Vicontele de Bragelonne

- Şi sper că, odată căsătorit, în loc să se supere pe maiestatea voastră, dimpotrivă, îi va fi recunoscător; căci toată lumea de aici caută să-i fie pe plac, până şi domnul de Buckingham, care, lucru de necrezut, e umbrit de el.

- Ba până şi miss Stewart, care-l socoteşte un cavaler încântător.

- Ascultaţi, sire, aţi lăudat-o destul în faţa mea pe miss Graffton, lăsaţi-mi-l şi mie puţin pe Bragelonne. Dar, fiindcă a venit vorba, de câtva timp sunteţi, sire, de o bunătate care mă surprinde: vă gândiţi la cei ce nu sunt de faţă, iertaţi jignirile, sunteţi aproape desăvârşit. Cum se face asta?

Carol al II-lea prinse a zâmbi.

- Asta din pricină că admiţi să fii iubită - zise el.

- Oh, trebuie să fie un alt motiv.

- Într-adevăr, vreau să-l îndatorez pe fratele meu Lu­dovic al XIV-lea.

- Mai căutaţi unul.

- Ei bine, adevăratul motiv este că Buckingham mi l-a recomandat pe acest tânăr şi mi-a spus: "Sire, sunt gata să renunţ la miss Graffton în favoarea vicontelui de Bragelonne; faceţi ca mine".

- Oh, ducele e, orice s-ar spune, un gentilom demn de laudă.

- Ei, haide, te aprinzi acum pentru Buckingham. Se pare că vrei să mă chinuieşti cu tot dinadinsul astăzi.

În acel moment cineva bătu uşor în uşă.

- Cine îşi îngăduie să ne tulbure? zise Carol al II-lea, nemulţumit.

- Într-adevăr, sire, iată unul care îşi îngăduie cea mai mare cutezanţă şi, pentru a vă pedepsi... şi se duse să deschidă uşa. Ah, e un mesager din Franţa! vesti miss Stewart.

- Un mesager din Franţa! se miră regele. Din partea surorii mele, poate?

- Da, sire - zise uşierul - un mesager foarte important.

- Să intre, să intre - răspunse Carol al II-lea.

Curierul intră.

- Aduci vreo scrisoare din partea ducesei de Orléans? întrebă regele.

- Da, sire - răspunse curierul - şi atât de grabnică încât am avut nevoie de numai douăzeci şi şase de ore ca s-o înmânez maiestăţii voastre, dar am pierdut trei sferturi de ceas la Calais.

- Ţi se va recunoaşte acest zel - rosti regele şi deschise scrisoarea. Apoi se porni să râdă cu hohote. Dum­nezeu să mă ierte - zise el - dar nu mai înţeleg nimic!

Şi reciti scrisoarea pentru a doua oară.

Miss Stewart se prefăcea cu totul nepăsătoare, deşi era mistuită de curiozitate.

- Francis - îi spuse regele valetului său - vreau ca acest vrednic băiat să fie ospătat şi primit cum se cuvine, iar mâine-dimineaţă, când se va trezi, să găsească la căpătâiul lui o pungă cu cincizeci de ludovici.

- Sire!

- Du-te, prietene, du-te! Sora mea a avut dreptate să-ţi spună să te grăbeşti: e o chestiune ce nu suferă întârziere.

Şi începu să râdă mai tare ca înainte. Mesagerul, valetul de cameră şi miss Stewart însăşi nu ştiau ce să mai creadă.

- Ah - făcu regele răsturnându-se în fotoliu - şi când mă gândesc că ai dat gata pe drum... câţi cai?

- Doi.

- Doi cai pentru a aduce această veste! Foarte bine; du-te, prietene, du-te.

Curierul ieşi împreună cu valetul de cameră. Carol al II-Iea se duse la fereastră, o deschise şi, aplecându-se în afară, strigă de acolo:

- Duce, duce de Buckingham, scumpul meu Buckingham, vino, te rog!

Ducele se grăbi să răspundă la chemare; dar, ajuns în pra­gul uşii, şi văzând-o pe miss Stewart, şovăi să intre.

- Haide, vino şi închide uşa, duce.

Ducele se supuse şi, văzându-l pe rege cuprins de atâta voioşie, se apropie surâzând şi el.

