Vicontele de Bragelonne

- Planchet - răspunse d'Artagnan - te încredinţez că nu mă plictisesc câtuşi de puţin aici.

- Atunci, ce faceţi acolo, întins ca un mort?

- Prietene Planchet, era în timpul asediului din La Rochelle, când mă aflam acolo, când te aflai şi tu, când ne aflam cu toţii laolaltă, era în timpul asediului din La Ro­chelle un arab vestit pentru priceperea lui de a trage cu tunul. Era un băiat deştept, cu toate că avea o culoare ciu­dată, culoarea măslinelor tale. Ei bine, acest arab, după ce mânca sau după ce-şi termina treaba, se culca şi stătea ne­mişcat, aşa cum stau eu acum, şi fuma nu ştiu ce buruiană de leac, trăgând fumul printr-o ţeavă lungă, cu vârful de chihlimbar; iar dacă vreun comandant, trecând pe acolo, îl muştruluia că-l vede mereu dormind, el răspundea netulburat: "Mai bine să stai jos decât în picioare, mai bine să dormi decât să şezi, mai bine mort decât culcat".

- Era un arab întunecat şi prin culoarea şi prin cuge­tările lui - zise Planchet. Mi-l amintesc prea bine. Reteza capetele protestanţilor cu o deosebită plăcere.

- Întocmai, şi le îmbălsăma atunci când credea el că merită osteneala.

- Da, iar când se apuca să îmbălsămeze cu ierburile şi buruienile lui vrăjite, semăna cu unul care împleteşte coşuri.

- Da, Planchet, acela e, ai dreptate.

- Oh, am şi eu oleacă de memorie!

- Nu mă îndoiesc; dar ce zici de felul cum gândea el?

- Domnule, îl găsesc desăvârşit într-o privinţă şi ne­ghiob în alta.

- Limpede, Planchet, limpede!

- Ei bine, domnule, într-adevăr, mai bine să stai jos decât în picioare, mai ales atunci când eşti obosit, în anumite împrejurări... (Şi Planchet zâmbi cu un aer ştrengăresc.) Mai bine să dormi decât să şezi; dar cât despre ultima cuge­tare: mai bine mort decât culcat, spun deschis că pe asta o socot fără noimă. Preferinţa mea de netăgăduit este pentru pat, şi dacă dumneavoastră nu sunteţi de aceeaşi părere, este numai din pricină că, după cum am mai avut cinstea de a o spune, vă plictisiţi de moarte.

- Planchet, tu îl cunoşti pe domnul La Fontaine?

- Spiţerul din colţul străzii Saint-Médéric?

- Nu, fabulistul.

- A, jupânul corb...?

- Exact. Ei bine, eu sunt ca iepurele lui.

- Are, deci, şi un iepure?

- Are tot soiul de dobitoace.

- Ei bine, şi ce face, mă rog, acest iepure?

- Se gândeşte.

- O, o!

- Planchet, eu sunt ca iepurele domnului La Fontaine: mă gândesc.

- Vă gândiţi? spuse Planchet cu îngrijorare.

- Da: locuinţa ta, Planchet, e destul de tristă ca să te îmbie la cugetări; eşti de acord, sper.

- Totuşi, domnule, aveţi vederea la stradă.

- La naiba, şi asta ţi se pare odihnitor, nu-i aşa?

- Nu e mai puţin adevărat, domnule, că dacă aţi locui în partea din dos, v-aţi plictisi şi mai rău... Nu, vreau să spun că v-aţi gândi şi mai mult.

- Pe cinstea mea, nu ştiu, Planchet.

- Chipurile - zise băcanul - dacă gândurile dumnea­voastră ar fi ca acelea care v-au îndrumat spre restaurarea recelui Carol al II-lea...

Şi Planchet lasă să se audă un mic râs ce nu era lipsit de o anumită semnificaţie.

- Ah, Planchet, prietene - zise d'Artagnan - ai în­ceput să fii ambiţios.

- Oare nu s-o mai fi găsind vreun rege de restaurat, domnule d'Artagnan, sau vreun Monck de închis în ladă?

- Nu, dragul meu Planchet, toţi regii sunt aşezaţi pe tronurile lor... poate mai puţin bine decât stau eu pe scaunul acesta, dar, în sfârşit, îşi are fiecare tronul lui.

