Vicontele de Bragelonne

- Aşa se spune.

- Slujba care-l face inviolabil, scoasă la vânzare? Oh! Oh!

Şi Vanel începu să râdă.

- Te-ai speria rău de o asemenea slujbă? întrebă cu toată seriozitatea Colbert.

- Să mă sperii? Nu...

- Ai vrea s-o capeţi?

- Monseniorul îşi bate joc de mine - răspunse Vanel. Cum să nu vrea un consilier de parlament să devină procu­ror general?

- Atunci, domnule Vanel... fiindcă ţi-am spus că slujba e scoasă la vânzare...

- Monseniorul spune asta.

- Aşa se zvoneşte.

- Dar, repet, e cu neputinţă! Niciodată un om nu-şi aruncă scutul în dosul căruia îşi adăposteşte onoarea, ave­rea şi viaţa.

- Sunt unii nebuni care se cred mai presus de orice vânturi ale norocului, domnule Vanel.

- Da, monseniore; numai că aceşti nebuni nu fac ne­buniile lor spre folosul unor bieţi Vaneli ca mine.

- De ce nu?

- Fiindcă aceşti Vaneli sunt săraci.

- E adevărat că slujba domnului Fouquet poate să coste mult. Ce-ai fi în stare să dai pentru ea, dom­nule Vanel?

- Tot ce am, monseniore.

- Adică?

- Trei până la patru sute de mii de livre.

- Şi slujba costă?

- Un milion şi jumătate, pe puţin. Cunosc oameni care au oferit un milion şapte sute de mii de livre, fără să-l ispitească pe domnul Fouquet. Dar dacă, din întâmplare, domnul Fouquet ar vrea s-o vândă, ceea ce eu nu cred, cu toate că am auzit...

- Ah, ai auzit ceva? Cine ţi-a spus?

- Domnul de Gourville... domnul Pellisson; ah, aşa se vorbeşte.

- Ei bine, dacă domnul Fouquet ar vrea s-o vândă?...

- Eu tot n-aş putea s-o cumpăr, dat fiind că domnul ministru n-o va vinde decât pe bani gheaţă, şi nimeni nu are un milion şi jumătate de pus pe masă.

Colbert îl întrerupse aici pe consilier printr-o strâmbătură autoritară. Căzu din nou pe gânduri.

Văzând atitudinea serioasă a stăpânului, văzând stăruinţa lui în a aduce vorba despre acest subiect, domnul Vanel aştepta o soluţie, fără a îndrăzni s-o provoace.

- Lămureşte-mă şi pe mine, rogu-te - zise atunci Colbert - care sunt privilegiile slujbei de procuror general?

- Dreptul de a pune sub acuzare pe orice supus francez care nu e prinţ de sânge; anularea oricărei acuzări împotriva unui francez care nu e rege sau prinţ. Procurorul general este braţul drept al regelui care loveşte în vinovaţi, dar în acelaşi timp e şi braţul care poate să stingă flacăra dreptăţii. De aceea, domnul Fouquet poate să-l înfrunte pe rege însuşi, asmuţind împotriva lui parlamentul; de aceea, regele se va avea bine cu domnul Fouquet, orice-ar fi, pentru a-şi pro­mulga edictele sale. Procurorul general poate fi o unealtă de mare folos, dar şi primejdioasă totodată.

- Vrei să fii procuror general, Vanel? întrebă pe ne­aşteptate Colbert, îndulcindu-şi privirea şi glasul.

- Eu? strigă acesta uimit. Dar am avut cinstea de a vă spune că-mi lipsesc cel puţin un milion şi o sută de mii de livre pentru asta.

- Vei împrumuta această sumă de la prietenii dumitale.

- Nu am prieteni mai bogaţi decât mine.

- Un om cinstit ca dumneata!

- Dacă toată lumea ar gândi ca dumneavoastră, monseniore!

- E destul că gândesc eu, şi, la nevoie, voi răspunde pentru dumneata.

- Luaţi seama la zicală, monseniore.

- Care zicală?

- Cine răspunde, plăteşte.

- Fie şi aşa.

Vanel se ridică, ameţit de acest sprijin atât de nebănuit, atât de neaşteptat venit din partea unui om pe care şi cei mai uşuratici îl luau în serios.