- Ei bine, scumpul meu duce, unde-ai ajuns cu france­zul tău?

- M-a adus, sire, la cea mai deplină deznădejde.

- Ei, pentru ce?

- Pentru că adorabila miss Graffton vrea să se mărite cu dânsul şi el nu vrea.

- Dar acest francez e un adevărat beoţian! strigă miss Stewart. Să spună da, sau să spună nu, şi să se termine odată!

- Dar - răspunse Buckingham cu toată seriozitatea - ştiţi, sau ar trebui să ştiţi, doamnă, că domnul de Bragelonne iubeşte pe altcineva.

- Atunci - zise regele venind în ajutorul lui miss Ste­wart - nimic mai simplu: să spună nu.

- Oh, am încercat să-i dovedesc că face o greşeală dacă n-ar spune da.

- I-ai mărturisit cumva că La Vallière îl înşală?

- Vai, da, foarte limpede.

- Şi ce-a făcut?

- A sărit în sus, gata să zboare peste canal.

- În sfârşit - zise miss Stewart - bine că a făcut ceva; credeţi-mă, ăsta e un semn încurajator.

- Eu însă - continuă Buckingham - l-am oprit şi l-am dat în seama lui miss Mary; acum sper că n-o să mai plece, aşa cum avea de gând.

- Avea de gând să plece? exclamă regele.

- O clipă m-am îndoit că vreo putere omenească ar fi în stare să-l oprească; dar miss Mary l-a învăluit cu toată privirea ei: o să rămână aici.

- Ei bine, iată ceea ce face să te înşeli, Buckingham - zise regele izbucnind în râs. Acest nenorocit e predestinat.

- Predestinat la ce?

- Să fie înşelat, ceea ce n-ar fi nimic; dar văzând că e, asta înseamnă mult.

- Cu atâta depărtare şi cu ajutorul lui miss Graffton, lucrurile s-ar putea îndrepta.

- Ei bine, nu; aici nu mai poate fi vorba nici de de­părtare, nici de miss Graffton. Bragelonne va pleca la Paris peste un ceas.

Buckingham tresări, miss Stewart făcu ochii mari.

- Dar, sire, maiestatea voastră ştie prea bine că aşa ceva nu se poate - zise ducele.

- Adică, dragul meu Buckingham, nu se mai poate acum să se întâmple altfel.

- Sire, închipuiţi-vă că acest tânăr e un adevărat leu.

- Asta vreau şi eu, Villiers.

- Şi că furia lui e cumplită.

- Nu spun nu, prietene.

- Dacă îşi va vedea nenorocirea de aproape, va fi cu atât mai rău pentru acel care i-a pricinuit-o.

- Mă rog; şi ce vrei să fac?

- De-ar fi vorba chiar de rege - accentuă Buckin­gham - şi n-aş putea răspunde pentru el.

- Oh, regele îşi are muşchetarii săi care-l păzesc - zise Carol netulburat. Eu ştiu asta, eu care am făcut anticameră la el, la Blois. Îl are pe domnul d'Artagnan. Eh, ăsta da paznic! Nu mi-ar păsa, crede-mă, de douăzeci de furii ca aceea a lui Bragelonne al tău, dacă aş avea patru paznici ca domnul d'Artagnan.

- Oh, dar maiestatea voastră, care e atât de bună, să se gândească puţin - zise Buckingham.

- Poftim - răspunse Carol al II-lea, întinzându-i du­celui scrisoarea - citeşte şi răspunde-mi: ce-ai face tu în locul meu?

Buckingham luă cu un gest domol scrisoarea DOAMNEI şi citi aceste cuvinte, tremurând de emoţie:
Pentru tine, pentru mine, pentru onoarea şi binele tu­turor, trimite-l imediat în Franţa pe domnul de Bragelonne.

Sora ta devotată,

HENRIETTE.
- Ce zici de asta, Villiers?

- Pe cinstea mea, sire, nu mai spun nimic - răspunse ducele stupefiat.

- Mă vei sfătui oare, tocmai tu - întrebă regele cu un aer binevoitor - să n-o ascult pe sora mea când îmi vor­beşte cu atâta stăruinţă?

- Oh, nu, nu, sire. Şi totuşi...