Şi d'Artagnan scoase un oftat.

- Domnule d'Artagnan - zise Planchet - dumnea­voastră mă faceţi să sufăr.

- Eşti prea bun, Planchet.

- Am o bănuială, Dumnezeu să mă ierte.

- Ce bănuială?

- Domnule d'Artagnan, văd că slăbiţi...

- Oh - făcu d'Artagnan, lovindu-se în pieptul care răsună ca o platoşă goală - e cu neputinţă, Planchet!

- Ah, vedeţi - zise Planchet cu însufleţire - dacă e să slăbiţi în casa mea...

- Ei bine?

- Ei bine, sunt gata sa fac o nelegiuire.

- Nu mai spune!

- Da.

- Şi ce-ai face? Ia să vedem.

- L-aş căuta pe cel care vă pricinuieşte necazurile.

- Iată că acum am un necaz.

- Da, chiar aveţi unul.

- Nu, Planchet, nu.

- Dar eu vă spun că da, aveţi un necaz, care vă face să slăbiţi.

- Slăbesc? Eşti sigur?

- Văzând cu ochii... Malaga! Dacă veţi slăbi şi mai mult, pun mâna pe spadă şi mă duc drept la domnul d'Herblay, să-i tai beregata.

- Hei! făcu d'Artagnan săltându-se în jilţul său. Ce tot spui acolo, Planchet? Ce amestec are numele domnului d'Herblay în băcănia ta?

- Bine, bine, supăraţi-vă dacă vreţi, înjuraţi-mă dacă vă place, dar, la dracu, ştiu eu ce ştiu!

După aceste din urmă cuvinte ale lui Planchet, d'Arta­gnan se aşeză în jilţ în aşa fel încât să nu-i scape nimic din ochi, adică rămase cu cele două mâini sprijinite pe genunchi şi cu gâtul întins spre cumsecadele băcan.

- Haide, explică-te - zise el - şi spune-mi cum de-ai putut să rosteşti un asemenea blestem? Domnul d'Herblay, fostul tău şef, prietenul meu, om al bisericii, un muşchetar care a ajuns episcop, şi vrei să ridici spada împotriva lui, Planchet?

- Aş ridica spada şi împotriva tatălui meu, când vă văd în halul ăsta.

- Domnul d'Herblay, un gentilom!

- Puţin îmi pasă mie dacă e sau nu gentilom. Va face să aveţi gânduri negre, iată tot ce ştiu. Şi gândurile negre vă slăbesc. Malaga! Nu vreau ca domnul d'Artagnan să plece de la mine mai slab decât când a venit.

- Cum mă face să am gânduri negre? Hai, lămureşte-mă, lămureşte-mă!

- Iată trei nopţi de când visaţi urât.

- Eu?

- Da, dumneavoastră, şi în aceste visuri strigaţi mereu: "Aramis! Prefăcutul de Aramis!"

- Ah, am spus eu asta? zise d'Artagnan neliniştit.

- Aţi spus-o, pe cinstea lui Planchet.

- Ei, şi mai departe? Ştii zicătoarea, prietene: "Visul te minte".

- Nu; căci, de trei zile, de câte ori aţi ieşit din casă, nu uitaţi să mă întrebaţi la întoarcere: "L-ai văzut pe domnul d'Herblay?" Sau: "Ai primit vreo scrisoare pen­tru mine din partea domnului d'Herblay?"

- Dar nu se pare că e firesc să mă interesez de acest bun prieten, nu-i aşa? zise d'Artagnan.

- Nimic de zis, dar nu până într-atât ca să slăbiţi.

- Planchet, am să mă îngraş, îţi dau cuvântul meu de onoare!

- Bine, domnule, primesc; fiindcă ştiu că atunci când vă daţi cuvântul de onoare, el e sfânt.

- Si nu-l voi mai visa pe Aramis.

- Foarte bine.

- Nu te voi mai întreba dacă au sosit scrisori de la domnul d'Herblay.

- Minunat!

- Dar să-mi explici un lucru.

- Spuneţi, domnule.

- Mie nu-mi scapă nimic...

- Ştiu asta.

- Şi adineauri ai rostit o ocară neobişnuită...

- Da.

- Pe care n-o rosteşti oricând.

