Vicontele de Bragelonne

- Oh, maiestatea voastră mă striveşte cu astfel de cuvinte!

- Şi pentru ce, oare?

- Fiindcă dacă gluma ar fi pornit de la mine, ea n-ar mai fi fost cu totul nevinovată.

- În sfârşit, domnişoară - reluă regele - asta e tot ce voiai să-mi spui cerându-mi o audienţă?

Şi regele dădu să facă un pas înapoi. Atunci La Vallière, cu glasul scurt şi întretăiat, cu ochii secaţi de văpaia lacrimilor, făcu la rândul ei un pas spre rege.

- Maiestatea voastră a auzit totul? întrebă ea.

- Tot ce?

- Tot ce-am spus eu sub stejarul regal?

- Nu mi-a scăpat un singur cuvânt, domnişoară.

- Şi maiestatea voastră, atunci când m-a auzit, a putut avea convingerea că am abuzat de credulitatea sa?

- Da, credulitate, foarte bine, acesta e cuvântul.

- Şi maiestatea voastră n-a bănuit că o biată fată ca mine poate fi constrânsă uneori să asculte de voinţa altcuiva?

- Iartă-mă, dar n-aş crede niciodată că aceea a cărei voinţă părea să se exprime cu atâta libertate sub stejarul regal s-ar putea lăsa influenţată până într-atât de voinţa altcuiva.

- Oh, dar ameninţarea, sire?

- Ameninţarea!... Cine te ameninţa? Cine îndrăznea să te ameninţe?

- Cei care au dreptul să o facă, sire.

- Eu nu recunosc nimănui dreptul să ameninţe în rega­tul meu.

- Iertaţi-mă, sire, se află chiar în preajma maiestăţii voas­tre persoane destul de suspuse pentru a avea, sau pentru a crede că au dreptul de a pierde pe o fată fără viitor, fără avere şi mângâindu-se numai cu bunul ei renume.

- Dar cum să o piardă?

- Făcând-o să-şi piardă acest bun renume printr-o ruşi­noasă izgonire.

- Oh, domnişoară - zise regele cu un aer de adâncă ne­mulţumire - îmi plac mult oamenii care se dezvinovăţesc fără să învinovăţească pe alţii.

- Sire!

- Da, şi îmi vine greu, mărturisesc, să văd că o justificare uşoară, cum ar putea să fie a dumitale, se complică în faţa mea printr-o ţesătură de mustrări şi învinuiri.

- Cărora nu le daţi crezare, da? strigă La Vallière.

Regele rămase tăcut.

- Oh, spuneţi-mi-o-n faţă! repetă La Vallière cu un ac­cent apăsat.

- Îmi pare rău că trebuie să ţi-o mărturisesc - rosti regele înclinându-se cu răceală.

Tânăra fată scoase o exclamaţie de îndurerare şi zise, lovindu-şi mâinile una de alta:

- Aşadar, nu mă credeţi?

Regele nu răspunse nimic. Trăsăturile domnişoarei de La Vallière se înăspriră deodată în faţa acestei tăceri.

- Aşadar, presupuneţi că eu, eu - întări ea - am urzit acest ridicol, acest mârşav complot de a glumi într-un chip atât de neruşinat pe seama maiestăţii voastre?

- Ei, Doamne, nu e nici ridicol, nici mârşav - zise regele - nu e nici măcar un complot: e o zeflemea mai mult sau mai puţin plăcută, asta-i totul.

- Oh - murmură tânăra fată deznădăjduită - regele nu mă crede, regele nu vrea să mă creadă.

- Prea bine, nu vreau să te cred!

- Dumnezeule! Dumnezeule!

- Ascultă: ce poate fi mai firesc, la urma urmei? Regele mă urmăreşte, mă ascultă, mă pândeşte; regele vrea poate să se amuze pe socoteala mea; ei bine, să ne amuzăm şi noi pe socoteala lui, şi cum regele e un om de inimă, să ne legăm de inima lui.

La Vallière îşi ascunse faţa în palme, înăbuşindu-şi un sus­pin. Regele însă continuă să vorbescă: se răzbuna fără milă pe biata victimă pentru tot ceea ce suferise el însuşi.