- N-ai citit post-scriptum-ul, Villiers; e sub îndoitură şi mi-a scăpat şi mie la început; citeşte-l.

Ducele dezdoi un capăt al hârtiei, unde se ascundea acest rând:

Mii de amintiri celor care mă iubesc.
Fruntea palidă a ducelui se lăsă în jos; scrisoarea îi tre­mura între degete, ca şi cum hârtia ar fi devenit grea ca plumbul.

Regele aşteptă o clipă, apoi, văzând că Buckingham rămânea tăcut, spuse:

- Să-şi urmeze deci soarta lui, aşa cum noi o urmăm pe-a noastră; fiecare îşi are calvarul lui pe această lume; eu l-am avut pe-al meu, l-am avut şi pe-al alor mei: am purtat două cruci pe umeri. Dar acum, la naiba cu toate grijile! Du-te, Villiers, du-te şi adu-mi-l pe acest gentilom.

Ducele deschise uşa cu zăbrele a pavilionului şi, arătându-i regelui pe Raoul şi pe Mary care mergeau unul lângă altul, zise:

- Oh, sire, ce cruzime pentru această biată miss Graffton!

- Haide, haide, cheamă-l - îl îndemnă Carol al II-lea încruntându-şi sprâncenele negre. Toată lumea a devenit oare sentimentală aici? Aşa, uite-o şi pe miss Stewart care-şi şterge ochii de lacrimi. Ah, afurisit francez!

Ducele îl strigă pe Raoul şi, ducându-se s-o ia de mână pe miss Graffton, o trase în faţa cabinetului regelui.

- Domnule de Bragelonne - zise Carol al II-lea - parcă îmi ceruseşi, alaltăieri, îngăduinţa să te reîntorci la Paris.

- Da, sire - răspunse Raoul, pe care această introdu­cere îl zăpăci la început.

- Ei bine, dragă viconte, mi se pare că te-am refuzat, aşa-i?

- Da, sire.

- Şi te-ai supărat pe mine?

- Nu, sire, căci maiestatea voastră s-a împotrivit, de­sigur, din motive întemeiate; maiestatea voastră e prea bună şi prea înţeleaptă pentru a nu face totul cu chibzuinţă.

- Ţi-am invocat, cred, acest motiv; că regele Franţei nu te rechemase - da?

- Da, sire, într-adevăr, asta mi-aţi răspuns.

- Ei bine, am stat şi m-am gândit, domnule de Brage­lonne: dacă regele nu ţi-a fixat data reîntoarcerii, pe mine m-a rugat să-ţi fac cât mai plăcută şederea în Anglia; or, de vreme ce mi-ai cerut să pleci, înseamnă că şederea în An­glia nu-ţi face, pesemne, prea multă plăcere, aşa-i?

- N-am spus asta, sire.

- Nu; însă cererea dumitale arăta, cel puţin - zise regele - că şederea în altă parte ţi-ar face mai multă plă­cere decât aceea de aici.

În acea clipa, Raoul se întoarse cu faţa spre uşă, în pra­gul căreia stătea rezemată miss Graffton, palidă şi întris­tată. Cu cealaltă mână se ţinea de braţul lui Buckingham.

- Nu răspunzi nimic - continuă Carol. Zicala franceză are dreptate: "Cine tace, consimte". Ei bine, domnule de Bragelonne, mă văd în măsură să-ţi îndeplinesc dorinţa: poţi pleca în Franţa oricând vei voi, nu mai am nimic îm­potrivă.

- Sire!... exclamă Raoul.

- Oh! murmură Mary strângând braţul lui Buckingham.

- Vei putea fi astă-seară la Dover - adăugă regele - fluxul începe la ceasurile două dimineaţa.

Raoul, nevenindu-i să creadă, bolborosi câteva cuvinte ce înclinau între mulţumiri şi iertăciuni.

- Îţi spun deci drum bun, domnule de Bragelonne, şi îţi doresc multă fericire - zise regele ridicându-se. Fă-mi plăcerea şi păstrează, în amintirea mea, acest diamant, pe care-l pregătisem pentru un dar de nuntă.

Miss Graffton părea gata să cadă jos.