- Nu vă bateţi joc de mine, monseniore - zise el.

- Haide, să trecem repede la treabă, domnule Vanel. Zici că domnul Gourville ţi-a vorbit despre slujba domnului Fouquet?

- Şi domnul Pellisson.

- Oficial sau prieteneşte?

- Iată cuvintele lor: "Parlamentarii sunt oameni bogaţi şi ambiţioşi; ar trebui să pună mână de la mână ca să strângă două sau trei milioane pentru domnul Fouquet, pro­tectorul lor, lumina lor".

- Şi dumneata ce-ai spus?

- Am spus că, din partea mea, aş putea să dau zece mii de livre, dacă ar fi nevoie.

- Ah, prin urmare îl iubeşti pe domnul Fouquet? strigă Colbert cu o privire plină de ură.

- Nu; dar domnul Fouquet e procurorul nostru general; se îndatorează, se îneacă; iar noi trebuie să salvăm onoarea corpului.

- Iată pentru ce domnul Fouquet va rămâne totdeauna nevătămat, atâta vreme cât va ocupa această slujbă - răs­punse Colbert.

- La cele de mai sus - urmă Vanel - domnul Gourville a adăugat: "A face o pomană domnului Fouquet e un pro­cedeu umilitor, la care el va răspunde printr-un refuz; par­lamentul trebuie să strângă bani pentru a cumpăra în mod demn slujba procurorului său general, şi atunci totul va fi bine - onoarea corpului rămâne teafără, iar mândria dom­nului Fouquet neştirbită".

- Asta înseamnă că chestiunea e deschisă.

- Aşa am zis şi eu, monseniore.

- Ei bine, domnule Vanel, te vei duce numaidecât şi-i vei căuta pe domnii Gourville şi Pellisson. Mai cunoşti vreun prieten de-al domnului Fouquet?

- Îl cunosc bine pe domnul de La Fontaine.

- La Fontaine, stihuitorul?

- Da; îi făcea versuri soţiei mele, când domnul Fouquet era prieten cu noi.

- Adresează-te atunci lui pentru a obţine o întrevedere cu domnul ministru.

- Bucuros; dar suma?

- În ziua şi la ora hotărâtă, domnule Vanel, vei fi învestit cu suma necesară, nu te îngriji de asta.

- Monseniore, atâta dărnicie! Îl umbriţi pe rege, îl întreceţi pe domnul Fouquet.

- O clipă... să nu facem risipă de cuvinte. N-o să-ţi dau chiar aşa un milion patru sute de mii de livre; am şi eu copii.

- Eh, domnule, îmi veţi împrumuta această sumă, şi asta e de ajuns.

- Ţi-o împrumut, da.

- Cereţi orice dobândă, orice garanţie, monseniore, sunt gata să primesc şi, dorinţele dumneavoastră odată satisfăcute, voi repeta că-i întreceţi pe regi şi pe domnul Fouquet în dărnicie. Spuneţi, care sunt condiţiile dumneavoastră?

- Îmi vei înapoia banii în opt ani.

- O, foarte bine!

- Ipotecă pe slujbă însăşi.

- Minunat! Asta e totul?

- Aşteaptă. Îmi rezerv dreptul de a răscumpăra slujba cu o despăgubire de o sută cincizeci de mii de livre, dacă în gestiunea acestei slujbe nu vei urma o linie conformă cu interesele regelui şi cu planurile mele.

- Ah! Ah! făcu Vanel puţin tulburat.

- E ceva care te-ar putea nemulţumi, domnule Vanel? întrebă Colbert cu răceală.

- Nu, nu! se grăbi să răspundă Vanel.

- Ei bine, vom semna actul atunci când vei voi. Şi-acum, du-te la prietenii domnului Fouquet.

- Mă duc în zbor...

- Şi obţine o întrevedere cu ministrul.

- Da, monseniore.

- Fii larg la concesiuni.

- Da.

- Şi odată totul pus în rânduială?...

- Mă voi grăbi să întăresc prin semnături.

- Ia seama!... Să nu-i pomeneşti nimic de semnătură domnului Fouquet, nici de sumă, nici de învoială, înţelegi? Altfel vei pierde totul!

- Atunci ce să fac, monseniore? E cam greu...

