Vicontele de Bragelonne

- Oh, pe acesta nu-l văd de loc.

- Iartă-mă, dar mai sunt şi eu la rând, şi dacă am să câştig eu, te poţi bizui pe mine.

- Mulţumesc! Mulţumesc! strigă DOAMNA.

- Sper că eşti favorizată şi că visul începe să capete de pe-acum contururile depline ale realităţii.

- Într-adevăr, mă faceţi să sper şi să am încredere - zise DOAMNA - şi brăţările câştigate în felul acesta îmi vor fi de o sută de ori mai preţioase.

- Pe diseară, deci!

- Pe diseară.

Şi prinţesele se despărţiră.

Ana de Austria, după ce îşi părăsi nora, îşi spuse, cercetând brăţările:

- Sunt preţioase, într-adevăr, deoarece, datorită lor, astă-seară îmi voi fi apropiat o inimă şi voi fi descoperit tot­odată o taină. Apoi, întorcându-se spre alcovul pustiu, ea rosti în gol: Tot aşa ai fi împletit şi tu lucrurile, biata mea Chevreuse?... Spune, n-am dreptate?

Şi, ca o mireasmă din alte vremuri, toată tinereţea ei, toate iluziile închipuirii sale, toată fericirea o înfăşurară blând, o dată cu ecoul acestei invocări.

VII

LOTERIA
Seara, la ceasurile opt, toată lumea era adunată la regina-mamă.

Ana de Austria, în mare ţinută de ceremonie, frumoasă prin rămăşiţele de frumuseţe şi prin toate mijloacele pe care cochetăria le poate pune în nişte mâini pricepute, îşi ascun­dea, sau mai degrabă căuta să-şi ascundă, în faţa mulţimii de tineri curteni ce-o înconjurau şi o admirau încă, datorită intereselor despre care am vorbit în capitolul precedent, urmele tot mai vizibile ale suferinţei ce avea să o răpună câţiva ani mai târziu.

DOAMNA, aproape tot atât de cochetă ca şi Ana de Austria, iar regina, ca totdeauna, simplă şi firească, erau aşezate alături şi îşi disputau bunele ei graţii.

Doamnele de onoare, reunite in corpore ca să poată re­zista cu mai multă tărie şi, prin urmare, cu mai mult succes vorbelor răutăcioase pe care tinerii le aruncau asupra lor, se încurajau reciproc, ca un batalion în linie de luptă, pentru a se apăra cât mai bine şi a da ripostele cuvenite.

Montalais, neîntrecută în acest război de trăgători, ocro­tea întregul front prin focul neîntrerupt pe care-l îndrepta asupra inamicului.

De Saint-Aignan, deznădăjduit de severitatea îndărătnică a domnişoarei de Tonnay-Charente, încerca să-i întoarcă spatele; dar, învins de strălucirea cuceritoare a celor doi mari ochi ai frumoasei, nu făcea decât să-şi declare în fiecare clipă înfrângerea prin noi semne de supunere, cărora domni­şoara de Tonnay-Charente le răspundea printr-o şi mai mare aroganţă. De Saint-Aignan nici nu mai ştia cărui sfânt să i se închine.

La Vallière avea în jurul ei nu o curte, ci un început de curte.

De Saint-Aignan, sperând că în felul acesta va atrage asupra lui privirile tinerei Athénaïs, venise să o salute pe fată cu un respect care, pentru anumite spirite mai puţin infor­mate, lăsa să creadă că ar sta în cumpănă între Athénaïs şi Louise. Dar martorii erau tocmai aceia care nici nu văzu­seră, nici nu auziseră nimic despre scena din timpul ploii. Totuşi, cum cei mai mulţi ştiau câte ceva, şi ştiau chiar bine, dragostea lui mărturisită stârni atenţia atât a celor mai isteţi, cât şi a celor mai proşti de la curte. A celor dintâi, pentru că-şi spuneau, unii, ca Montaigne: "Ce ştiu eu?" A celor­lalţi, pentru că spuneau ca Rabelais: "Tot ce se poate". Numărul cel mai mare era de partea acestora din urmă, aşa cum la vânătoare cinci sau şase copoi dibaci se iau după mirosul vânatului, în timp ce tot restul haitei se ţine după mirosul copoilor.