Raoul primi diamantul; în timp ce-l lua, simţea cum îi tremură genunchii. Adresă câteva cuvinte de mulţumire re­gelui, câteva cuvinte de măgulire lui miss Stewart, şi-l căută din ochi pe Buckingham, pentru a-şi lua rămas bun de la el. Regele se folosi de această clipă şi dispăru.

Raoul îl văzu pe duce încercând s-o încurajeze pe miss Graffton.

- Spune-i să rămână, domnişoară, te rog - murmură Buckingham.

- Îi spun să plece - răspunse miss Graffton, recăpătându-şi însufleţirea. Nu fac parte dintre acele femei care au mai multă mândrie decât inimă. Dacă cineva îl iubeşte în Franţa, să se întoarcă în Franţa, şi să mă binecuvânteze, pe mine care l-am sfătuit să se ducă să-şi găsească fericirea acolo. Dacă, dimpotrivă, nu-l mai iubeşte, să se reîntoarcă aici, îl voi iubi şi atunci, iar nefericirea lui nu-l va scădea cu nimic în ochii mei. În însemnele casei mele sunt gravate aceste cuvinte, pe care Dumnezeu mi le-a sădit în inimă: Habenti pacem, egenti cuncta - "Bogaţilor puţin, săracilor totul".

- Mă îndoiesc, prietene - zise Buckingham - că vei găsi acolo fericirea pe care o laşi aici.

- Cred, sau cel puţin sper - răspunse Raoul cu un aer mohorât - că aceea pe care o iubesc e demnă de mine; dar, dacă e adevărat că port în suflet o dragoste nevrednică, aşa cum ai încercat să mă faci să înţeleg, domnule duce, o voi smulge din inima mea, chiar de-ar fi să-mi smulg o dată cu această dragoste şi inima din piept.

Mary Graffton îşi ridică ochii spre el cu o expresie de nemărginită milă. Raoul zâmbi cu tristeţe.

- Domnişoară - zise el - diamantul pe care mi l-a dăruit regele era pregătit pentru dumneata; dă-mi voie să ţi-l ofer. Dacă mă însor în Franţa, mi-l vei înapoia; dacă nu mă însor, păstrează-l.

Şi, salutând, se îndepărtă.

"Ce vrea să spună?" gândea Buckingham în timp ce Raoul strângea cu mult respect mâna de gheaţă a lui miss Mary. Miss Graffton înţelese privirea pe care Buckingham şi-o aţintise asupra ei.

- Dacă ar fi fost un inel de logodnă - zise ea - nu l-aş fi primit pentru nimic în lume.

- I-ai dat a înţelege, totuşi, că îl aştepţi.

- Oh, duce - rosti tânăra fată suspinând - o femeie ca mine nu poate fi niciodată o mângâiere pentru un bărbat ca el.

- Atunci crezi că nu se va mai întoarce?

- Niciodată - răspunse miss Graffton cu o voce su­grumată.

- Ei bine, eu îţi spun că va găsi acolo o fericire dis­trusă, o logodnică pierdută... onoarea lui însăşi pătată... Ce-i va rămâne, deci, ca să pună în locul dragostei dumitale? Oh, spune, Mary, dumneata care te cunoşti atât de bine?

Miss Graffton îşi puse mâna ei albă pe braţul lui Buckin­gham şi, în timp ce Raoul se îndepărta în goană pe aleea de tei, ea murmură cu o voce stinsă aceste versuri din Romeo şi Julieta:
Alege între a pleca şi-a trăi,

Sau între a rămâne şi-a muri.
Pe când silabisea ultimul cuvânt, Raoul dispăru în zare. Miss Graffton se întoarse acasă la dânsa mai palidă şi mai tăcută ca o umbră.

Buckingham se folosi de curierul care-i adusese regelui scrisoarea, pentru a-i scrie DOAMNEI şi contelui de Guiche.

Regele avusese dreptate. La ceasurile două dimineaţa, flu­xul mării era în toi şi Raoul se îmbarcă pentru Franţa.