- Încearcă numai să-l tragi de limbă pe domnul Fouquet... Du-te!

LI

LA REGINA-MAMĂ

Regina-mamă se afla în camera ei de culcare de la Palatul Regal, împreună cu doamna de Motteville şi cu senora Molina. Regele, aşteptat până seara, nu apăruse; regina, foarte neliniştită, trimisese de câteva ori să întrebe ce-i cu el. Totul prevestea furtună. Curtenii şi doamnele se fereau să se întâlnească prin anticameră şi coridoare, spre a nu aduce vorba despre subiecte compromiţătoare.

DOMNUL îl însoţise pe rege, în cursul dimineţii, la o partidă de vânătoare. DOAMNA nu ieşea din casă şi părea supărată pe toată lumea. Cât despre regina-mamă, ea, după ce-şi făcuse rugăciunile în latineşte, vorbea despre ale casei cu cele două prietene ale sale, în cea mai curată castiliană. Doamna de Motteville, care înţelegea foarte bine această limbă, răspundea în franţuzeşte. Când cele trei femei epuizară toate formulele de prefăcătorie şi de politeţe pentru a ajunge să spună că purtarea regelui le făcea să moară de mâhnire pe regină, pe regina-mamă şi pe toate neamurile sale, după ce aruncară, în termeni aleşi, toate blestemele împotriva domnişoarei de La Vallière, regina-mamă îşi încheie acuza­ţiile prin aceste cuvinte ce exprimau gândurile şi caracterul ei:

- Estas hijos! rosti ea către Molina.

Ceea ce însemna: "Copiii ăştia!" Cuvânt greu în gura unei mame; cuvânt teribil în gura unei regine care, ca Ana de Austria, ascundea în sufletul ei întunecat atâtea taine ciudate.

- Da - răspunse Molina - copiii ăştia, pentru care se jertfeşte orice mamă!

- Pentru care - adăugă regina - o mamă a jertfit totul!

Şi nu-şi sfârşi fraza. I se păru, când ridică ochii spre portretul în picioare al palidului Ludovic al XIII-lea, că soţul ei lăsase încă o dată să i se umple de lumină ochii stinşi, să i se umfle de mânie nările pe pânză. Portretul prindea viaţă; nu vorbea, dar ameninţa. O tăcere adâncă urmă după ultimele cuvinte ale reginei. Molina începu să răscolească panglicile şi dantelele dintr-un coş mare. Doamna de Motteville, surprinsă de această rază de înţelegere ce străfulgeră deodată şi privirea confidentei şi pe aceea a stăpânei, doamna de Motteville, spunem, îşi plecă ochii în jos, ca femeia discretă, şi, căutând să nu vadă, asculta cu auzul încordat. Nu prinse însă decât un "hm!" semnificativ al ducesei spaniole, care era întruparea însăşi a prudenţei. Mai prinse apoi un oftat ieşit ca o ultimă răsuflare din pieptul chinuit al reginei. Ridică numaidecât capul.

- Va doare ceva? întrebă ea.

- Nu, Motteville, nu; de ce mă întrebi asta?

- Maiestatea voastră a gemut.

- Ai dreptate, de fapt; nu prea mă simt bine.

- Domnul Valot e pe-aci prin apropiere, la DOAMNA mi se pare.

- La DOAMNA, de ce?

- DOAMNA are nervi.

- Frumoasă boală! Domnul Valot face rău că se duce la DOAMNA, când un alt medic ar putea s-o vindece pe ea...

Doamna de Motteville îşi ridică din nou privirile, mirată.

- Un alt medic decât domnul Valot? zise ea. Dar care?

- Munca, Motteville, munca... Ah, dacă cineva e bolnav, asta e biata mea fiică.

- Şi maiestatea voastră.

- Mai puţin în astă-seară.

- Nu vă încredeţi în asta, doamnă.

Şi, ca pentru a confirma ameninţarea doamnei de Mot­teville, o durere ascuţită o împunse pe regină în inimă, o făcu să pălească şi o răsturnă într-un fotoliu, cu toate simptomele unui leşin subit.

- Picăturile mele! murmură ea.

- Îndat'! îndat'! răspunse Molina, care, fără să se grăbească de loc, se duse şi scoase dintr-un scrin cu solzi auriţi o sticlă mare de cristal zgrunţuros şi i-o aduse des­tupată reginei.

