuvântul de onoare?

Fouquet întoarse capul spre el.

- La naiba! zise el. Dar dumneata?

Vanel şovăi, tremură şi sfârşi prin a întinde cu sfială mâna. Fouquet şi-o întinse şi el pe-a lui, cu nobleţe. Această mână loială simţi o secundă sudoarea fierbinte a unei mâini făţarnice. Vanel strânse degetele lui Fouquet pentru a se convinge mai bine. Ministrul îşi retrase în­cet mâna.

- Adio! zise el.

Vanel porni de-a-ndaratelea spre uşă, o luă la goană prin vestibul şi dispăru.

LV

VESELIA ŞI DIAMANTELE DOAMNEI DE BELLIERE

Îndată după plecară lui Vanel, Fouquet stătu o clipă pe gânduri.

- Nu poţi face niciodată destul pentru femeia pe care ai iubit-o - zise el. Marguerite vrea să fie nevastă de procuror; de ce nu i-aş împlini această dorinţă? Acum, când conştiinţa cea mai scrupuloasă nu mi-ar putea arunca nici o vină, să ne gândim la femeia care mă iubeşte. Doamna de Bellière trebuie să fie acolo.

Şi arătă cu degetul spre uşa secretă. Ştiindu-se singur, deschise coridorul subteran şi se îndreptă repede spre ga­leria ce făcea legătura între casa din Vincennes şi locuinţa lui. Nu se mai gândise să-i dea de veste prietenei lui, trăgând de clopoţel, fiind încredinţat că ea n-avea să lipsească nici acum, ca niciodată, de la întâlnire.

Într-adevăr, marchiza era acolo. Îl aştepta. Zgomotul pe care-l făcu intendentul superior îi atrase atenţia; se ri­dică şi se duse să tragă bileţelul pe care el i-l vârî sub uşă: "Vino, marchiză; eşti aşteptată la masă". Fericită şi ne­răbdătoare, doamna de Bellière se urcă în trăsură în bu­levardul Vincennes şi veni să-i întindă mâna lui Gourville. care, pentru a-i face şi mai mult pe plac stăpânului, pândea sosirea ei în curte.

Marchiza nu văzuse caii negri ai lui Fouquet, albi de spumă şi plini de aburi, care-i aduceau la Saint-Mandé pe Pellisson şi pe argintarul acela căruia doamna de Bellière îi vânduse vesela şi giuvaericalele sale. Pellisson îl introduse pe acest om în cabinetul din care Fouquet nu plecase încă. Ministrul îi mulţumi argintarului pentru bunăvoinţa de a fi păstrat la el aceste bogăţii pe care ar fi avut dreptul să le vândă oricând. Îşi aruncă ochii asupra totalului so­cotelii, care se ridica la un milion trei sute de mii de livre. Apoi, aşezându-se la biroul său, scrise un bon de un milion patru sute de mii de livre, plătibile, la vedere, a doua zi înainte de amiază, la casieria lui.

- O sută de mii de livre ca dobândă! se bucură argin­tarul. Oh, monseniore, câtă mărinimie!

- Nu, nu, domnule - zise Fouquet bătându-l pe umăr - sunt anumite îndatoriri care nu pot fi plătite niciodată. Dobânda este aproape aceea la care te-ai fi aşteptat; dar mai rămâne răsplata pentru serviciul dumitale.

Şi spunând aceste cuvinte, scoase de la manşetă un buton de diamante pe care acelaşi argintar îl preţuise în nenu­mărate rânduri la trei mii de pistoli.

- Primeşte asta în amintirea mea - îi spuse el ar­gintarului. Şi acum, cu bine, eşti un om cumsecade.

- Iar dumneavoastră, monseniore - răspunse argintarul foarte emoţionat - dumneavoastră sunteţi un admirabil senior.