XLVII

SAINT-AIGNAN URMEAZĂ SFATUL LUI MALICORNE
Regele supraveghea executarea portretului domnişoarei de La Vallière cu o grijă ce pornea atât din dorinţa de a vedea că-i seamănă îndeaproape, dar şi cu scopul de a face ca lu­crarea să ţină cât mai multă vreme. Trebuia să-l vezi cum urmărea penelul, cum aştepta terminarea unui plan sau re­zultatul unei combinaţii de culoare şi cum îl sfătuia pe pictor să facă diferite modificări, la care acesta consimţea cu o su­punere pornită dintr-un adânc respect. Apoi, când pictorul, urmând sfatul lui Malicorne, întârzia puţin, sau când Saint-Aignan îşi făcea de lucru în altă parte, trebuia să vezi, şi nimeni nu le vedea, tăcerile acelea pline de înţeles care uneau într-un singur suspin două suflete dornice să se înţeleagă şi totodată dornice de linişte şi de visare. Atunci minutele tre­ceau ca sub puterea unei vrăji. Regele se apropia de iubita lui, învăluind-o în văpaia privirilor sale, în atingerea ră­suflării lui. De se auzea un zgomot în anticameră; de sosea pictorul sau se reîntorcea Saint-Aignan cerându-şi scuze, re­gele începea să vorbească ceva, La Vallière îi răspundea re­pede, iar ochii lor îi spuneau favoritului că, în lipsa lui, îndrăgostiţii trăiseră împreună un veac. Într-un cuvânt, Ma­licorne, acest filozof fără voia lui, ştiuse să-i deschidă regelui pofta de a se bucura din plin, laolaltă cu senzaţia născută din certitudinea că e foarte fericit.

Nimic din ceea ce o îngrijora pe La Vallière nu se întâmplă. Nimeni nu bănui că, în timpul zilei, ea lipsea două sau trei ore din odaia sa. Se prefăcea că nu se simte bine cu sănătatea. Cei care veneau la dânsa băteau în uşă mai înainte de a intra. Malicorne, omul născocirilor năstruşnice, făurise un mecanism acustic prin care La Vallière era anun­ţată în apartamentul lui Saint-Aignan de vizitele pe care le primea în camera ei de sus. În felul acesta, fără să se vadă că a lipsit, fără să aibă nici un confident, se reîntorcea la dânsa, cu o mică întârziere ce le dădea de gândit poate unora, dar care înfrângea totuşi cu bărbăţie bănuielile celor mai înverşunaţi iscoditori.

Malicorne îi ceruse lui Saint-Aignan părerea a doua zi. Saint-Aignan se văzuse silit să declare că acest sfert de ceas de libertate îi dădea regelui o voioşie dintre cele mai fericite.

- Va trebui să îndoim doza - răspunse Malicorne - dar fără să se bage de seamă; să aşteptăm mai bine să do­rească asta.

Şi acest lucru fu dorit aşa de repede, încât, într-o seară, în a patra zi, în momentul când pictorul îşi strângea uneltele, înainte ca Saint-Aignan să se fi întors, la intrarea lui în cameră Saint-Aignan zări pe faţa domnişoarei de La Vallière o umbră de nemulţumire pe care fata nu şi-o putuse ascunde. Regele fu mai puţin ascuns, el îşi arătă ciuda printr-o ridicare din umeri foarte semnificativă. La Vallière se înroşi atunci toată. "Bun! îşi spuse Saint-Aignan în gândul său. Domnul Malicorne va fi încântat astă-seară."

Într-adevăr, Malicorne fu încântat în seara aceea.

- E cât se poate de limpede - îi spuse el contelui - că domnişoara de La Vallière spera că veţi întârzia cel puţin zece minute.

- Iar regele o jumătate de ceas, scumpe domnule Ma­licorne.

- Aţi fi un rău slujitor al regelui - răspunse acesta - dacă i-aţi refuza maiestăţii sale această jumătate de ceas de mulţumire.

- Dar pictorul? obiectă Saint-Aignan.

- Voi avea grijă şi de asta - zise Malicorne. Lăsaţi-mă numai să mă călăuzesc după chipuri şi împrejurări; am şi eu metodele mele de magie, şi, pe când vracii măsoară cu astrolabul înălţimea soarelui, a lunii şi a constelaţiilor, eu mă mulţumesc să văd dacă ochii au cearcăne vinete, sau dacă gura descrie un arc concav sau convex.

- Atunci observă bine!

- N-aveţi nici o grijă.

