Vicontele de Bragelonne

- Vă cred - spuse ea.

Fouquet luă cu însufleţire mâna pe care i-o întindea fata.

- Atunci - adăugă el - nu vedeţi nici o greutate, nu-i aşa, în a-mi da înapoi acea nenorocită scrisoare?

- Ce scrisoare? se miră La Vallière.

Fouquet o mai întrebă o dată, dar acum cu toată pu­terea stăruitoare a privirii lui. Aceeaşi nevinovăţie a fiziono­miei, aceeaşi candoare a chipului.

- Bine, domnişoară - zise el după această tăgăduire - mă văd silit să mărturisesc că sistemul dumneavoastră este cel mai delicat din lume, şi n-aş mai fi eu însumi un bărbat cinstit dacă m-aş mai teme de ceva în faţa unei femei atât de mărinimoase ca dumneavoastră.

- Credeţi-mă, domnule Fouquet - răspunse La Val­lière - cu mare părere de rău mă văd nevoită să vă repet că nu înţeleg absolut nimic din cuvintele dumneavoastră.

- Aşadar, pe cuvânt de onoare, n-aţi primit nici o scri­soare din partea mea, domnişoară?

- Pe cuvânt de onoare, nici una - răspunse cu hotărâre La Vallière.

- Prea bine, asta îmi e de ajuns, domnişoară, şi în­găduiţi-mi să reînnoiesc asigurarea deplinei mele stime şi a întregului meu respect.

Apoi, făcând o plecăciune, ieşi pentru a se duce să-l întâlnească pe Aramis, care-l aştepta la el, lăsând-o pe La Vallière să se întrebe dacă nu cumva intendentul superior se scrântise la cap.

- Ei bine - întrebă Aramis care-l aştepta cu nerăbdare pe Fouquet - eşti mulţumit de favorită?

- Încântat - răspunse Fouquet - e o femeie plină de inimă şi înţelepciune.

- Nu s-a supărat de loc?

- Departe de aşa ceva; ba chiar mi-a făcut impresia că nici n-a înţeles.

- N-a înţeles ce?

- Că i-aş fi trimis o scrisoare.

- Totuşi trebuie că te-a înţeles, de vreme ce ţi-a dat scrisoarea, întrucât presupun că ţi-a înapoiat-o.

- Nici poveste de aşa ceva.

- Dar măcar te-ai încredinţat că ar fi ars-o?

- Dragă domnule d'Herblay, a trecut un ceas de când mă tot joc de-a vorbele fără şir, şi acest joc, oricât ar fi de plăcut, începe să mă plictisească. Află deci că mititica s-a prefăcut că nu înţelege nimic din ceea ce-i spuneam eu: a tăgăduit c-ar fi primit vreo scrisoare; aşa că, tăgăduind primirea, n-a putut nici să mi-o dea înapoi, nici să o ardă.

- Oh, oh - făcu Aramis cu nelinişte - ce-mi tot spui dumneata?

- Îţi spun că mi-a jurat pe toţi zeii că n-a primit nici o scrisoare de la mine.

- Oh, asta e prea de tot! Şi n-ai stăruit?

- Am stăruit, dimpotrivă, până la a întrece măsura.

- Şi a tăgăduit mereu?

- Mereu.

- Nu s-a dezminţit nici o clipă?

- Nici o clipă.

- Atunci, dragul meu, ai lăsat scrisoarea noastră în mâinile ei?

- N-am avut încotro, la naiba!

- Oh, ce mare greşeală!

- Dar ce dracu ai fi făcut dumneata în locul meu?

- De bună seamă nu putea fi silită, dar asta mă pune pe gânduri; o asemenea scrisoare nu trebuie să ne stea împotrivă.

- Oh, această fată e mărinimoasă.

- Dacă ar fi cu adevărat, ţi-ar fi înapoiat scrisoarea.

- Îţi spun că e mărinimoasă; m-am uitat în ochii ei, şi mă pricep să citesc în ochii altora.

- Prin urmare, o socoţi de bună credinţă?

- O, sunt convins de asta!

- Ei bine, eu cred că ne înşelăm.

- Cum adică?

- Eu cred că, într-adevăr, aşa după cum ţi-a spus, nici n-a primit scrisoarea.