Prinţesele şi regina cercetau toaletele doamnelor şi dom­nişoarelor de onoare, ca şi pe ale celorlalte doamne; şi astfel uitau pentru o clipă că sunt regine, pentru a-şi aduce aminte că erau femei. Adică sfâşiau din priviri, fără milă, toate fustele, aşa cum ar fi spus Molière.

Ochii celor două prinţese căzuseră în acelaşi timp asupra domnişoarei de La Vallière, care, după cum am amintit, era foarte anturată în clipa aceea. DOAMNA fu necruţătoare:

- Într-adevăr - spuse ea aplecându-se către regina-mamă - dacă soarta ar fi dreaptă, ar favoriza-o pe această biată La Vallière.

- Asta nu e cu putinţă - răspunse regina-mamă, zâmbind.

- De ce?

- Pentru că nu sunt decât două sute de bilete, şi nu toată lumea a putut fi trecută pe listă.

- Aşadar, ea nu are bilet?

- Nu.

- Ce păcat! Ar fi putut să câştige brăţările şi să le vândă.

- Să le vândă? se miră regina-mamă.

- Da, asta ar ajuta-o să-şi facă o zestre, şi n-ar fi sor­tită să se mărite fără trusou, cum probabil că se va întâmpla.

- Ce spui! Adevărat? zise regina-mamă. Biata copilă nu are îmbrăcăminte?

Şi rosti aceste cuvinte ca o femeie care n-a ştiut niciodată ce este aceea sărăcia.

- Doamne, dar priviţi: cred, Dumnezeu să mă ierte, că are aceeaşi rochie, acum, seara, pe care a purtat-o şi azi-dimineaţă la plimbare, şi pe care şi-a putut-o păstra curată datorită grijii regelui de a o apăra de ploaie.

Chiar în clipa când DOAMNA spunea aceste cuvinte, intră regele. Cele două prinţese poate că n-ar fi observat so­sirea lui, într-atât erau de preocupate să le judece pe cele­lalte. Însă DOAMNA o văzu deodată pe La Vallière, care stătea în picioare în faţa galeriei, tulburându-se şi şoptindu-le ceva curtenilor care o înconjurau: aceştia se îndepăr­tară numaidecât. Mişcarea aceasta o făcu pe DOAMNA să-şi întoarcă ochii spre uşă. În aceeaşi clipă, căpitanul gărzii îl anunţă pe rege. La anunţarea regelui, La Vallière, care până atunci îşi avea privirea aţintită asupra galeriei, îşi lăsă repede ochii în jos.

Regele intră. Era îmbrăcat cu o măreţie plină de gust şi vorbea cu DOMNUL şi cu ducele de Roquelaure, care-l înso­ţeau - DOMNUL, la dreapta, ducele de Roquelaure, la stânga.

Regele se îndreptă mai întâi spre regine, pe care le salută cu un respect graţios. Luă mâna mamei sale şi o sărută, îi adresă câteva complimente DOAMNEI în legătură cu eleganţa toaletei sale, apoi începu să păşească prin faţa adunării. La Vallière fu salutată ca toate celelalte, nici mai mult, nici mai puţin decât celelalte. După aceea, maiestatea sa reveni lângă mama şi soţia lui.

Curtenii, văzând că regele nu-i adresează decât o frază banală tinerei fete atât de căutată în cursul dimineţii, se grăbiră să tragă o concluzie din această răceală. Concluzia era că regele avusese un capriciu, dar că acest capriciu îi trecuse acum. Totuşi, ei ar fi trebuit să observe un lucru, anume că, lângă La Vallière, printre curteni, se afla domnul Fouquet, a cărui respectuoasă politeţe îi slujea de adăpost fetei, în mijlocul feluritelor tulburări ce-o frământau în chip vădit. Domnul Fouquet se pregătea, de altfel, să vorbească mai îndeaproape cu domnişoara de La Vallière, când domnul Colbert se apropie şi, după ce făcu o plecăciune în faţa lui Fouquet, după toate regulile celei mai respectuoase politeţi, păru hotărât să rămână lângă La Vallière pentru a sta de vorbă cu ea. Fouquet se retrase mofluz.