Şi iscusitul Malicorne avu destule prilejuri să observe. Chiar în seara aceea, regele îi făcu o vizită DOAMNEI, împreună cu reginele, şi acolo luă o mutră atât de posomo­râtă, scoase nişte oftaturi atât de adânci şi o privi pe La Vallière cu nişte ochi atât de trişti, încât Malicorne îi şopti lui Montalais, la despărţire:

- Pe mâine!

Şi se duse să-l caute pe pictor acasă la el, în strada Jardins-Saint-Paul, spre a-l ruga să amâne şedinţa peste două zile.

Saint-Aignan nu era acasă, când La Vallière, acum obiş­nuită cu etajul de jos, ridică trapa şi coborâ. Regele, ca în­totdeauna, o aştepta pe scară, cu un buchet de flori în mână; când ea apăru, o luă în braţe. La Vallière, foarte emoţionată, privi în jurul ei, dar nevăzându-l decât pe rege, nu spuse nimic.

Se aşezară. Ludovic, întins pe pernele de la picioarele ei, cu capul înclinat pe genunchii iubitei lui, simţindu-se ca într-un adăpost de unde nimeni nu putea să-l alunge, o pri­vea cu nesaţ şi, ca şi cum s-ar fi irosit clipa când nimic nu mai putea să despartă aceste două suflete, fata, la rândul ei, începu să-l soarbă din ochi. Atunci, din ochii ei atât de blânzi şi atât de curaţi se desprinse o flacără ce ţâşnea necontenit şi ale cărei raze se îndreptau către inima regelui ei iubit, pentru a o încălzi mai întâi, pentru a o topi apoi cu totul.

Înfiorat de atingerea genunchilor ei tremurători, tresă­rind de fericire când Louise îi mângâia părul cu palma, regele se cufunda în această beţie dulce şi se temea că o să-i vadă intrând, dintr-o clipă în alta, fie pe pictor, fie pe Saint-Aignan. În această chinuitoare stare de nelinişte, el se stră­duia să izgonească patima ce-i răscolea sângele, chema som­nul inimii şi al simţurilor, căuta să alunge realitatea întru totul pregătită, ca să alerge după o umbră.

Dar uşa nu se deschise nici pentru Saint-Aignan, nici pentru pictor; draperiile nici nu se mişcau măcar. O tăcere de mister şi de voluptate făcea să amuţească până şi păsă­relele în coliviile lor aurite. Regele, nemaiputându-se stăpâni, întoarse capul şi îşi lipi gura fierbinte de cele două mâini împreunate ale fetei; La Vallière îşi pierdu judecata şi-şi strânse sub buzele iubitului ei mâinile cuprinse de nervozitate, Ludovic se răsuci pe genunchi, clătinându-se, şi cum La Val-lière nu-şi mişcase capul, fruntea regelui ajunse în dreptul bu­zelor tinerei femei, care, în extazul ei, atinse cu un sărut fugar şi foarte uşor părul parfumat ce-i mângâia obrajii. Re­gele o cuprinse în braţe şi, fără ca ea să se împotrivească, schimbară cel dintâi sărut, sărutul acela arzător ce preface dragostea în delir.

Nici pictorul, nici Saint-Aignan nu apărură în ziua aceea.

Un fel de beţie apăsătoare şi dulce, care răcoreşte sim­ţurile şi face să se scurgă prin vine, ca o otravă lentă, som­nul, somnul acela plăcut şi moleşitor ca o viaţă fericită, coborî, asemenea unui nor, între viaţa trecută şi viaţa ce abia începea a celor doi îndrăgostiţi. În sânul acestui somn în­cărcat de visuri, un zgomot nedesluşit ce se auzea la etajul de sus o nelinişti uşor pe La Vallière, dar fără să o smulgă din vraja în care plutea. Totuşi, întrucât acest zgomot stă­ruia, cum devenea tot mai limpede, trezind-o la realitate pe tânăra femeie cuprinsă de beţia iluziei, ea se ridică speriată, încântătoare în răvăşirea ei, şi spuse:

- Cineva mă aşteaptă sus. Ludovic, Ludovic, nu auzi?

- Ei, dar tu eşti aceea pe care o aştept eu, şi pe care toţi ceilalţi o vor aştepta de acum încolo - zise regele cu dragoste.