- Malaga! Asta vreţi să spuneţi?

- Întocmai.

- E înjurătura mea preferată de când sunt băcan.

- Ai dreptate, e un nume de stafidă.

- E înjurătura mea de mânie! O dată ce-am zis Malaga, nu mai sunt om.

- Dar nu-ţi cunoşteam această înjurătură.

- Aşa e, domnule, am împrumutat-o şi eu de la alţii.

Şi Planchet, rostind aceste cuvinte, clipi din ochi cu un aer şiret, lucru ce-i atrase atenţia lui d'Artagnan.

- He! He! făcu el.

Planchet repetă:

- He! He!

- Haide, haide, domnule Planchet!

- Doamne sfinte, domnule - zise Planchet - eu nu sunt ca dumneata, eu nu-mi petrec viaţa gândind.

- Foarte rău.

- Vreau să spun plictisindu-mă; viaţa noastră e scurtă, domnule, de ce să nu ne bucurăm de ea?

- Eşti un filozof epicurean, după cât se pare, Planchet.

- Şi de ce nu? Mâna e zdravănă, scrie şi cântăreşte za­hărul sau mirodeniile; piciorul e sănătos, dansează sau te duce la plimbare; stomacul are dinţi buni, rupe şi mistuie; inima nu e prea învârtoşată; ei bine, domnule...

- Ei bine, ce, Planchet?

- Ah, iată!... zise Planchet frecându-şi mâinile.

D'Artagnan îşi puse picior peste picior.

- Plancher, prietene - zise el - mă sperii şi mă uimeşti.

- Pentru ce, domnule?

- Fiindcă îmi apari sub o lumină cu totul nouă.

Planchet, măgulit peste măsură, continuă să-şi frece mâinile de-ai fi zis că vrea să le jupoaie.

- Ah, ah - murmură el - fiindcă nu sunt decât un animal de povară, dumneavoastră mă socotiţi un prostănac?

- Bine, Planchet, şi asta e o judecată în felul ei.

- Urmăriţi-mi firul gândurilor, domnule - adăugă Planchst. Mi-am spus: fără plăcere nu există fericire pe pământ.

- Oh, e foarte adevărat ce-ai spus, Planchet! îl în­trerupse d'Artagnan.

- Dar, mergând mai departe, dacă nu e plăcere, care nu se întâlneşte pe toate cărările, să avem măcar unele mângâieri...

- Şi tu le ai?

- De bună seamă.

- Explică-mi şi mie cum se întâmplă asta!

- Mă înarmez cu un scut, ca să mă apăr de urât. Îmi orânduiesc timpul cât pot s-o duc fără grijă, şi în ziua când simt că începe să-mi fie urât, mă pun pe petreceri.

- Şi treaba asta nu e grea?

- Câtuşi de puţin.

- Iar toate astea le-ai descoperit tu singur?

- Eu singur.

- E o adevărată minune!

- Ce-aţi zis?

- Am zis că filozofia ta n-are pereche pe lume.

- Ei bine, atunci urmaţi pilda mea.

- Mă ispiteşte s-o fac.

- Trăiţi ca mine.

- Nici n-aş dori altceva mai bun; numai că nu toate sufletele sunt plămădite din acelaşi aluat şi s-ar putea ca, vrând să petrec ca tine, să mă plictisesc şi mai rău...

- Eh, încercaţi mai întâi.

- Cum faci tu? Să vedem.

- Aţi băgat de seamă că dispar din când în când?

- Da.

- Într-un anumit fel?

- La intervale regulate.

- Pe legea mea, aşa e! Prin urmare, aţi băgat de seamă?

- Dragul meu Planchet, tu înţelegi că atunci când te vezi cu cineva aproape în fiecare zi, dacă unul dispare, ce­lălalt îi simte lipsa. Oare tu nu-mi simţi lipsa, când eu sunt în campanie?

- Foarte mult. E ca şi cum aş fi un trup fără suflet.

- Acestea fiind zise, să mergem mai departe.

- Cam la ce dată am obiceiul să dispar?

- La 15 şi la 30 ale fiecărei luni.

- Şi stau plecat?

- Una ori două, uneori trei, uneori patru zile.

- Ce credeţi că făceam eu în acest timp?

- Încasări.