Toată această scenă era urmărită cu ochi mari de Montalais şi Malicorne, care-şi împărtăşeau unul altuia observa­ţiile proprii.

De Guiche, aşezat în dreptul unei ferestre, n-o vedea decât pe DOAMNA. Dar, cum DOAMNA, la rândul ei, îşi îndrepta mereu privirea către La Vallière, ochii lui de Guiche, conduşi de aceia ai DOAMNEI, se întorceau din când în când şi asupra fetei. La Vallière simţi instinctiv oprindu-se asupra ei toată greutatea acestor priviri, pline, unele de interes, altele de invidie. Dar ea nu primea, ca să-şi uşureze această povară, nici un cuvânt de îmbărbă­tare din partea prietenelor sale, nici o privire de dragoste din partea regelui. Astfel că nimeni n-ar fi putut să spună cât de mult suferea biata copilă.

Regina-mamă ceru să se aducă măsuţa pe care se aflau biletele de loterie, în număr de două sute, şi o rugă pe doamna de Motteville să citească lista jucătorilor. E de la sine înţeles că această listă era întocmită după toate legile etichetei: regele se afla în frunte, apoi venea regina-mamă, pe urmă regina, pe urmă DOMNUL, după el DOAMNA, şi aşa mai departe.

Inimile băteau cu putere în timp ce se citea lista. La regină se aflau nu mai puţin de trei sute de invitaţi. Fiecare se întreba dacă numele său va străluci printre ale celorlalţi privilegiaţi.

Regele asculta cu aceeaşi atenţie ca şi ceilalţi. După ce fu strigat ultimul nume, el văzu că La Vallière nu fusese trecută pe listă. Toţi, de altfel, băgară de seamă această omisiune. Regele se înroşi, ca sub şfichiuirea unei aţâţări.

La Vallière, bundă şi resemnată, nu dădu nici un semn de nemulţumire.

În tot timpul cât se citise lista, regele n-o slăbise din ochi: tânăra fată se topea sub această fericită învăluire pe care o simţea strălucind în jurul ei, prea bucuroasă şi prea curată la suflet cum era, pentru ca alt gând, în afară de acela al iubirii, să-i fi stăpânit spiritul sau inima. Răsplătind prin necurmata lui atenţie această înduioşătoare abnegaţie, regele îi arătă iubitei lui că înţelegea tăria şi gingăşia simţămintelor ei.

După citirea listei, toate feţele femeilor omise sau uitate fură brăzdate de umbra mâhnirii. Malicorne fusese şi el uitat, printre bărbaţi, şi strâmbătura lui îi spunea limpede lui Montalais, omisă de asemenea de pe listă: "Lasă, o să ne făurim noi singuri norocul, astfel ca să nu ne mai oco­lească altădată". "Oh, aşa-i" - răspunse zâmbetul înţele­gător al domnişoarei Aure.

Biletele fură împărţite fiecăruia după numărul pe care-l avea. Mai întâi, regele şi-l primi pe al său, apoi regina-mamă, pe urmă DOMNUL, regina, DOAMNA, şi aşa mai departe. După aceea, Ana de Austria deschise un săculeţ din piele de Spania, în care se aflau două sute de numere gra­vate pe plăcuţe de sidef, şi întinse săculeţul deschis celei mai tinere dintre doamnele de onoare, pentru a trage dină­untru o plăcuţă. Aşteptarea de-a lungul acestor pregătiri foarte domoale era mai curând încordată de lăcomie, decât de curiozitate.

De Saint-Aignan se apleca la urechea domnişoarei de Tonnay-Charente şi-i şopti:

- Întrucât avem fiecare câte un număr, domnişoară, să ne unim şansele. Dumitale brăţara, dacă voi câştiga eu; mie, daca vei câştiga dumneata, o singură privire a ochilor dumitale frumoşi.

- Nu - răspunse Athénaïs - păstrează brăţara, dacă o vei câştiga. Fiecare cu norocul lui.