Aceasta respiră cu frenezie de mai multe ori şi murmură:

- Prin asta mă va omorî Dumnezeu. Facă-se sfânta lui voie!

- Nu moare omul de durere - adăugă Molina punând sticla la loc, în scrin.

- Maiestatea voastră se simte bine acum? întrebă doamna de Motteville.

- Ceva mai bine.

Şi regina îşi duse degetul la buze spre a-i impune discreţie favoritei sale.

- E ciudat! zise după o clipă de tăcere doamna de Motteville.

- Ce e ciudat? întrebă regina.

- Maiestatea voastră îşi mai aminteşte ziua când această durere a apărut pentru prima dată?

- Mi-amintesc că era o zi tare tristă, Motteville.

- Ziua aceea nu putea fi totuşi tristă pentru maiestatea voastră.

- De ce?

- Pentru că, în aceeaşi zi, acum douăzeci şi trei de ani, doamnă, s-a născut maiestatea sa regele de azi, gloriosul vostru fiu.

Regina scoase un ţipăt, îşi sprijini fruntea în palme şi se adânci câteva clipe în gânduri. Să se fi lăsat pradă aminti­rilor sau necazurilor? Să fi fost cuprinsă iarăşi de durere?

Molina îi aruncă doamnei de Motteville o privire aproape furioasă, atât de mult semăna cu o dojană, dar demna femeie, neînţelegând nimic, se pregătea să pună o întrebare spre a-şi şti conştiinţa împăcată, când Ana de Austria, ridicându-se deodată, zise:

- Ziua de 5 septembrie! Da, durerea mea a apărut în ziua de 5 septembrie. Mare bucurie într-o zi, mare durere în alta. O durere mare - adăugă ea încet - ca o ispăşire a unei prea mari bucurii!

Şi, începând din acel moment, Ana de Austria, care părea că-şi sleise întreaga memorie şi întreaga judecată, rămase amuţită, cu ochiul posomorât, cu gândul pustiu, cu braţele atârnându-i pe lângă trup.

- Ar trebui să ne ducem la culcare - zise Molina.

- Numaidecât, Molina.

- S-o lăsăm singură pe regină - adăugă tenacea spaniolă.

Doamna de Motteville se ridică; pe obrajii albi ai reginei curgeau încet câteva lacrimi strălucitoare şi mari ca lacrimile de copil. Molina, văzând acest lucru, o ţintui cu privirea ei întunecată şi pătrunzătoare pe Ana de Austria.

- Da, da - zise imediat regina. Lasă-ne, Motteville. Du-te.

Acest cuvânt lasă-ne sună cu totul neplăcut în urechea favoritei franceze. El însemna că avea să urmeze un schimb de taine sau de amintiri. El însemna că o a treia persoană era de prisos în momentul cel mai interesant al întrevederii.

- Doamnă, Molina va fi de ajuns pentru serviciul ma­iestăţii voastre? întrebă franceza.

- Da - răspunse spaniola.

Şi doamna de Motteville se înclină. Deodată, o bătrână femeie de casă, îmbrăcată în aceleaşi veşminte pe care le purta la curtea Spaniei prin 1620, dădu la o parte draperiile de la uşă şi, surprinzând-o pe regină cu ochii plini de lacrimi, pe doamna de Motteville gata să se retragă, pe Molina punând la cale ceva, strigă cu voioşie către regină, apropiindu-se cu paşi repezi de grup:

- Leacul! Leacul!

- Ce leac, Chica? întrebă Ana de Austria.

- Pentru boala maiestăţii voastre - răspunse bătrâna.

- Cine-l aduce? întrebă cu însufleţire doamna de Mot­teville. Domnul Valot?

- Nu, o doamnă din Flandra.

- O doamnă din Flandra? O spaniolă? întrebă regina.

- Nu ştiu.

- Cine o trimite?

- Domnul Colbert.

- Numele ei?

- Nu şi l-a spus.

- Starea?

- O s-o cunoaşteţi din gura ei.

- Cum arată?

- E mascată.

- Vezi cine-i, Molina! strigă regina.