- Să începem deci cu această poveste, că-l iubesc şi îl socot mai presus de toţi ceilalţi. Regele e atât de naiv şi atât de vanitos totodată, încât mă va crede, şi atunci vom trâmbiţa această naivitate a regelui şi vom putea râde din plin.

- Oh - strigă La Vallière - a gândi aşa ceva, a gândi aşa ceva e groaznic!

- Dar - spuse mai departe regele - asta nu e totul: dacă acest prinţ plin de vanitate va lua joaca noastră în serios, dacă va face imprudenţa să arate în faţa lumii ceva ce-ar părea a fi o bucurie, ei bine, în faţa întregii curţi, regele va fi umilit; şi, într-o zi, îi voi putea spune o poveste nostimă iubitului meu, îi voi putea aduce o parte de zestre soţului, prin această aven­tură a unui rege păcălit de o tânără fată răutăcioasă.

- Sire! strigă La Vallière zguduită, înnebunită. Nici un cuvânt mai mult, vă implor! Nu vedeţi oare că mă ucideţi?

- O, glume! murmură regele, care începea totuşi să se înduioşeze.

La Vallière căzu în genunchi, dar atât de tare, încât genun­chii îi pocniră de parchet. Apoi zise, împreunându-şi mâinile:

- Sire, prefer să îndur ruşinea, nu însă să ajung la trădare.

- Ce faci? i se adresă regele, fără să dea totuşi vreun semn că ar avea de gând s-o ridice.

- Sire, când vă voi fi jertfit cinstea şi judecata mea, atunci veţi crede poate în loialitatea mea. Povestea care vi s-a spus la DOAMNA, de către DOAMNA, e un neadevăr; ceea ce-am spus eu sub stejarul cel mare...

- Ei bine?

- Numai acela e adevărul.

- Domnişoară! strigă regele.

- Sire - continuă La Vallière pradă viitorii senzaţiilor ei - sire, de-ar trebui să mor de ruşine chiar în acest loc unde îmi sunt înfipţi genunchii, vă voi repeta până îmi va pieri glasul: am spus că vă iubeam... ei bine, vă iubesc!

- Dumneata?

- Vă iubesc, sire, din ziua în care v-am văzut întâia oară, din ziua când, la Blois, unde tânjeam, privirea voastră regală a căzut asupra mea, luminoasă şi întăritoare; vă iubesc, sire! E o crimă de lezmajestate, ştiu, ca o biată fată ca mine să se îndrăgostească de regele ei şi să i-o spună. Pedepsiţi-mă pentru această îndrăzneală, dispreţuiţi-mă pentru această nesocotinţă, dar nu spuneţi niciodată, nu credeţi nici o clipă că v-am putut ofensa, că v-am putut trăda. Mă cobor dintr-un sânge credin­cios regalităţii, sire; şi îmi iubesc... Îmi iubesc regele!... Oh, simt că mor!

Şi deodată, sleită de puteri, fără glas, cu răsuflarea stinsă, căzu frântă în două, asemeni acelei flori de care vorbeşte Virgiliu şi pe care a atins-o coasa secerătorului.

Regele, la aceste cuvinte, la această strigătoare declaraţie, nu mai simţi nici ură, nici îndoială; inima lui întreagă se des­chise la flacăra vie a acestei iubiri care vorbea într-un grai atât de nobil şi atât de curajos. De aceea, când auzi mărturia păti­maşă a acestei iubiri, se topi deodată şi-şi acoperi faţa cu pal­mele. Dar când La Vallière îi apucă mâinile, când fierbintea strângere a tinerei fete îndrăgostite îi năpădi în artere, se înfierbântă la rândul lui şi, apucând-o pe La Vallière de mijloc, o ridică şi o lipi de pieptul său. Ea însă, istovită, lăsându-şi capul să-i atârne pe umăr, părea că nu mai trăieşte. Atunci regele, în­grozit, îl strigă pe de Saint-Aignan.