- Eşti nemiloasă - zise de Saint-Aignan - şi am să te pedepsesc cu un catren:
Frumoasa Iris, eşti prea crudă

Cu dragostea ce eu ţi-o port...
- Tăcere! îl întrerupse Athénaïs. Mă împiedici să aud numărul câştigător.

- Numărul 1! strigă tânăra fată care scosese o plăcuţă de sidef din săculeţul de piele de Spania.

- Regele! exclamă regina-mamă.

- Regele a câştigat! repetă regina, veselă.

- Ah, regele! Visul vostru! şopti voioasă DOAMNA la urechea Anei de Austria.

Singur regele nu manifestă nici un fel de încântare. Mul­ţumi totuşi norocului care-l favoriza, adresând un mic salut domnişoarei ce fusese aleasă ca vestitoare a zeiţei protec­toare. Apoi, primind din mâinile Anei de Austria caseta în care se aflau brăţările, spuse, în mijlocul murmurelor nesă­ţioase ale adunării:

- Sunt, cu adevărat, atât de frumoase aceste brăţări?

- Priveşte-le - răspunse Ana de Austria - şi judecă singur.

Regele se uită la ele.

- Da - zise el - şi iată, într-adevăr, un minunat medalion. Ce lucrătură!

- Ce lucrătură! repetă DOAMNA.

Regina Maria-Tereza văzu cu uşurinţă, de la prima aruncătură de ochi, că regele nu-i va dărui ei brăţările; dar, cum se părea că nu avea de gând să i le ofere nici DOAM­NEI, se declară mulţumită, sau aproape mulţumită.

Regele se aşeză. Cei mai intimi dintre curteni veniră, rând pe rând, să admire îndeaproape această minune, care, numaidecât, trecu din mână în mână, cu îngăduinţa regelui. Apoi toţi, cunoscători sau nu, se întrecură în laude, copleşindu-l pe rege cu felicitările lor.

Toată lumea avea, într-adevăr, ce să admire: unii bri­liantele, alţii felul cum erau lucrate. Doamnele mai ales se dovediră nerăbdătoare să vadă o asemenea comoară ce nu mai putea fi smulsă din mâinile cavalerilor.

- Domnilor, domnilor - zise regele, căruia nu-i scăpa nimic - s-ar spune, într-adevăr, că purtaţi brăţări ca sa­binii: lăsaţi-le puţin şi doamnelor, care mi se pare a avea pe drept cuvânt pretenţia de a se pricepe mai bine ca dum­neavoastră la astfel de lucruri.

Această frază i se păru DOAMNEI începutul unei hotărâri pe care tocmai o aştepta. Citea, de altfel, aceeaşi feri­cită speranţă în ochii reginei-mame.

Curteanul care le ţinea în mână în clipa când regele făcu această observaţie în mijlocul forfotei generale se grăbi să depună brăţările în mâinile reginei Maria-Tereza, care, ştiind bine, sărmana femeie, că nu-i erau destinate ei, le privi în treacăt şi i le dădu repede DOAMNEI. Aceasta şi, mai mult decât ea, DOMNUL îşi aruncară asupra brăţărilor o privire lungă şi râvnitoare. Apoi DOAMNA trecu bijuteriile în mâinile doamnelor din preajma ei, rostind un singur cuvânt, însă cu un accent care făcea cât o frază întreagă:

- Minunate!

Doamnele, care primiseră brăţările din mâinile Prinţesei, le cercetară îndelung, atât cât le fu în putinţă, apoi le lă­sară să circule din mână în mână, spre dreapta.

În acest timp, regele se întreţinu în linişte cu de Guiche şi cu Fouquet. Ei vorbeau mai mult decât îi asculta el. Obişnuit să prindă din zbor frânturi de fraze, urechea lui, ca şi a tuturor oamenilor care se bucură de o superioritate nedezminţită asupra celorlalţi, nu reţinea din vorbele arun­cate în dreapta şi în stânga decât pe acelea demne de a fi auzite şi care meritau un răspuns. Cât despre atenţia lui, ea era îndreptată în altă parte. Şi rătăcea prin salon, laolaltă cu privirile.