- Nu e nevoie - răspunse în aceeaşi clipă o voce hotărâtă şi blândă totodată, ce se auzi dincolo de tapiserii, voce care le făcu să tresară pe celelalte doamne, iar pe regină să se simtă străbătută de un fior.

Îndată după aceea, o femeie mascată apăru între draperii. Mai înainte ca regina să fi apucat să spună ceva, necunoscuta zise:

- Sunt o doamnă din rândul beghinelor din Bruges şi aduc, într-adevăr, leacul care o va tămădui pe maiestatea voastră.

Toate tăcură. Beghina nu îndrăznea să înainteze.

- Vorbeşte - zise regina.

- După ce vom rămâne singure - rosti beghina.

Ana de Austria le aruncă o privire însoţitoarelor ei; acestea se retraseră.

Beghina făcu atunci trei paşi către regină şi se înclină cu respect. Regina se uita cu neîncredere la această femeie, care o privea la rândul ei cu nişte ochi scânteietori prin găurile măştii sale.

- Regina Franţei să fie oare atât de bolnavă - zise Ana de Austria - încât să se fi aflat până şi printre beghinele din Bruges că are nevoie de un leac?

- Maiestatea voastră, slavă Domnului, nu e atât de bolnavă încât să nu mai poată scăpa.

- În sfârşit, spune cum ai aflat că sunt suferindă?

- Maiestatea voastră are prieteni în Flandra.

- Şi prietenii aceştia te-au trimis?

- Da, doamnă.

- Numeşte-i.

- Cu neputinţă, doamnă, şi în zadar, de vreme ce memoria maiestăţii voastre n-a fost trezită de tresăririle inimii.

Ana de Austria ridică faţa, încercând să descopere sub ascunzişul măştii şi în taina acestor cuvinte numele aceleia care vorbea cu o atât de familiară îndrăzneală. Apoi, dintr-o dată, obosită de această curiozitate ce-i rănea orgoliul re­cunoscut, ea zise pe un ton rece:

- Doamnă, dumneata uiţi că persoanelor regale nu li se vorbeşte cu masca pe faţă!

- Vă rog să mă iertaţi, doamnă - răspunse cu umi­linţă beghina.

- Nu pot să te iert, dar pot să te scuz dacă-ţi scoţi masca.

- Am făcut un jurământ, doamnă, acela de a veni în ajutorul celor întristaţi sau suferinzi, fără a lăsa pe nimeni să-mi vadă faţa. Aş fi putut aduce uşurare trupului şi sufletului vostru; dar, pentru că maiestatea voastră nu-mi îngăduie, mă retrag. Adio, doamnă, adio!

Aceste cuvinte fură rostite cu atâta farmec şi respect, încât făcură să scadă furia şi neîncrederea reginei, fără a-i potoli însă curiozitatea.

- Ai dreptate - zise ea - nu se cuvine ca cei ce suferă să dispreţuiască mângâierile trimise lor de Dumnezeu. Vorbeşte, doamnă, şi fie, după cum singură ai spus, ca prezenţa dumitale să-mi aducă o uşurare a trupului... Ah, am ajuns să cred că Dumnezeu vrea să-l pună la crude încercări.

- Să vorbim mai întâi de suflet, dacă binevoiţi - zise beghina - de sufletul care, sunt sigură, trebuie să sufere tot atât de mult.

- Sufletul meu?

- Sunt cancere sfâşietoare, a căror muşcătură nu se vede. Acestea, regină, lasă pielei toată albeaţa ei de fildeş şi nu ard carnea cu flăcările lor albăstrii; doctorul care se apleacă deasupra pieptului bolnavului nu aude scrâşnind în muşchi, sub năvala sângelui, dinţii nesătui ai acestui monstru; niciodată fierul, niciodată focul n-au răpus sau înfrânt furia acestor flageluri ucigătoare; ele se cuibăresc în mintea omului şi-o corup; cresc în inimă şi-o fac să plesnească; iată, doamnă, atâtea cancere fatale pentru regine; nu suferiţi cumva de vreunul din ele?

Ana ridică braţul de o albeaţă sclipitoare şi de o rotunjime încă perfectă, ca în anii tinereţii sale.