De Saint-Aignan, care dusese discreţia până la a sta neclin­tit în locul lui, prefăcându-se că-şi şterge o lacrimă, alergă numaidecât la chemarea regelui. Îl ajută pe Ludovic s-o aşeze pe fată într-un fotoliu, îi frecă mâinile, o stropi cu esenţă de flori, strigându-i:

- Domnişoară, haide, domnişoară, s-a sfârşit, regele vă crede, regele vă iartă. Ei, na, na! Luaţi seama, l-aţi tulburat prea tare pe rege, domnişoară; maiestatea sa e simţitor, maies­tatea sa are o inimă. Ah, la naiba, domnişoară, treziţi-vă, regele e foarte palid!

Într-adevăr, regele pălise mult. Cât despre La Vallière însă, ea nici nu se mişca.

- Domnişoară, domnişoară - reluă de Saint-Aignan - zău aşa, veniţi-vă în fire, vă rog, vă implor, e timpul! Gândiţi-vă la un lucru: dacă regele se va simţi rău, voi fi silit să chem medicul. Ah, ce întâmplare, Dumnezeule! Domnişoară, scumpă domnişoară, treziţi-vă, faceţi un efort, repede, repede!

Era cu neputinţă de a desfăşura mai multă elocvenţă decât făcea de Saint-Aignan; dar altceva mai puternic şi mai vibrant decât această elocvenţă o trezi pe La Vallière. Regele înge­nunchease lângă ea şi îşi depunea în palma fetei acele sărutări fierbinţi care sunt pentru mână ceea ce sărutarea buzelor este pentru chip. Ea îşi reveni în cele din urmă în fire, îşi deschise încet ochii obosiţi şi, cu o privire stinsă, murmură uşor:

- Oh, sire, maiestatea voastră m-a iertat, aşadar?

Regele nu răspunse... era încă prea emoţionat. De Saint-Aignan crezu de cuviinţă să se îndepărteze din nou.... Înţele­sese flacăra ce ţâşnea din ochii maiestăţii sale.

La Vallière se ridică.

- Şi acum, sire - spuse ea cu mult curaj - acum când m-am dezvinovăţit, aşa sper cel puţin, în faţa maiestăţii voas­tre, îngăduiţi-mi să mă retrag într-o mănăstire. Acolo îl voi binecuvânta pe regele meu toată viaţa, acolo voi muri iubindu-l pe Dumnezeu, care mi-a dat pe lumea asta o zi de fericire.

- Nu, nu - răspunse regele - nu, dimpotrivă, vei sta şi vei trăi aici, binecuvântându-l pe Dumnezeu şi iubindu-l pe Ludovic, care îţi va da o viaţă de fericire, pe Ludovic care te iubeşte, pe Ludovic care ţi-o jură!

- Oh, sire! Sire!...

Şi cum La Vallière se îndoia încă, sărutările regelui deveniră atât de aprinse, că de Saint-Aignan crezu de datoria lui să treacă de partea cealaltă a tapiseriei. Dar aceste sărutări, pe care ea nu avu puterea să le respingă de la început, prinseră s-o ardă pe tânăra fată.

- Oh, sire - strigă ea atunci - nu mă faceţi să mă căiesc de a fi fost atât de loială, căci ar însemna să înţeleg că maiestatea voastră mă dispreţuieşte încă.

- Domnişoară - spuse deodată regele, retrăgându-se plin de respect - nu iubesc şi nu onorez pe nimeni pe lume mai mult ca pe dumneata, şi nimeni de aici încolo nu va avea în inima mea mai multă preţuire decât dum­neata, o jur în faţa lui Dumnezeu; de aceea, îţi cer iertare pentru pornirea mea nestăvilită, domnişoară, ea venea dintr-o iubire prea mare: dar pot să-ţi dovedesc că te voi iubi şi mai mult, respectându-te atât cât vei voi şi vei dori. Apoi, înclinându-se în faţa ei şi luându-i mâna, rosti: Domni­şoară, vrei să-mi faci cinstea de a primi sărutarea pe care o depun acum pe mâna dumitale?

Şi buzele regelui atinseră uşor, cu foarte mult respect, mâna tremurătoare a tinerei fete.