- Iar la întoarcere cum mă găseaţi la înfăţişare?

- Foarte mulţumit.

- Vedeţi, dumneavoastră înşivă o spuneţi, totdeauna mulţumit. Şi de unde venea această mulţumire?

- De acolo că negoţul îţi merge bine; că toate cumpă­răturile de orez, de prune, de zahăr rafinat, de pere uscate, de siropuri îţi ieşeau la socoteală. Tu ai avut mereu o fire deosebită, Planchet; de aceea n-am fost câtuşi de puţin mirat văzându-te că te faci băcan, care este unul din negoţurile cele mai variate şi mai plăcute, întrucât umbli aproape numai cu mărfuri culese din sânul naturii, totdeauna gustoase şi înmiresmate.

- E bine spus, domnule; dar cât de mult greşiţi!

- Cum, greşesc?

- Când spuneţi că mă duc la fiecare cincisprezece zile după încasări sau cumpărături. Oh, oh, domnule, cum naiba aţi putut să credeţi una ca sta? Oh, oh, oh!

Şi Planchet începu să râdă cu atâta poftă, încât îl făcea pe d'Artagnan să se îndoiască adânc de propria lui înţelepciune.

- Mărturisesc - zise muşchetarul - că nu sunt la înălţimea ta.

- Domnule, aşa e!

- Cum aşa e?

- Trebuie să fie aşa, de vreme ce o spuneţi dumnea­voastră; dar ţineţi seama că asta nu vă face să decădeţi cu nimic în faţa mea.

- Ah, ce fericire!

- Nu, dumneavoastră sunteţi un om de geniu, zău! Când e vorba de război, de surprinderi, de tactică şi de încercuiri neaşteptate, Doamne, regii par nişte nimicuri pe lângă dum­neavoastră. Dar în privinţa odihnei sufleteşti, a îngrijirii trupeşti, a dulceţii vieţii, dacă se poate spune aşa, ei bine, domnule, să nu-mi pomeniţi de oamenii de geniu, fiindcă ei sunt propriii lor călăi.

- Bine, Planchet - zise d'Artagnan fremătând de curio­zitate - iată că te ascult cu cel mai mare interes.

- Acum vă plictisiţi mai puţin decât adineauri, nu-i aşa?

- Nu mă plictisesc deloc; dimpotrivă, de când ai în­ceput să-mi vorbeşti, petrec de minune.

- Atunci, să-i dam înainte. Am sa vă vindec eu, lăsaţi pe mine!

- Nici nu doresc altceva.

- Vreţi să încerc?

- Chiar acum.

- Fie. Aveţi niscaiva cai aici?

- Da: zece, douăzeci, treizeci.

- Nu e nevoie de atâţia; doi sunt de ajuns.

- Îţi stau la dispoziţie, Planchet.

- Bun. Vă iau cu mine.

- Când?

- Mâine.

- Unde?

- Ah, prea întrebaţi multe.

- Oricum, trebuie să recunoşti că mă interesează să ştiu unde mă duc.

- Vă place viaţa la ţară?

- Prea puţin, Planchet.

- Atunci vă place la oraş?

- Depinde.

- Ei bine, am să vă duc într-un loc jumătate oraş, ju­mătate sat.

- S-a făcut.

- Într-un loc unde o să vă simţiţi bine, sunt sigur.

- Minunat!

- Şi, ciudăţenie, într-un loc de unde aţi fugit fiindcă vi se ura.

- Mie?

- De moarte!

- La Fontainebleau vrei să zici?

- La Fontainebleau, da.

- Te duci la Fontainebleau, aşa dar?

- Acolo mă duc.

- Şi ce-ai să faci tu la Fontainebleau, Doamne sfinte?

Planchet îi răspunse lui d'Artagnan printr-o clipire din ochi plină de şiretenie.

- Ai vreun petic de pământ pe acolo, nelegiuitule?

- Oh, o sărăcie, o cocioabă.

- Te-am prins.

- Dar e frumuşică, pe cuvântul meu de onoare!

- Voi merge la moşia lui Planchet! exclamă d'Artagnan.

- Oricând veţi voi.

- Dar parcă spuneai că mâine!

- Mâine, dacă vreţi; şi aşa mâine suntem în 14, adică în ajunul zilei când încep să mă tem de plictiseală. Prin urmare, ne-am înţeles.