Domnişoara de Tonnay-Charente era ultima dintre doam­nele înscrise pentru bilete, şi, ca şi cum şi-ar fi păstrat locul pe care-l avea pe listă, după ea nu mai urmau decât Montalais şi La Vallière. Când brăţările ajunseră la acestea două de la capătul rândului, se părea că nimeni nu le mai dădea atenţie. Neînsemnătatea mâinilor care mângâiau în acel mo­ment podoabele făcea parcă să scadă valoarea giuvaerurilor. Ceea ce n-o împiedica pe Montalais să tresară de plăcere, de invidie şi de poftă, văzând pietrele de o rară frumuseţe, încântată de ele mai mult decât de felul cum erau lucrate. Nu putea fi îndoială că, pusă să aleagă între preţuirea lor în bani şi frumuseţea lor artistică, Montalais n-ar fi şovăit să prefere diamantele, cameelor. De aceea, îi venea greu să se despartă de ele şi să i le treacă prietenei sale La Vallière. Aceasta se uită la nestemate cu o privire aproape nepăsătoare.

- Ah, cât de bogate sunt aceste brăţări! Şi ce minunate sunt! exclamă Montalais. Iar tu nu te extaziezi în faţa lor, Louise! Zău, parcă nici n-ai fi femeie !

- Ba da - răspunse tânăra fată cu un accent de ado­rabilă melancolie. Dar la ce bun să râvneşti ceva care nu se poate să ne aparţină?

Regele, cu capul aplecat înainte, asculta ceea ce spunea tânăra fată. Abia îi atinse urechea murmurul glasului ei, că se ridică plin de strălucire, străbătu tot cercul, pentru a ajunge de la locul său la locul unde se afla La Vallière, şi-i spuse:

- Domnişoară, te înşeli! Eşti femeie, şi orice femeie are dreptul să râvnească asemenea bijuterii.

- Oh, sire! zise La Vallière. Maiestatea voastră nu crede oare deloc în modestia mea?

- Cred că eşti înzestrată cu toate virtuţile, domnişoară, cu sinceritate, ca şi cu celelalte; te rog deci să-mi spui, cu sinceritate, ce părere ai despre aceste brăţări?

- Că sunt frumoase, sire, şi că nu pot fi oferite decât unei regine.

- Mă bucur că ai o asemenea părere, domnişoară; brăţările sunt ale dumitale, şi regele te roagă să le primeşti.

Şi cum, printr-o mişcare ce semăna mai mult a groază, La Vallière îi întindea regelui caseta, regele îndepărtă cu blândeţe mâna tremurătoare a domnişoarei de La Vallière. O tăcere de uimire, mai funebră decât tăcerea din preajma unui mort, cuprinse adunarea. Totuşi, în partea unde se aflau reginele nu se auzise ceea ce spusese el, nu se înţe­lesese ceea ce făcuse regele. O prietenă binevoitoare îşi luă sarcina să răspândească vestea. Aceasta fu Tonnay-Charente, căreia DOAMNA îi făcu semn să se apropie.

- Ah, Doamne! exclamă de Tonnay-Charente. Ce fe­ricire pe La Vallière! Regele i-a dăruit brăţările!

DOAMNA îşi muşcă buzele cu atâta putere, încât sângele îi ţâşni la suprafaţa pielii. Regina cea tânără privi rând pe rând, când spre La Vallière, când spre DOAMNA, şi în­cepu să râdă. Ana de Austria îşi sprijini bărbia în pumnul ei alb şi rămase un răstimp adâncită în mrejele unei bănuieli ce-i zdrobea spiritul şi ale unei dureri cumplite, ce-i sfâşia inima. De Guiche, văzând-o pe DOAMNA că păleşte, şi înţelegând pricina ce-o făcea să pălească, părăsi repede adunarea şi dispăru. Malicorne putu atunci să se strecoare lângă Montalais şi, la adăpostul zarvei convorbirilor ce se stârniră, îi spuse:

- Aure, ai alături de tine norocul şi viitorul nostru.

- Da - răspunse Montalais.

Şi o îmbrăţişa cu dragoste pe La Vallière, deşi în sinea ei ar fi fost în stare s-o sugrume.