Ea ridică însă puţin capul şi răspunse cu o privire în care străluceau două lacrimi mari:

- Da, o fericire furată pe ascuns! O putere ce se va feri mereu de ochii lumii! Mândria mea va trebui să tacă, la fel ca şi inima.

Zgomotul de sus se auzi din nou.

- Aud glasul lui Montalais - zise La Vallière.

Şi urcă repede scara. Regele urcă împreună cu ea, neputându-se hotărî s-o părăsească şi acoperindu-i cu sărutări mâinile, poalele rochiei.

- Da, da - repeta La Vallière, cu trupul ieşit pe ju­mătate prin deschizătură - da, e Montalais care mă cheamă; trebuie să se fi întâmplat ceva important.

- Atunci, du-te, iubirea mea - îi şopti regele - dar întoarce-te cât mai degrabă.

- Oh, astăzi nu! Cu bine! Cu bine!

Şi se mai aplecă o dată pentru a-şi săruta iubitul, apoi dispăru.

Montalais o aştepta, într-adevăr, foarte neliniştită, foarte palidă.

- Iute, iute - îi strigă ea - îi aud urcând.

- Pe cine? Cine urcă?

- El! Ah, prevăzusem asta!

- Dar cine el? Mă faci să mor!

- Raoul - murmură Montalais.

- Eu, da, eu! răsună un glas voios pe ultimele trepte ale scării principale.

La Vallière scoase un ţipăt cumplit şi se retrase spre mijlocul camerei.

- Iată-mă, iată-mă, dragă Louise - zise Raoul alergând spre ea. Oh, ştiam că mă iubeşti mereu!

La Vallière făcu un gest de groază, apoi un alt gest de blestem; încercă să spună ceva, dar nu fu în stare să articuleze decât atât:

- Nu! Nu! Şi căzu în braţele lui Montalais, murmurând: Nu te apropia de mine!

Montalais îi făcu un semn lui Raoul, care, împietrit în pragul uşii, se ferea să mai înainteze spre interiorul camerei. Apoi, aruncându-şi ochii către paravan, Montalais şopti:

- Oh, nesocotito! N-ai tras capacul la loc!

Şi se retrase în colţul camerei, pentru a trage mai întâi paravanul, apoi pentru a lăsa, în dosul paravanului, ca­pacul. Dar din deschizătură se ridică regele, care auzise ţi­pătul domnişoarei de La Vallière şi-i venea în ajutor. El căzu în genunchi în faţa ei, copleşind-o cu întrebări pe Montalais, care începea să-şi piardă capul.

Dar în clipa când regele cădea în genunchi, un răcnet de durere se auzi dincolo de uşă şi un zgomot de paşi pe cori­dor. Regele vru să alerge şi să vadă cine scosese acest răcnet, ai cui erau acei paşi. Montalais încercă să-l oprească, dar în zadar. Regele, părăsind-o pe La Vallière, se îndrepta spre uşă; Raoul era însă departe, astfel că regele nu mai văzu decât o umbră ce dădea colţul coridorului.

XLVIII

DOI VECHI PRIETENI
În timp ce la curte fiecare se gândea la treburile sale, dincolo de Piaţa Grevei un bărbat se îndrepta pe furiş spre o casă pe care noi o cunoaştem mai de mult, căci am vă­zut-o, într-o zi de răscoală, asediată de către d'Artagnan. Această casă avea intrarea principală prin piaţa Baudoyer. Destul de mare, înconjurată de grădini, închisă în partea dinspre strada Saint-Jean de ateliere de fierărie care o fereau de privirile curioase, era închisă în această întreită centură de piatră, de zgomote şi de verdeaţă, ca o mumie îmbălsămată, ferecată în lada ei cu trei capace.

Bărbatul despre care vorbim mergea cu un pas iute, deşi părea să fie trecut de prima tinereţe. Văzându-i mantaua de culoarea zidului şi spada lungă ce-i ieşea de sub poalele mantalei, nimeni n-ar fi bănuit că el umblă după vreo aven­tură; dar dacă i-ai fi cercetat mai îndeaproape sfârcurile mustăţilor răsucite, obrazul proaspăt şi neted ce i se zărea sub pălărie, ai fi ghicit din capul locului că nu putea fi vorba decât de o aventură amoroasă.