- Aceste răuri despre care îmi vorbeşti - zise ea - fac parte din însăşi viaţa noastră, a celor mari de pe pământ, cărora Dumnezeu le-a dat povara sufletului. Când aceste răuri devin prea mari, Atotputernicul ne cheamă în faţa tribunalului ispăşirilor. Acolo, lepădăm sarcina de pe umeri şi tainele toate. Dar nu uita că acelaşi suveran suprem măsoară încercările după puterile făpturilor lui, şi puterile însele nu sunt mai prejos de poverile mele; pentru tainele altora, Dumnezeu m-a înzestrat cu destulă tărie ca să le ţin închise în mine; pentru tainele mele, nu mă încred nici în duhovnicul meu.

- Văd că sunteţi la fel de curajoasă ca totdeauna faţă de duşmanii voştri, doamnă; şi constat că nu aveţi încredere în prieteni.

- Reginele n-au prieteni; şi dacă n-ai altceva să-mi spui, dacă te simţi inspirată de Dumnezeu, ca o profeteasă, retrage-te, căci mă tem de viitor.

- Eu aş fi crezut - răspunse fără şovăire beghina - că vă temeţi mai mult de trecut.

Nu apucă să termine această frază, că regina, ridicând capul, strigă pe un ton scurt şi tăios:

- Spune! Spune! Să ne răfuim în chip deschis, fără ocol, până la capăt, altfel...

- Lăsaţi ameninţările, regină - zise beghina cu blândeţe. Am venit la voi plină de respect şi compătimire, am venit aici trimisă de o prietenă.

- Atunci dovedeşte-o! Uşurează, în loc să înăspreşti răul!

- Foarte uşor; şi maiestatea voastră va vedea dacă e vorba de o prietenă.

- Vorbeşte.

- Ce nenorocire s-a întâmplat maiestăţii voastre de douăzeci şi trei de ani încoace?

- Dar... nenorociri destul de mari; nu l-am pierdut oare pe rege?

- Nu vorbesc despre nenorociri de soiul acestora. Vreau să vă întreb dacă de la... naşterea regelui... vorba nesocotită a unei prietene i-a pricinuit maiestăţii voastre vreo amă­răciune.

- Nu înţeleg ce vrei să spui - răspunse regina strângând din dinţi spre a-şi stăpâni tulburarea.

- Am să mă fac înţeleasă. Maiestatea voastră îşi aduce aminte că regele s-a născut la 5 septembrie 1638, la ceasurile unsprezece şi un sfert?

- Da - bâigui regina.

- La douăsprezece şi jumătate - continuă beghina - delfinul, botezat în mare grabă de monseniorul de Meaux, sub ochii regelui, sub ochii voştri, era recunoscut moştenitor al coroanei Franţei. Regele s-a dus în capela din vechiul castel de la Saint-Germain pentru a asculta un Te-Deum.

- Toate acestea sunt adevărate - murmură regina.

- Lăuzia maiestăţii voastre s-a făcut în prezenţa DOM­NULUI, acum răposat, a prinţilor şi a doamnelor de la curte. Medicul regelui, Bouvard, şi chirurgul Honoré stăteau în anticameră. Maiestatea voastră a adormit pe la ceasurile trei şi s-a trezit abia pe la şapte, e adevărat?

- Întru totul. Dar dumneata îmi povesteşti aici ceea ce toată lumea ştie la fel de bine ca mine şi ca dumneata.

- Ajung, doamnă, la ceea ce puţine persoane ştiu. Puţine persoane am spus? Ah, aş putea să spun două persoane, căci erau cinci cu totul altădată, însă, de câţiva ani, prin moartea principalilor participanţi, taina se păstrează şi mai bine. Regele, stăpânul nostru, îşi doarme somnul de veci alături de părinţii lui; moaşa Péronne a murit şi ea, de Laporte nu-şi mai aduce nimeni aminte.

Regina deschise gura ca să spună ceva; trecându-şi palma de gheaţă peste obraz, îşi simţi faţa năpădită de o sudoare fierbinte.