IX

MALAGA

În tot timpul acestei lungi şi îndârjite ciocniri între am­biţiile de la curte şi pornirile inimilor, unul dintre persona­jele noastre, poate cel mai puţin demn de a fi neglijat, era totuşi foarte neglijat, foarte uitat şi foarte nenorocit.

Într-adevăr, d'Artagnan, d'Artagnan, căci se cuvine să-i spunem pe nume pentru a ne aduce aminte că mai exista şi el, d'Artagnan nu avea absolut nimic comun cu această lume uşuratică şi plină de strălucire. După ce-l urmase pe rege timp de două zile la Fontainebleau şi după ce privise toate aventurile ciobăneşti şi toate travestirile eroi-comice ale suveranului său, muşchetarul simţise că toate acestea nu aveau nici o legătură cu rosturile vieţii lui. Oprit la fiece pas de oameni care-l întrebau:

- Cum găseşti că-mi vine acest costum, domnule d'Artagnan?

El răspundea cu glasul său potolit, dar batjocoritor:

- Găsesc că eşti la fel de bine îmbrăcat ca şi cea mai frumoasă maimuţă din bâlciul de la Saint-Laurent.

Era unul din complimentele pe care le făcea d'Artagnan atunci când nu voia să facă altul; vrând-nevrând, omul tre­buia să se mulţumească şi cu atât. Iar când era întrebat:

- Domnule d'Artagnan, cum ai să te îmbraci astă-seară?

El răspundea:

- Diseară am să mă dezbrac.

Ceea ce le făcea să râdă chiar şi pe doamne.

Dar, după două zile petrecute astfel, muşchetarul, văzând că nimic serios nu se întâmplă în jurul său şi că regele uitase cu totul, sau cel puţin părea că uitase cu desăvârşire de Paris, de Saint-Mandé şi de Belle-Isle, că domnul Colbert nu se gândea decât la lampioane şi la focuri de artificii, că doam­nele aveau pentru ce să-şi facă ocheade sau să primească ocheade o lună de zile de aici încolo, d'Artagnan îi ceru regelui un concediu pentru treburi de familie.

În seara când d'Artagnan îi cerea acest lucru, regele se pregătea de culcare, istovit de atâtea jocuri şi dansuri.

- Vrei sa mă părăseşti, domnule d'Artagnan? îl întrebă el cu un aer mirat.

Ludovic al XIV-lea nu putea înţelege că cineva dorea să se despartă de el când avea marea cinste să se afle în preajma sa.

- Sire - zise d'Artagnan - vă părăsesc întrucât nu vă mai pot fi de nici un folos. Ah, dacă aş putea să vă fiu spri­jin în timp ce dansaţi, atunci ar fi cu totul altceva!

- Dar, dragă domnule d'Artagnan - răspunse regele cu gravitate - în dansurile noastre n-avem nevoie de sprijin.

- Ah - făcu muşchetarul cu ironia lui fină - iată, nu ştiam asta!

- Dar nu m-ai văzut oare dansând? întrebă regele.

- Ba da; însă eu credeam că jocul se încinge pe măsură ce se desfăşoară. M-am înşelat: un motiv în plus ca să mă retrag. Sire, o repet, nu aveţi nevoie de mine; de altminteri, dacă maiestatea voastră va avea nevoie, va şti unde să mă găsească.

- Bine - zise regele.

Şi-i încuviinţă concediul.

Aşadar, nu-l vom mai căuta pe d'Artagnan la Fontaine­bleau, ar fi de prisos; dar, cu îngăduinţa cititorilor, îl vom regăsi în strada Lombarzilor, la "Drugul de Aur", la venera­bilul nostru prieten Planchet.