- De azi încolo - adăugă Ludovic ridicându-se şi învăluind-o pe La Vallière cu privirea - de azi încolo eşti sub oblăduirea mea. Nu vorbi nimănui de răul pe care ţi l-am făcut, iartă-le altora răul pe care ţi l-au putut face. Pe viitor, vei fi atât de mult deasupra celorlalţi, încât, de­parte de a-ţi mai inspira teamă, ei nu-ţi vor mai stârni decât milă.

Şi salută cu religiozitate, ca la ieşirea dintr-un templu. Pe urmă îl chemă pe de Saint-Aignan, care se apropie umil.

- Conte - spuse el - sper că domnişoara va binevoi să-ţi acorde puţină prietenie, în schimbul aceleia pe care eu i-o voi păstra întotdeauna.

De Saint-Aignan îşi îndoi genunchiul în faţa domni­şoarei de La Vallière.

- Câtă bucurie pentru mine - murmură el - dacă domnişoara îmi va face o asemenea onoare!

- Mă duc să-ţi trimit înapoi prietena - zise regele. Adio, domnişoară, sau, mai degrabă, la revedere! Fii bună şi nu mă uita în rugăciunile dumitale.

- Oh, sire - răspunse La Vallière - fiţi liniştit: sălăşluiţi în inima mea împreună cu Dumnezeu însuşi.

Acest ultim răspuns îl îmbătă cu totul pe rege, care, foarte fericit, îl trase pe de Saint-Aignan pe scară în jos.

DOAMNA nu prevăzuse un asemenea deznodământ: nici naiada, nici driada nu-i vorbiseră nimic în această privinţă.

III

NOUL GENERAL AL IEZUIŢILOR

În timp ce La Vallière şi regele amestecau în prima lor mărturisire toate necazurile trecutului, toată fericirea pre­zentului, toate speranţele viitorului, Fouquet, reîntors la el, adică în apartamentul ce-i fusese rezervat la castel, se întreţinu cu Aramis exact despre ceea ce regele dăduse uitării în acel moment.

- Acum spune-mi, domnule d'Herblay - începu Fou­quet după ce-şi instală oaspele într-un fotoliu şi luă şi el loc alături - acum spune-mi unde ne aflăm cu aface­rea Belle-Isle şi dacă ai mai primit veşti noi în legătură cu ea.

- Domnule intendent superior - răspunse Aramis - totul se desfăşoară după cum dorim noi: cheltuielile au fost acoperite, nimeni n-a aflat despre planurile noastre.

- Dar garnizoana pe care regele voia să o trimită acolo?

- Am primit azi-dimineaţă ştirea că a sosit în insulă de cincisprezece zile.

- Şi cum a fost primită?

- Foarte bine.

- Iar vechea garnizoană, ce s-a întâmplat cu ea?

- A fost readusă pe continent la Sarzeau şi a fost numaidecât îndreptată spre Quimper.

- Şi noii soldaţi?

- Sunt de partea noastră în ceasul de faţă.

- Eşti sigur de ceea ce-mi spui, scumpe domnule de Vannes?

- Sigur, şi vei vedea singur, de altfel, cum s-au petre­cut lucrurile.

- Numai că, dintre toate garnizoanele, ştii asta, Belle-Isle este cea mai oropsită.

- Ştiu asta şi am procedat în consecinţă; fără liber­tate de a se mişca, fără legături cu restul lumii, fără femei, fără jocuri; astfel încât - adăugă Aramis cu unul din acele surâsuri pe care numai el le avea - astăzi ţi-e mai mare mila să-i vezi pe bieţii băieţi cu câtă nerăbdare caută să se distreze şi cât de gata sunt să asculte de cel care le plăteşte micile lor petreceri.

- Dar dacă ar petrece bine la Belle-Isle?

- Dacă ar petrece pe cheltuiala regelui, l-ar iubi pe rege; dar dacă se plictisesc din ordinul regelui şi petrec în numele domnului Fouquet, îl vor iubi pe domnul Fouquet.

- Şi l-ai prevenit pe administratorul meu astfel ca, în­dată după sosirea lor...