- Ne-am înţeles.

- Îmi veţi împrumuta un cal de-al dumneavoastră?

- Pe cel mai bun.

- Nu, îl prefer pe cel mai blând; n-am fost niciodată un călăreţ straşnic, dumneavoastră ştiţi, iar în băcănie mi s-au ruginit mădularele şi mai mult; şi apoi...

- Şi apoi?

- Şi apoi - adăugă Planchet cu o altă clipire din ochi - nu vreau să mă obosesc.

- De ce? se încumetă să întrebe d'Artagnan.

- Fiindcă nu m-aş mai putea distra - răspunse Plan­chet, şi cu aceasta se ridică de pe sacul său de porumb, întinzându-se şi pocnindu-şi toate oasele, unul după altul, într-un fel de armonie prelungă.

- Planchet! Planchet! strigă d'Artagnan. Declar că nu se găseşte pe pământ un sybarit care să se poată asemui cu tine. Ah, Planchet, se vede cât de colo că n-am mâncat îm­preună, unul lângă altul, un butoi de sare!

- Şi pentru ce asta, domnule?

- Pentru că nu te cunosc încă îndeajuns - răspunse d'Artagnan - hotărât lucru, abia acum încep să cred ceea ce gândisem la Boulogne, în ziua când l-ai sugrumat, sau era s-o faci, pe Lubin, valetul domnului de Wardes, şi anume, Plan­chet, că tu eşti un om tare de ispravă.

Planchet se porni să râdă cu un râs plin de înfumurare, îi spuse bună seara muşchetarului şi coborî în odaia din spatele prăvăliei, care-i slujea drept cameră de culcare. D'Artagnan îşi reluă poziţia de la început, în jilţ, şi fruntea lui, descreţită o clipă, deveni mai îngândurată ca oricând. Aproape că şi uitase năzbâtiile şi visurile lui Planchet. "Da - îşi spuse el, reluând firul gândurilor întrerupt de hazlia convorbire pe care am redat-o mai sus - da, aici e totul:

1. Să aflu ce voia Baisemeaux de la Aramis;

2. Să aflu pentru ce Aramis se fereşte de mine;

3. Să aflu unde e Porthos.

Asupra acestor trei puncte pluteşte un mister. Dar - continuă d'Artagnan - întrucât prietenii noştri nu vor să mărturisească nimic, să ne bizuim pe biata noastră deşteptăciune. Vom face ce-om putea, la dracu! Sau, Malaga! cum spune Planchet."

X

SCRISOAREA DOMNULUI BAISEMEAUX

Credincios planului său, a doua zi dimineaţa d'Artagnan se duse să-i facă o vizită domnului Baisemeaux.

La Bastilia era zi de curăţenie: tunurile erau frecate, lustruite, scările spălate; temnicerii căutau parcă să-şi lustruiască până şi cheile. Cât despre soldaţii din garnizoană, ei se plimbau prin curţile interioare, sub pretext că erau destul de curaţi.

Comandantul Baisemeaux îl primi pe d'Artagnan într-un chip mai mult decât amabil; dar fu cu el de o rezervă atât de mare, încât d'Artagnan, cu toată dibăcia lui, nu putu să-i smulgă din gură o singură silabă. Cu cât se ferea mai mult, cu atât neîncrederea lui d'Artagnan sporea. Acesta din urmă sfârşi chiar prin a-şi spune că purtarea comandantului se datora vreunei dispoziţii proaspete, primite anume. Căci Baisemeaux nu i se păruse lui d'Artagnan, la Palatul Regal, omul rece şi de nepătruns pe care-l găsea acum la Bastilia. Când d'Artagnan încercă să-l facă să vorbească despre afa­cerile băneşti atât de grabnice care-l mânaseră atunci în căutarea lui Aramis şi care-i stârniseră atâta chef de vorbă în seara aceea, Baisemeaux spuse că are de dat nişte ordine în închisoare şi-l lăsă pe d'Artagnan să se frământe atât de îndelung în aşteptare, încât muşchetarul nostru, încredinţat că nu va scoate nici o vorbă de la el, părăsi Bastilia înainte ca Baisemeaux să se fi întors din inspecţia lui. Dar în minte îi încolţise o bănuială, şi odată bănuiala ivită, spi­ritul lui d'Artagnan nu mai avea astâmpăr. El era, prin­tre oameni, ceea ce pisica e printre patrupede - întru­parea neliniştii şi în acelaşi timp a nerăbdării. O pisică aţâţată nu mai stă locului, asemenea unui ghemotoc de mă­tase pe care vântul îl poartă în toate părţile. O pisică la pândă e ca şi moartă la postul ei de observaţie, şi nici foamea, nici setea n-o pot clătina din nemişcarea sa.