Sunt ceasurile opt seara, e cald, o singură fereastră a ră­mas deschisă, aceea a unei odăi de la primul cat. Un miros de băcănie, amestecat cu mirosul mai puţin exotic, dar mai pătrunzător, al gunoaielor de pe stradă, urcă spre nările muşchetarului. D'Artagnan, trântit într-un jilţ înalt, cu spătarul drept, cu picioarele nu întinse, ci rezemate de un scău­nel, formează unghiul cel mai obtuz din câte se pot închipui. Ochiul său, atât de ager şi atât de iscoditor de obicei, e acum fix, aproape închis, şi a luat drept ţintă neschimbătoare micul colţ de cer albastru ce se zăreşte dincolo de ascuţişul coşu­rilor; pata aceasta albastră nu e mai mare decât ar trebui ca să fie cârpit cu ea unul din sacii cu linte sau cu fasole ce constituie principala mobilă din prăvălia de la parter.

Întins astfel, cufundat astfel în contemplarea transfenestrală, d'Artagnan nu mai e un războinic, nu mai e un ofiţer al palatului, ci un burghez dormitând între masa de prânz şi cină, între cină şi culcare; unul din acele respectabile creiere scorojite în care nu se mai găseşte loc pentru nici o idee, într-atât materia stă de strajă la porţile înţelepciunii şi are grijă să împiedice cu îndărătnicie contrabanda ce s-ar putea face prin introducerea vreunui simptom de gândire în cutia craniană.

Am spus că se înnoptase; în dughene se aprindeau lăm­pile, în timp ce ferestrele de la apartamentele de sus se închideau; o patrulă de soldaţi de pază făcea să se audă pe stradă tropotul neregulat al paşilor. D'Artagnan continua să nu audă nimic şi să nu vadă decât colţişorul lui de cer albas­tru. La doi paşi de el, în întuneric, culcat pe un sac de porumb, Planchet, întins pe burtă deasupra sacului, cu mâinile împreunate sub bărbie, îl privea pe d'Artagnan cum se gândeşte, visează sau poate doarme cu ochii deschişi. Obser­varea aceasta dăinuia de câtăva vreme. În cele din urmă, Planchet începu să mormăie:

- Hm! Hm!

D'Artagnan însă nu făcu nici o mişcare. Planchet îşi spuse atunci că va trebui să recurgă la un mijloc mai de ispravă; după ce cumpăni îndelung, ceea ce i se păru lui mai potrivit în împrejurările de faţă fu să se prăvale de pe sacul său pe duşumea, boscorodindu-se pe el însuşi:

- Nătărăule!

Dar, oricât de mare ar fi fost tărăboiul făcut de Planchet în căderea sa, d'Artagnan, care în cursul vieţii lui auzise destule zgomote şi mai mari, păru să nu dea nici cea mai mică atenţie celui de acum. Nu-i vorbă, tocmai atunci o căruţă uriaşă, încărcată cu pietre, coborând de pe strada Saint-Médéric, înăbuşi cu uruitul roţilor sale bufnitura căderii lui Planchet. Totuşi, Planchet crezu că-l vede zâmbind uşor, în semn de mută încuviinţare, la cuvântul nătărău. Ceea ce, prinzând curaj, îl făcu să întrebe:

- Dormiţi cumva, domnule d'Artagnan?

- Nu, Planchet, nici măcar nu dorm - răspunse muş­chetarul.

- Mă doare inima - rosti Planchet - auzindu-vă vor­bind aşa: nici măcar.

- Dar de ce, dragă Planchet? Oare acest cuvânt nu e şi el din limba noastră?

- Ba da, domnule d'Artagnan.

- Atunci?

- Ei bine, acest cuvânt mă întristează adânc.

- Explică-mi şi mie tristeţea ta, Planchet - zise d'Artagnan.

- Când spuneţi că nici nu dormiţi măcar, e ca şi cum aţi spune că nu aveţi nici măcar mângâierea de a dormi. Sau, cu alte cuvinte, e ca şi cum aţi spune: Planchet, mă plictisesc de moarte.

- Planchet, tu ştii însă că eu nu mă plictisesc niciodată.

- În afară de astăzi şi de alaltăieri.

- Hm!

- Domnule d'Artagnan, iată opt zile de când v-aţi întors de la Fontainebleau; iată opt zile de când nu mai aveţi nici ordine de dat, nici companie de comandat. Vă lipseşte bu­buitul muschetelor, al tobelor şi al regalităţii; la drept vor­bind, eu, care am ţintit în mână o muschetă, înţeleg asta.