Fouquet îl conduse pe vrednicul argintar pe o uşă as­cunsă; apoi se duse s-o primească pe doamna de Bellière, care se afla în mijlocul celorlalţi oaspeţi.

Marchiza era frumoasă totdeauna; dar în seara aceea ea era strălucitoare.

- Nu găsiţi, domnilor - zise Fouquet - că doamna e de o frumuseţe neîntrecută astă-seară? Şi ştiţi pentru ce?

- Fiindcă doamna e cea mai frumoasă dintre femei - răspunse unul.

- Nu; ci fiindcă e cea mai bună. Totuşi...

- Totuşi? întrebă marchiza surâzând.

- Totuşi, bijuteriile pe care le poartă doamna astă-seară sunt pietre false.

Ea roşi.

- Oh! Oh! făcură toţi convivii. Poţi spune asta fără nici o teamă când e vorba de o femeie cu cele mai frumoase diamante din Paris.

- Ce zici? i se adresă Fouquet, încet, lui Pellisson.

- Eh, încep să pricep, în sfârşit - răspunse acesta - şi aţi făcut bine ce-aţi făcut.

- Asta mă bucură - zise ministrul zâmbind.

- Monseniorul e servit! strigă Vatel cu maiestate.

Grămada de oaspeţi se repezi cu mai puţină încetineală decât era obiceiul în asemenea serbări ministeriale spre sala de mâncare, unde-i aştepta o privelişte încântătoare. Pe bufete, pe etajere, pe masă, printre revărsări de flori şi de lumini, scânteia de-ţi lua ochii cea mai bogată veselă de aur şi de argint din câte s-ar fi putut vedea vreodată. Era o moştenire a acelor vechi minunăţii pe care artiştii florentini, aduşi de familia de Medicis, le sculptaseră, le cizelaseră, le turnaseră în forma unor flori, pe vremea când se găsea atâta aur în Franţa; aceste minunăţii ascunse, îngropate în timpul războaielor civile, fuseseră scoase din nou la vedere, cu sfială, în perioadele de acalmie ale acestui război al bunului gust care se numea Frondă; atunci când seniorii, bătându-se între ei, se ucideau unii pe alţii, dar nu se jefuiau. Toată această veselă era marcată cu blazonul doamnei de Bellière.

- Uite - strigă La Fontaine - un P. şi un B.

Dar ceea ce stârnea mai multă curiozitate era tacâmul marchizei, aşezat în locul pe care Fouquet i-l rezervase ei; alături de el se înălţa o piramidă de diamante, de safire, de smaralde şi de camee antice; agate pe care vechii greci din Asia Mică le încrustaseră cu monturi de aur din Misia, ciu­date mozaicuri din bătrâna Alexandrie, lucrate în argint, brăţări masive din Egiptul Cleopatrei, ce umpleau un mare vas de-al lui Palissy, sprijinit pe trei picioare de bronz aurit, sculptate de Benvenuto.

Marchiza păli văzând ceea ce nu credea că are să mai revadă vreodată. O tăcere adâncă, prevestind o mare voioşie, domnea în sala încremenită şi amuţită. Fouquet nu făcu nici măcar un singur semn spre a îndepărta valeţii înzorzonaţi, ce alergau, albine harnice, în jurul bufetelor vaste şi a măsuţelor de servit.

- Domnilor - zise el - această întreagă veselă pe care o vedeţi aici aparţinea doamnei de Bellière care, într-o zi, văzându-şi un bun prieten la mare strâmtoare, a trimis tot aurul şi toată scumpătatea aceasta la argintarul ei, dimpreună cu grămada aceea de bijuterii ce se înalţă în faţa domniei sale. Această faptă frumoasă a unei prietene trebuie să fie înţeleasă de nişte prieteni ca dumneavoastră. Fericit omul care se vede iubit astfel! Să bem în sănătatea doamnei de Bellière!