D'Artagnan, care ardea de nerăbdare, îşi scutură de­odată acest simţământ, ca pe o mantie prea grea. Îşi spunea că lucrul ce i se ascundea era tocmai acela pe care ar trebui să-l ştie cu tot dinadinsul. În consecinţă, el se gândi că Baise­meaux se va grăbi să-i dea de veste lui Aramis, dacă Aramis îi va fi spus să facă aceasta. Ceea ce se şi întâmplă.

Baisemeaux abia avu timp să se întoarcă din turn, că d'Artagnan se şi puse la pândă într-un colţ de lângă strada Petit-Muse, în aşa fel că vedea de acolo pe toţi cei care ieşeau pe poarta Bastiliei. După vreun ceas de pândă, lângă "Grapa de Aur", de sub un zăplaz unde găsise un petic de umbră, d'Artagnan văzu ieşind un soldat din gardă. Asta era cea mai bună dovadă pe care ar fi dorit-o. Orice paznic sau temnicer îşi avea zilele şi chiar orele de ieşire din Bastilia, deoarece toţi erau constrânşi să nu aibă nici neveste, nici locuinţă în castel şi, prin urmare, puteau ieşi oricând, fără să trezească curiozitatea cuiva. Numai că un soldat încazarmat trebuia să stea înăuntru o zi şi o noapte, atunci când era de gardă, asta o ştia toată lumea, şi d'Artagnan o ştia mai bine ca oricine. Un astfel de soldat nu putea să iasă în ţinută de serviciu decât dacă avea de îndeplinit un ordin grabnic şi însemnat.

Soldatul, spuneam, ieşi din Bastilia şi, încet-încet, ca un fericit muritor căruia în loc să stea încremenit în faţa unui pârlit de corp de gardă sau într-un bastion nu mai puţin plictisitor, i se oferă prilejul de a gusta libertatea unită cu o plimbare, aceste două plăceri făcând parte din serviciul pe care-l avea de îndeplinit, se îndreptă spre mahalaua Saint-Antoine, adulmecând aerul, soarele şi întorcându-şi me­reu ochii după femei.

D'Artagnan îl urmări de la distanţă. Nu-şi făcuse nici o idee asupra rostului şi misiunii lui. "Mai întâi - îşi spuse el - trebuie să-l văd la faţă pe caraghiosul ăsta. Un om văzut de aproape e un om cântărit." Astfel că d'Artagnan iuţi pasul şi, ceea ce nu era greu, trecu înaintea soldatului. Nu numai că-i zări faţa, care părea destul de isteaţă şi hotărâtă, dar îi văzu şi nasul, care era puţin cam roşu. "Amicului îi place să bea" - îşi spuse el. În clipa când îi văzu nasul, mai zări la centura soldatului o bucată de hârtie albă. "Bun, are o scrisoare - adăugă în sinea lui d'Artagnan. Însă un sol­dat se consideră prea fericit că e ales de domnul Baisemeaux să ducă un ordin şi el nu pierde pentru nimic în lume mesajul."

În timp ce d'Artagnan îşi frământa pumnii, soldatul înainta fără grijă spre mahalaua Saint-Antoine. "Se duce, de bună seamă, la Saint-Mandé - îşi spuse muşchetarul - şi eu n-o să aflu ce cuprinde scrisoarea..." Să-i vie rău, nu altceva. "Dacă aş fi în uniformă - gândea d'Artagnan - l-aş înhăţa pe răcan dimpreună cu scrisoarea lui. Primul corp de gardă mi-ar veni în ajutor. Şi să fiu al naibii dacă mi-aş spune numele într-o afacere ca asta! Să-l trag la bău­tură, ar intra la bănuială şi mă va îmbăta el pe mine... Drace, nu ştiu ce să fac, nu mă mai ajută mintea! Să-l atac pe acest nenorocit, să-l provoc la luptă, să-l ucid pentru o scrisoare! Ar mai merge, dacă ar fi vorba de scrisoarea unei regine către un lord, sau a unui cardinal către o regină. Dar, Doamne, pentru nişte intrigi păcătoase ale domnilor Aramis şi Fouquet la adresa domnului Colbert! Viaţa unui om pentru atâta lucru! Nu, ele nu merită nici măcar zece scuzi!"