- Cum, să nu fi primit scrisoarea?

- Nu.

- Şi ce presupui?

- Presupun că, dintr-un motiv pe care nu-l cunoaştem, omul dumitale nu i-a dus scrisoarea.

Fouquet bătu într-o tipsie. Apăru un valet.

- Cheamă-l pe Tobie - îi spuse ministrul.

După o clipă se ivi un om cu privirea neliniştită, cu gura fină, cu braţele scurte, cu spatele încovoiat. Aramis îşi în­dreptă asupra lui ochiul său pătrunzător.

- Îmi dai voie să-l întreb eu? zise el.

- Fă cum vrei - răspunse Fouquet.

Aramis făcu o mişcare, gata să-i adreseze cuvântul la­cheului, dar se opri deodată.

- Nu - spuse el - ar vedea că dăm prea multă impor­tanţă răspunsului său; întreabă-l dumneata; eu mă voi pre­face că scriu.

Aramis se aşeză, într-adevăr, la o masă, cu spatele către la­cheu, dar urmărindu-i fiecare gest şi fiecare privire într-o oglindă din faţă.

- Apropie-te, Tobie - zise Fouquet.

Lacheul se apropie cu un pas destul de sigur.

- Cum ai îndeplinit însărcinarea pe care ţi-am dat-o? îl întrebă Fouquet.

- Am îndeplinit-o ca de obicei, monseniore - răspunse omul.

- Bine, vorbeşte.

- Am intrat la domnişoara de La Vallière, care se afla la liturghie, şi i-am lăsat biletul pe masa de toaletă. Nu mi-aţi spus aşa?

- Ba da; asta e tot?

- Absolut tot, monseniore.

- Nu era nimeni acolo?

- Nimeni.

- Te-ai ascuns, aşa cum ţi-am spus eu?

- Da.

- Şi ea s-a întors?

- După zece minute.

- Şi nimeni n-a putut să ia scrisoarea?

- Nimeni, căci n-a intrat nimeni.

- De afară; dar dinăuntru?

- Din locul unde eram ascuns, puteam să văd până în fundul odăii.

- Ascultă - zise Fouquet privindu-l ţintă pe lacheu - dacă acea scrisoare a căzut în mâini străine, spune-mi-o din capul locului, căci, dacă s-a făcut cumva vreo greşeală, o vei plăti cu capul.

Tobie tresări, dar se stăpâni repede.

- Monseniore - zise el - am lăsat scrisoarea în locul unde v-am spus, şi nu cer decât o jumătate de ceas pentru a vă dovedi că scrisoarea se află în mâinile domnişoarei de La Vallière, sau pentru a v-o aduce înapoi.

Aramis îl cerceta într-ascuns pe lacheu. Fouquet îl privea cu toată încrederea; omul acesta îl servise cu vrednicie timp de douăzeci de ani.

- Bine, du-te - zise el - dar să-mi aduci dovada de care vorbeai.

Lacheul ieşi.

- Ei bine, ce crezi din toate astea? îl întrebă Fouquet pe Aramis.

- Cred că trebuie, printr-un mijloc oarecare, să te con­vingi de adevăr. Mă gândesc că scrisoarea ori a ajuns, ori n-a ajuns în mâinile domnişoarei de La Vallière; în primul caz, tre­buie ca La Vallière să ţi-o trimită înapoi, sau să-ţi dea satis­facţia de a o arde în faţa dumitale; în al doilea caz, trebuie să căpătăm scrisoarea, chiar de-ar fi ca să ne coste un mi­lion. Nu eşti de aceeaşi părere?

- Da; numai că, dragul meu episcop, mi se pare că dum­neata exagerezi lucrurile.

- Orb, orb ce eşti! murmură Aramis.

- La Vallière, pe care noi o socotim de o dibăcie fără pe­reche, nu-i decât o cochetă care speră că-i voi face curte, deoa­rece i-am şi făcut puţină, iar acum, după ce s-a încredinţat că regele e îndrăgostit de ea, speră să mă ţină în şah cu această scrisoare. E foarte firesc.

Aramis clătină din cap.

- Dumneata nu crezi la fel? întrebă Fouquet.