Un ropot de aplauze şi de urale acoperi cuvintele inten­dentului superior şi o făcu pe biata femeie să cadă mută, uluită, pe scaunul ei, nemaiştiind ce se întâmplă cu ea, asemenea acelor păsări din vechea Grecie ce săgetau văzduhul deasupra arenei, la Olimpia.

- Şi pe urmă - adăugă Pellisson, pe care orice virtute îl mişca, pe care orice frumuseţe îl încânta - să bem şi în sănătatea aceluia care a inspirat această frumoasă faptă a doamnei; căci un asemenea bărbat e vrednic de a fi iubit.

Acum era rândul marchizei. Se ridică palidă şi surâzătoare; întinse paharul cu o mână slăbită, ale cărei degete tremurătoare atinseră degetele lui Fouquet, în timp ce ochii ei stinşi căutau dragostea ce ardea încă în inima lui gene­roasă.

Început în chipul acesta eroic, ospăţul se transformă repede într-o sărbătoare; nimeni nu căuta să strălucească prin spirit, căci nimănui nu-i lipsea aşa ceva. La Fontaine îşi uită vinul său de Gorgny şi-i îngădui lui Vatel să-l reîmpace cu vinurile de Rhon şi din Spania. Abatele Fouquet devenise atât de bun, încât Gourville îi spuse:

- Bagă de seamă, domnule abate, dacă ai să fii aşa de blând, au să te mănânce alţii.

Ceasurile se scurgeau în fericire, scuturând flori de tran­dafiri peste convivi. Contrar obiceiului său, intendentul su­perior nu se ridică de la masă înainte de a fi fost servite ultimele bunătăţi ale desertului. Le zâmbea celor mai mulţi dintre prieteni, beat ca un om care şi-a ameţit inima, dar nu şi capul, şi, într-un târziu, îşi ridică, în sfârşit, ochii către orologiu.

Deodată se auzi un uruit de trăsură în curte şi - lucru ciudat - zgomotul acesta străbătu prin gălăgia şi cântecele de acolo. Fouquet ciuli urechea şi-şi întoarse faţa spre anti­cameră. I se părea că dincolo păşea cineva şi că paşii, în loc să umble pe pământ, călcau pe inima lui. Instinctiv, îşi trase piciorul de sub piciorul doamnei de Bellière, care i-l apăsa cu talpa de mai bine de două ceasuri.

- Domnul d'Herblay, episcop de Vannes! strigă uşierul.

Şi chipul posomorât şi îngândurat al lui Aramis se ivi în prag, între căpeţelele a două ghirlande rupte, din pricină că fuseseră atinse de flacăra unei lămpi.

LVI

CHITANŢA DOMNULUI DE MAZARIN
Fouquet ar fi scos un strigăt de bucurie zărindu-şi un nou prieten, dacă aerul rece, privirea distrată a lui Aramis nu l-ar fi făcut să-şi impună stăpânire.

- Ai venit să ne ajuţi să terminăm desertul? întrebă totuşi el. Sper că nu te vei îngrozi auzind gălăgia pe care o fac nebuniile noastre!

- Monseniore - răspunse Aramis foarte respectuos - voi începe prin a-mi cere iertare că am venit să tulbur vesela dumneavoastră reuniune; apoi, după ce veţi termina petrecerea, vă voi cere un moment de răgaz pentru o con­vorbire despre afaceri.

Întrucât acest cuvânt afaceri făcuse pe câţiva epicurieni să-şi plece urechea, Fouquet se ridică.

- Afacerile mai înainte de orice, domnule d'Herblay - zise el. Ce fericiţi suntem când afacerile nu ne cheamă decât la sfârşitul unui ospăţ!

Şi, spunând acestea, luă braţul doamnei de Bellière, care-l privea cu un fel de nelinişte, şi o conduse într-un salon alăturat, unde o încredinţă celor mai cuminţi dintre come­seni. Apoi, apucându-l pe Aramis de braţ, se îndreptă spre cabinetul său. Odată ajuns aici, Aramis lăsă la o parte res­pectul şi eticheta. Se aşeză pe scaun.