- Nu; au fost lăsaţi opt zile să se plictisească în toată puterea cuvântului; după opt zile însă au început să se plângă, spunând că cei dinaintea lor o duceau mai bine decât ei. Li s-a răspuns atunci că vechii ofiţeri au ştiut să-şi facă un prieten din domnul Fouquet şi că domnul Fouquet, cunoscându-i ca prieteni, s-a arătat darnic cu ei, în aşa fel încât nici unul să nu se plictisească pe pământurile sale. Ei au stat să chibzuiască. Dar numaidecât administratorul a adăugat că, fără să primească ordinele domnului Fouquet, el îl cunoştea destul de bine pe stăpânul său pentru a şti că orice gentilom în serviciul regelui îl interesa pe domnul Fouquet şi că, deşi nu-i văzuse încă pe noii veniţi, va face pentru ei tot atât cât făcuse şi pentru ceilalţi.

- Minunat! Şi, în această privinţă, rezultatele au fost pe măsura făgăduielilor, sper! Doresc, dumneata ştii asta, să nu se făgăduiască în numele meu nimic ce nu s-ar pu­tea îndeplini.

- Cât despre asta, li s-au pus la dispoziţie ofiţerilor noştri două fregate şi caii dumitale; li s-au dat cheile de la casa principală; astfel că acum fac partide de vânătoare şi de plimbări cu doamnele care se găsesc la Belle-Isle şi cu acelea pe care le-au putut aduce de prin împrejurimi şi care nu se tem de răul de mare.

- Şi sunt destule din acestea la Sarzeau şi la Vannes, nu-i aşa, sfinţia ta?

- Oh, pe toată coasta! răspunse netulburat Aramis.

- Dar în ce-i priveşte pe soldaţi?

- N-au fost nici ei daţi uitării, fireşte; soldaţii se mul­ţumesc cu vin, cu hrană din belşug şi cu o soldă cât mai mare.

- Foarte bine; astfel că...?

- Astfel că ne putem bizui pe această garnizoană, care se arată a fi mai credincioasă decât cealaltă.

- Bine.

- De aici rezultă că, dacă Dumnezeu ne va ajuta să se schimbe garnizoana la fiecare două luni numai, în decurs de trei ani toată armata Franţei va fi trecut pe acolo, şi în loc să avem un singur regiment de partea noastră, vom avea cincizeci de mii de oameni.

- Da, îmi dau seama, domnule d'Herblay - zise Fouquet - că dumneata eşti un prieten preţios, neprecupeţit; dar, în toate acestea - adăugă el râzând - l-am uitat pe amicul nostru du Vallon: ce face el? Mărturisesc că, în răstimpul celor trei zile cât am stat la Saint-Mandé, nu m-am gândit la dânsul.

- Oh, eu, în schimb, nu l-am dat de loc uitării - spuse Aramis. Porthos se află încă la Saint-Mandé, uns la toate încheieturile, răsfăţat cu de-ale mâncării, nelipsit de vinuri alese; l-am lăsat să se plimbe prin parcul cel mic, prin care numai dumneata singur te plimbi când eşti acolo; şi se plimbă toată ziua. A reînceput să umble într-adevăr; îşi încearcă puterile frângând trunchiurile ulmilor tineri sau făcând să trosnească stejarii bătrâni, aşa cum se distra cândva Milon din Crotona, şi întrucât în parc nu se găsesc lei, nu mă îndoiesc că-l vom regăsi întreg şi teafăr. E un om straşnic acest Porthos al nostru!

- Da; numai că, aşteptând, are să se plictisească.

- A, niciodată!

- O să înceapă să pună întrebări.

- Nu vede pe nimeni.

- Dar, în sfârşit, aşteaptă sau speră ceva?

- L-am lăsat să creadă într-o speranţă pe care i-o vom îndeplini într-o bună zi, şi trăieşte cu această speranţă.

- Care anume?

- Aceea de a fi prezentat regelui.

- Oh, oh, în ce calitate?

- Ca inginer la Belle-Isle.

- Ar fi cu putinţă?

- De ce nu.

- Ai dreptate. Dar acum n-ar fi mai bine să se reîntoarcă la Belle-Isle?