- Ea nu e cochetă - răspunse Aramis.

- Dă-mi voie să-ţi spun că...

- Oh, mă pricep când e vorba de femei cochete - rosti Aramis.

- Prietene! Prietene!

- A trecut mult de când mi-am făcut studiile, asta vrei să spui. Oh, femeile nu se schimbă niciodată!

- Da, însă bărbaţii se schimbă, şi dumneata eşti astăzi mai bănuitor ca altă dată. Apoi, începând să râdă, zise: Spune, dacă La Vallière ar vrea să mă iubească în proporţie de o treime, iar pe rege de două treimi, găseşti că această situaţie ar fi acceptabilă?

Aramis se ridică, neliniştit.

- La Vallière - zise el - n-a iubit niciodată pe cineva şi nu-l va iubi decât pe rege.

- Dar, mă rog, ce-ai face dumneata?

- Întreabă-mă mai bine ce-aş fi făcut.

- Ei bine, ce-ai fi făcut?

- Mai întâi, nu l-aş fi lăsat pe acest om să plece.

- Tobie?

- Da, Tobie; e un trădător!

- Oh!

- Sunt sigur. Nu l-aş fi lăsat să iasă până nu mi-ar fi măr­turisit adevărul.

- Dar mai e încă vreme.

- În ce sens?

- Să-l chemăm înapoi, şi întreabă-l dumneata însuţi.

- Fie!

- Te încredinţez însă că e de prisos. Îl am de douăzeci de ani şi nu mi-a făcut niciodată nici cea mai mică încurcătură, cu toate că - adaugă Fouquet râzând - nu i-ar fi fost greu de loc.

- Totuşi cheamă-l. Azi-dimineaţă mi s-a părut ca l-am văzut stând de vorbă cu unul dintre oamenii domnului Colbert.

- Unde asta?

- În faţa grajdurilor.

- Nici pomeneală! Toţi oamenii mei sunt la cuţite cu slu­gile acestui ticălos.

- L-am văzut, îţi spun! Şi chipul lui, care trebuia să-mi fie necunoscut când a intrat adineauri aici, m-a izbit într-un fel neplăcut.

- De ce n-ai spus nimic atunci când era aici?

- Fiindcă de-abia acum văd limpede în amintirile mele!

- Oh, oh, dumneata mă sperii, zău aşa! spuse Fouquet. Şi lovi încă o dată în tipsie.

- Numai să nu fie prea târziu - zise Aramis.

Fouquet lovi a doua oară. Valetul de camera apăru în uşă.

- Tobie! îi spuse Fouquet. Cheamă-l pe Tobie.

Valetul de cameră se retrase, închizând uşa.

- Mă laşi pe mine, nu-i aşa?

- Întru totul.

- Pot folosi orice mijloc ca să aflu adevărul?

- Orice.

- Chiar şi intimidarea?

- Te fac procuror general în locul meu.

Aşteptară zece minute, dar în zadar. Fouquet, nerăbdător, bătu din nou în tipsie.

- Tobie! striga el.

- Dar, monseniore - zise valetul - s-a dus să-l caute.

- Nu poate să fie departe, nu l-am trimis nicăieri.

- Mă duc să văd, monseniore.

Şi valetul de cameră închise iarăşi uşa după el.

Aramis, în acest timp, se plimba, neliniştit, însă fără să scoată o vorbă, prin cabinet.

Mai aşteptară încă zece minute. Apoi Fouquet sună în aşa fel, încât ar fi putut să trezească un cimitir întreg. Valetul de cameră se întoarse oarecum tremurând, ceea ce lăsa să se creadă că nu aducea o veste bună.

- Monseniorul se înşală - zise el mai înainte ca Fouquet să-i pună vreo întrebare - monseniorul trebuie să-i fi dat vreo însărcinare lui Tobie, căci s-a dus la grajduri, a luat cel mai bun cal şi a pus şaua pe el.

- Ei bine?

- A plecat.

- A plecat? zbieră Fouquet. După el, să fie adus înapoi!

- Ei, ei - făcu Aramis, apucându-l de braţ - să ne potolim; răul e săvârşit.

- Răul e săvârşit?