În timp ce filozofa astfel, muşcându-şi unghiile şi mus­taţa, zări un mic grup de arcaşi şi un comisar. Aceşti oameni târau un bărbat chipeş, care se zbătea în mâinile lor. Arcaşii îi sfâşiaseră îmbrăcămintea şi-l trăgeau după ei. El spunea să se poarte mai frumos cu dânsul, fiind gentilom şi soldat. Când arestatul îl zări pe soldat, strigă:

- Hei, soldat, vino-ncoa'!

Soldatul porni cu acelaşi pas spre cel care-l chema, iar mulţimea se luă după el.

Atunci, lui d'Artagnan îi veni o idee. Era cea dintâi - şi vom vedea că nu era o idee rea. În vreme ce gentilomul îi povestea soldatului că fusese prins într-o casă şi luat drept hoţ, cu toate că nu era decât un amant, soldatul îl căina şi căuta să-l mângâie şi să-i dea sfaturi cu acea gravitate pe care soldatul francez o pune în slujba amorului său propriu şi a spiritului de corp. D'Artagnan se strecură la spatele sol­datului împins de mulţime şi-i smulse pur şi simplu hârtia de la cingătoare. Cum, în acele clipe, gentilomul cărtănit tră­gea de soldat, cum comisarul trăgea de gentilom, d'Artagnan putu să pună mâna pe hârtie fără nici un fel de greutate. Se retrase apoi la vreo zece paşi, în dosul stâlpului unei case, şi citi pe adresă:

Domnului du Vallon, la domnul Fouquet, la Saint-Mandé.
- Bun! îşi zise el.

Şi desfăcu pecetea fără să rupă plicul, apoi scoase hârtia îndoită în patru, care cuprindea numai aceste cuvinte:

Dragă domnule du Vallon, fii bun fi transmite-i dom­nului d'Herblay că a venit la Bastilia şi mi-a pus câteva în­trebări.

Al dumitale devotat,

DE BAISEMEAUX

- Ei bine, am nimerit-o! exclamă d'Artagnan. Acum totul e limpede. Porthos se află acolo.

Sigur de ceea ce voia să ştie, muşchetarul gândi: "Drace! Iată un biet soldat căruia turbatul şi hoţul de Baisemeaux îi va plăti scump vicleşugul meu!... Dacă se întoarce fară scri­soare, ce-o să păţească oare? La urma urmei, nu mai am nevoie de acest bilet. După ce-ai înghiţit oul, la ce-ţi mai trebuie găoacea?"

D'Artagnan văzu că arcaşii şi comisarul îl lămuriseră pe soldat şi-l târau mai departe pe prizonierul lor. Acesta era înconjurat de mulţime şi se tânguia într-una. D'Artagnan se furişă în mijlocul gloatei şi lăsă să cadă scrisoarea pe pământ, fără ca nimeni să vadă, apoi se îndepărtă cu pas iute.

Soldatul îşi reluă drumul spre Saint-Mandé, gândindu-se mai mult la gentilomul care-i ceruse sprijinul. Deodată îşi aduse aminte de scrisoare şi, uitându-se la cingătoare, văzu că nu mai era acolo. Strigătul lui de groază îi făcu plăcere lui d'Artagnan. Bietul soldat îşi roti ochii în jurul său, în­gălbenit de spaimă, şi, în sfârşit, la vreo douăzeci de paşi în urma lui, zări binecuvântatul plic. Se repezi asupra lui, ca vulturul asupra prăzii. Plicul era puţin prăfuit, puţin moto­tolit, dar, oricum, scrisoarea fusese găsită. D'Artagnan ob­servă că soldatul se uita cu multă atenţie la pecetea des­făcută; dar sfârşi prin a se linişti şi vârî din nou răvaşul la cingătoare.