- Se făcuseră ceasurile opt - urmă beghina. Regele cina, foarte voios; în jurul lui erau numai râsete, veselie, pahare pline ochi; poporul chiuia sub balcoane; elveţienii, muşche­tarii şi străjile rătăceau prin oraş, purtaţi în triumf de studenţii beţi. Aceste vuiete nemaipomenite de fericire generală îl făceau să scâncească încet, în braţele doamnei de Hausac, guvernanta lui, pe delfin, viitorul rege al Franţei, ai cărui ochi, când aveau să se deschidă, trebuiau să vadă două coroane în fundul leagănului său. Deodată, maiestatea voastră a scos un ţipăt ascuţit şi doamna Péronne s-a repezit la căpătâiul vostru. Doctorii cinau într-o sală îndepărtată. Palatul, pustiu de teama de a fi ocupat de mulţime, nu mai avea nici con­semne, nici străji. Moaşa, după ce-a cercetat starea sănătăţii maiestăţii voastre, a scos şi ea un ţipăt, speriată, şi, luându-vă în braţe, deznădăjduită, nebună de durere, îl trimise pe Laporte să-i dea de veste regelui că maiestatea sa regina voia să-l vadă în camera ei. Laporte, după cum ştiţi, doamnă, era un bărbat cu mult spirit şi cu sânge rece. El nu se apropie de rege ca o slugă îngrozită care îşi dă seama de însemnătatea lui şi vrea să-i înspăimânte şi pe ceilalţi; de altfel, nu era o veste înspăimântătoare aceea pe care avea s-o audă regele. Fapt este că Laporte apăru, cu zâmbetul pe buze, lângă scaunul regelui şi-i spuse: "Sire, regina e fericită, dar ar fi şi mai fericită dacă ar vedea pe maiestatea voastră". În ziua aceea, Ludovic al XlII-lea ar fi fost în stare să-şi dea coroana şi unui sărăntoc pentru o vorbă bună. Vesel, uşor, sprinten, regele sări de la masă, spunând, pe tonul pe care l-ar fi putut avea Henric al IV-lea: "Domnilor, mă duc să-mi văd nevasta". Ajunse la dumneavoastră, doamnă, în clipa când doamna Péronne îi întindea un al doilea prinţ, frumos şi voinic ca şi cel dintâi, spunându-i: "Sire, Dumnezeu nu vrea ca vreodată regatul Franţei să cadă pe mâna femeilor!" Regele, în bucuria lui nestăpânită, se repezi la acest copil şi strigă: "Îţi mulţumesc, o, Doamne!"

Beghina se opri aci, văzând cât de mult suferea regina. Ana de Austria, adâncită în fotoliu, cu capul aplecat, cu privirea nemişcată, asculta fără să mai audă nimic şi buzele ei se mişcau convulsiv, rostind poate o rugăciune către Dumnezeu sau un blestem împotriva acestei femei.

- Ah - reluă cu glas tare beghina - să nu credeţi că dacă nu e decât un singur delfin în Franţa, dacă regina a lăsat acest copil să lâncezească departe de tron, să nu credeţi că a fost o mamă rea. Oh, nu... Sunt oameni care ştiu câte lacrimi a vărsat ea; sunt oameni care au putut să numere sărutările fierbinţi pe care i le-a dat sărmanei făpturi, în schimbul acestei vieţi de mizerie şi beznă la care o raţiune de stat l-a condamnat pe fratele geamăn al lui Ludovic al XIV-lea.

- Dumnezeule! Dumnezeule! murmură stins regina.

- Se ştie - continuă cu aprindere beghina - că regele, văzând că are doi fii de aceeaşi vârstă, cu aceleaşi drepturi, tremura pentru destinul Franţei, pentru liniştea statului său. Se ştie că domnul cardinal de Richeleu, consultat în această problemă de Ludovic al XlII-lea, stătu şi se gândi mai bine de un ceas în cabinetul maiestăţii sale, apoi rosti această sen­tinţă: "S-a născut un rege pentru a fi urmaşul maiestăţii voastre. Dumnezeu a vrut să se mai nască unul pentru a fi urmaşul celui dintâi; dar, deocamdată, noi n-avem nevoie decât de primul născut; să-l ascundem pe-al doilea de ochii Franţei, după cum Dumnezeu a vrut să-l ascundă de ochii părinţilor lui". Un prinţ înseamnă pentru stat pacea şi securi­tatea; doi pretendenţi la tron înseamnă război civil şi anarhie. Regina se ridică brusc, albă ca varul şi cu pumnii strânşi.