- E chiar nevoie de el acolo; m-am şi gândit să-l tri­mit cât mai repede în insulă. Porthos are multă prestanţă; e un om ale cărui părţi slabe le cunoaştem numai noi - eu, d'Artagnan şi Athos. Nu se dă niciodată bătut şi e plin de demnitate; în faţa ofiţerilor, va face impresia unui paladin de pe vremea cruciadelor. Va îmbăta tot statul-major, fără ca el să se ameţească, şi va fi pentru toată lumea un obiect de admiraţie şi de simpatie; şi apoi, dacă s-ar întâmpla să avem nevoie ca un ordin de-al nostru să fie îndeplinit de cineva, Porthos e un consemn viu, astfel încât oricine va trebui să treacă pe acolo pe unde va hotărî el.

- Atunci, trimite-l înapoi.

- Acesta este şi planul meu, dar abia peste câteva zile, căci trebuie să-ţi spun un lucru.

- Ce anume?

- Mă tem de d'Artagnan. El nu e la Fontainebleau, după cum ai putut să bagi de seamă, şi d'Artagnan nu lip­seşte degeaba, el nu stă niciodată degeaba. De aceea, acum, că treburile mele sunt încheiate, voi încerca să aflu care sunt treburile lui d'Artagnan.

- Treburile dumitale sunt încheiate, zici?

- Da.

- În acest caz, eşti un om fericit, şi aş vrea să pot spune acelaşi lucru şi despre mine.

- Sper că nu ai de ce să fii neliniştit, totuşi!

- Eh!

- Regele te primeşte foarte binevoitor.

- E adevărat.

- Şi Colbert te lasă în pace?

- Aproape.

- Dacă-i aşa - zise Aramis cu acea înlănţuire de idei în care consta tăria lui - dacă-i aşa, atunci putem să ne gândim la ceea ce-ţi spuneam ieri cu privire la mititică.

- Care mititică?

- Ai şi uitat?

- Da.

- Cu privire la domnişoara de La Vallière.

- Ah, aşa e.

- Nu te trage inima s-o cucereşti pe această fată?

- Dintr-un singur punct de vedere nu.

- Care?

- Că inima mea e dăruită alteia, şi apoi nu simt ab­solut nimic pentru această copilă.

- Oh, oh! făcu Aramis. Inima ţi-e dăruită, ai spus?

- Da.

- Ei, drace! Trebuie să iei seama la asta.

- Pentru ce?

- Pentru că ar fi groaznic să nu fii stăpân pe inimă, atunci când, ca în cazul dumitale, ai atâta nevoie de cap.

- Ai dreptate. De aceea, precum vezi, la cea dintâi chemare a dumitale, am şi părăsit totul. Dar să ne întoarcem la mititică. La ce crezi oare c-ar folosi să mă ocup de ea?

- Iată: regele, se spune, are un capriciu pentru această fată; aşa se crede, cel puţin.

- Şi dumneata, care le ştii pe toate, mai ştii şi altceva?

- Ştiu că regele s-a schimbat repede; alaltăieri era nebun după DOAMNA; acum câteva zile, DOMNUL se plânsese reginei-mame împotriva regelui; au fost certuri conjugale, mustrări materne.

- De unde ştii toate astea?

- În sfârşit, le ştiu.

- Şi?

- În urma acestor certuri şi mustrări, regele nu i-a mai adresat nici un cuvânt şi nu i-a mai dat nici o atenţie alteţei sale regale.

- După care?

- După care şi-a îndreptat ochii spre domnişoara de La Vallière. La Vallière e domnişoară de onoare a DOAM­NEI. Ştii ce se numeşte în dragoste un paravan?

- Fără îndoială.

- Ei bine, domnişoara de La Vallière e paravanul DOAMNEI. Foloseşte-te de această situaţie. N-ai nevoie de aşa ceva, dar, în sfârşit, amorul propriu rănit va face cu­cerirea mai uşoară: mititica va cunoaşte taina regelui şi a DOAMNEI. Iar dumneata ştii ce poate face un om inteli­gent cu o asemenea taină.

- Dar cum să ajung la ea?

- Dumneata mă întrebi asta? se miră Aramis.

- De bună seamă, n-o să am timp să mă ocup de ei.

- E o fată săracă, umilă, îi vei crea o situaţie: şi fie că îl subjugă pe rege ca amantă, fie că nu se apropie de el decât ca o confidentă, vei avea în ea o nouă adeptă.