- Ghici - zise el - ce mi-au văzut ochii astă-seară?

- Dragul meu cavaler, de câte ori începi astfel, sunt sigur că am să te aud spunând ceva neplăcut.

- Nici de data asta nu te-ai înşelat, scumpul meu prie­ten - răspunse Aramis.

- Nu mă mai ţine pe jar - rosti încruntat Fouquet.

- Ei bine, am văzut-o pe doamna de Chevreuse.

- Bătrâna ducesă?

- Da.

- Sau umbra ei!

- Nu. O lupoaică bătrână.

- Fără dinţi?

- Poate, dar nu fără gheare.

- Ei bine, pentru ce m-ar urî? Nu sunt zgârcit cu femeile care fac pe sfintele. E o calitate care prinde totdeauna, chiar la o femeie care nu mai îndrăzneşte să aţâţe dragostea.

- Doamna de Chevreuse ştie prea bine că nu eşti zgârcit, dovadă că vrea să-ţi smulgă nişte bani.

- Aşa! Sub ce motiv?

- Ah, motivele nu-i lipsesc niciodată. Are ea unul.

- Să-l aud.

- Se pare că ducesa deţine mai multe scrisori de la dom­nul de Mazarin.

- Asta nu mă miră: prelatul era galant.

- Da; însă aceste scrisori nu se referă la amorurile prelatului. În ele e vorba, se zice, de nişte afaceri băneşti.

- E mai puţin interesant.

- Nu bănuieşti chiar de loc oare ce vreau să spun?

- Câtuşi de puţin.

- N-ai auzit cumva că eşti învinuit de a fi sustras anu­mite fonduri?

- De o sută de ori! De o mie de ori! De când mă ocup cu afacerile, dragul meu d'Herblay, n-am auzit vorbindu-se decât despre asta. E ca şi cum, dumitale, ca episcop, ţi s-ar aduce învinuirea că nu eşti credincios; dumitale, ca muş­chetar, că eşti fricos. Ceea ce i se aruncă necontenit în spinare unui ministru de finanţe e că fură banii statului.

- Bine; să precizăm însă, deoarece domnul de Mazarin face precizări, după câte spune ducesa.

- Să vedem, ce precizări face el.

- E vorba de o sumă de vreo treisprezece milioane, despre care se zice că ţi-ar fi destul de greu să arăţi cum ai folosit-o.

- Treisprezece milioane! repetă intendentul superior alungindu-se în fotoliu, spre a-şi putea aţinti mai bine pri­virea în tavan. Treisprezece milioane... Ah, drace! Vezi dar, le caut printre cele pe care sunt acuzat că le-aş fi furat.

- Nu râde, iubite domn, chestiunea e gravă. Sigur este că ducesa are aceste scrisori, şi că scrisorile trebuie să fie pre­ţioase, de vreme ce ea voia să le vândă cu cinci sute de mii de livre.

- Se poate urzi o calomnie de toată frumuseţea cu un asemenea preţ - răspunse Fouquet. Ei, dar înţeleg ce vrei să spui.

Fouquet începu să râdă din toată inima.

- Cu atât mai bine! zise Aramis oarecum uşurat.

- Mi-aduc aminte de povestea cu aceste treisprezece mi­lioane. Da, asta e; ştiu despre ce e vorba.

- Asta mă bucură mult. Vrei să mă lămureşti şi pe mine?

- Închipuieşte-ţi, dragul meu, că signor Mazarin - Dumnezeu să-l ierte! - a căpătat într-o zi un plocon de treisprezece milioane de pe urma vânzării unor pământuri în litigiu, în ţinutul Valteline; le-a trecut în registrul de înca­sări, mi le-a transmis mie şi mi-a spus să le număr printre cheltuielile de război.

- Prea bine. Atunci destinaţia e justificată.