- Fără îndoială, eram sigur de asta. Acum, să nu facem zarvă; să cântărim lovitura şi să ne apărăm, dacă mai putem.

- La urma urmei - zise Fouquet - nenorocirea nu e prea mare.

- Crezi asta? întrebă Aramis.

- Fireşte. Îi e îngăduit oricărui bărbat să-i scrie un bilet de dragoste unei femei.

- Unui bărbat, da; unui supus, nu; mai ales când de această femeie e îndrăgostit regele.

- Eh, prietene dragă, regele n-o iubea pe La Vallière acum opt zile; n-o iubea nici chiar ieri, şi scrisoarea e de ieri; nu puteam bănui dragostea regelui, atunci când ea nici nu exista.

- Fie - replică Aramis. Din nenorocire însă, scrisoarea nu avea dată. Iată ceea ce mă frământă mai mult. Ah, dacă ar fi avut măcar data de ieri, nu m-aş mai nelinişti pentru dumneata.

Fouquet ridică din umeri.

- Am intrat, aşadar, la stăpân - zise el - şi regele să fie oare rege asupra gândurilor şi simţurilor mele?

- Ai dreptate - răspunse Aramis - să nu dăm lucrurilor mai multă însemnătate decât se cuvine. Şi apoi... ei bine, dacă vom fi ameninţaţi, vom găsi noi mijloacele să ne apărăm.

- Oh, ameninţaţi! rosti Fouquet. Sper că nu vei pune această pişcătură de furnică în rândul ameninţărilor ce mi-ar putea compromite averea şi viaţa, nu-i aşa?

- Eh, gândeşte-te bine, domnule Fouquet, o pişcătură de furnică poate ucide un uriaş, dacă furnica e veninoasă.

- Dar acea atotputernicie a dumitale, de care-mi vorbeai mai înainte, spune, s-a sleit oare cu totul?

- Sunt atotputernic, da; însă nu sunt nemuritor.

- Deocamdată, să-l regăsim pe Tobie, ăsta mi se pare a fi lucrul cel mai grabnic. Nu eşti de aceeaşi părere?

- Oh, cât despre asta, nu vei mai da ochii cu el - zise Aramis - iar dacă îţi era de folos, lasă-te păgubaş.

- Oricum, trebuie să fie el pe undeva - zise Fouquet.

- Ai dreptate - zise Aramis - de asta mă voi îngriji eu.

VII

CEI PATRU SORŢI DE CÂŞTIG AI DOAMNEI
Regina Ana o rugase pe regina cea tânără să vină să-i facă o vizită. De câtăva vreme, suferindă şi coborând de pe soclul frumuseţii sale, de pe soclul tinereţii ei cu acea iuţeală a decli­nului ce vesteşte decăderea femeilor care au luptat prea mult, Ana de Austria vedea că la metehnele trupeşti se adăuga du­rerea de a nu mai fi socotită decât ca o amintire firavă în mij­locul noilor frumuseţi, al spiritelor tinere şi al puterilor proaspete de la curte. Sfaturile doctorului, ca şi acelea ale oglinzii, o mâhneau mai puţin decât aceste necruţătoare avertismente ale societăţii curtenilor, care, asemenea şoarecilor de pe o corabie, părăseau cala unde apa e pe cale să pătrundă din pricina putre­zirii bârnelor.

Ana de Austria nu era de loc mulţumită de puţinele ceasuri pe care i le acorda fiul ei mai mare. Regele, fiu îndatoritor, venea la început să petreacă alături de mama lui un ceas dimi­neaţa şi un ceas seara, însă şi asta mai mult din bunăvoinţă decât din dragoste; apoi, de când îşi luase asupră-şi cârma tre­burilor statului, vizitele de dimineaţă şi de seara se reduseseră la o jumătate de ceas, pentru ca, încetul cu încetul, vizita de dimineaţă să fie până la urmă suprimată. Nu se mai vedeau decât la liturghie; însăşi vizita de seara fusese înlocuită printr-o simplă întrevedere, fie la rege, în adunare, fie la DOAMNA, unde regina venea destul de voioasă, din dorinţa de a-i vedea pe cei doi fii ai ei. De aici rezultă înrâurirea crescândă pe care DOAMNA o cucerise asupra curţii şi care făcea din casa ei locul adevăratelor reuniuni regale.