- Nu e rău - zise Fouquet. Dar ce-am putea face cu privire la această fată?

- Atunci când ai dorit o femeie, ce-ai făcut, domnule ministru?

- I-am scris. I-am făcut declaraţii de dragoste. Am adăugat că sunt la dispoziţia ei şi am semnat Fouquet.

- Şi a rezistat vreuna?

- Una singură - răspunse Fouquet. Dar acum patru zile a cedat şi ea, ca toate celelalte.

- Vrei să-ţi dai osteneala de a-i scrie? spuse Aramis, întinzându-i o pană lui Fouquet.

Fouquet o luă.

- Dictează - zise el. Mi-e capul plin de atâtea alte griji, că n-aş fi în stare să însăilez nici două rânduri.

- Fie - spuse Aramis. Scrie.

Şi îi dictă:
Domnişoară, v-am văzut, şi n-o să vă miraţi deloc spunându-vă că v-am găsit frumoasă. Dar, din lipsă de o po­ziţie demnă, de dumneavoastră, n-o să puteţi face altceva de­cât să lânceziţi la curte. Dragostea unui bărbat cinstit, în cazul că aveţi o ambiţie, ar putea fi o completare a spiri­tului şi farmecului dumneavoastră.

Îmi aştern dragostea la picioarele dumneavoastră; dar, întrucât o dragoste, fie ea oricât de umilă şi discretă, poate să întineze obiectul cultului ei, nu se cade ca o persoană cu meritele dumneavoastră să rişte a fi compromisă fără un re­zultat în ce priveşte viitorul ei. Dacă veţi binevoi să răs­pundeţi la iubirea mea, iubirea mea vă va dovedi recunoş­tinţa sa, ajutându-vă să deveniţi pentru totdeauna liberă şi independentă.
După ce scrise acestea, Fouquet îşi întoarse ochii către Aramis.

- Semnează - îi spuse episcopul.

- E neapărată nevoie?

- Semnătura dumitale sub aceste rânduri face un mi­lion; uiţi asta, scumpul meu ministru?

Fouquet semnă.

- Acum, prin cine vei trimite scrisoarea? întreba Aramis.

- Printr-un valet de încredere.

- Pe care te poţi bizui?

- E omul meu de taină.

- Foarte bine.

- De altminteri, jucăm, în toată povestea asta, un joc care nu e deloc greu.

- Cum asta?

- Dacă ceea ce spui despre legăturile acestei fete cu regele şi cu DOAMNA e adevărat, regele îi va da tot bă­netul pe care ea îl va dori.

- Dar regele mai are bani de aruncat? întrebă Aramis.

- Doamne, aşa se pare, căci nu mai cere.

- Oh, are să ceară din nou, fii liniştit.

- Ceva mai mult chiar, mă aşteptam să-mi vorbească despre serbarea mea de la Vaux.

- Ei bine?

- Nu mi-a spus nimic.

- Are să-ţi spună.

- Oh, îl crezi pe rege prea crud, dragul meu d'Herblay!

- Nu pe el, în persoană.

- Regele e tânăr, deci e bun.

- E tânăr, deci e slab sau supus pasiunilor; iar domnul Colbert ţine în mâinile lui necioplite slăbiciunea şi pasiunile sale.

- Vezi bine, dar, că te temi de el.

- Nu tăgăduiesc asta.

- Atunci sunt pierdut.

- Cum adică?

- Nu eram tare în preajma regelui decât prin bani.

- Da, şi?

- Acum sunt ruinat.

- Nu eşti ruinat.

- Cum nu? Îmi cunoşti dumneata afacerile mai bine decât mine?

- Poate că da.

- Şi dacă totuşi îmi va cere serbarea aceea?

- O vei da.

- Dar cu ce bani?

- Ţi-au lipsit vreodată?

- Oh, dacă ai şti cu ce preţ mi i-am procurat pe cei din urmă!

- Cei pe care îi vei avea nu te vor costa nimic.

- Dar cine mi-i va da?

- Eu.

- Îmi vei da dumneata şase milioane?

- Da.