Ana de Austria simţea asta. Văzându-se suferindă şi osândită de suferinţă la retrageri din ce în ce mai dese, ea era dez­nădăjduită să prevadă că cele mai multe din zilele şi serile sale se vor scurge de acum încolo în singurătate, restrişte şi amără­ciune. Îşi amintea cu groază izolarea în care o lăsa pe vremuri cardinalul Richelieu, crude şi chinuitoare seri, în cursul cărora se mângâia totuşi cu tinereţea şi frumuseţea sa, ce sunt totdeauna însoţite de adierile speranţei. Îşi făuri planul de a muta curtea în casa ei şi de a o atrage acolo şi pe DOAMNA, cu strălucita ei suită, în reşedinţa posomorâtă şi plină de tristeţe unde vă­duva unui rege al Franţei şi mama unui rege al Franţei nu putea face altceva decât să consoleze cu văduvia ei timpurie soţia veşnic înlăcrimată a unui rege al Franţei.

Ana stătea şi chibzuia. Se slujise mult de intrigă în viaţa ei. În vremurile bune, atunci când în mintea sa tânără încolţeau planuri totdeauna frumoase, avea în preajma ei, pentru a-i răscoli ambiţia şi dragostea, o prietenă mai zvăpăiată şi mai ambiţioasă ca dânsa, o prietenă pe care o iubise, lucru rar la curte, dar pe care consideraţiuni josnice o îndepărtaseră apoi de ea. Dar, de atâţia ani, în afară de doamna de Motteville, în afară de Molena, această doică spaniolă, confidentă în calitatea ei de compatriotă şi de femeie, cine altcineva se putea mândri de a-i fi dat vreun sfat folositor reginei? Cine, pe urmă, din­tre toate aceste înfăţişări tinere, îi putea aminti trecutul ei, singurul prin care mai trăia încă? Ana de Austria îşi aminti de doamna de Chevreuse, la început surghiunită mai mult din propria ei voinţă decât din aceea a regelui, apoi moartă în exil ca soţie a unui gentilom obscur. Se întreba ce i-ar fi spus altă­dată doamna de Chevreuse în împrejurări ca acelea de acum, în împletirea lor de intrigi comune, şi, după o adâncă meditaţie, i se părea că această femeie şireată, cu o agerime şi cu o expe­rienţă bogată, îi răspundea cu glasul ei ironic: "Toţi aceşti tineri de azi sunt săraci şi lacomi de bogăţie. Ei au nevoie de aur şi de venituri spre a-şi îndeplini dorinţele lor; ia-i dar aşa cum sunt şi foloseşte-te de ei".

Ana de Austria îşi însuşi acest sfat. Punga ei era plină; dispunea de o însemnată sumă de bani, strânsă de Mazarin pen­tru dânsa şi pusă la loc sigur. Avea apoi cele mai frumoase pietre preţioase din Franţa, şi îndeosebi perle de o asemenea mărime, încât îl făceau pe rege să ofteze ori de câte ori le vedea, deoarece perlele coroanei sale nu erau, pe lângă acestea, decât nişte mărunte boabe de mei.

Ana de Austria nu se mai bucura nici de frumuseţe, nici de farmec. Era în schimb bogată şi-i momea pe cei care veneau la dânsa fie lăsându-i să câştige la joc, fie prin daruri făcute cu dibăcie în zilele de bună dispoziţie, fie prin miluiri de rente smulse din avutul regelui, la cerere, lucru pe care se hotărâsc să-l practice numai pentru a-şi păstra trecerea. Şi se folosi de aceste mijloace mai întâi pe lângă DOAMNA, a cărei apropiere îi era mai necesară decât toate celelalte.

DOAMNA, cu toată încrederea pe care o avea în spiritul şi în tinereţea ei, căzu în capcana ce i se întinsese. Îmbogăţită rând pe rând cu daruri, cu înzestrări, ea prinse gustul acestor moşteniri pretimpurii.

Ana de Austria se folosi de aceleaşi mijloace şi faţă de DOMNUL şi chiar faţă de regele însuşi. Organiză loterii în casa ei.

În ziua în care am ajuns cu povestirea noastră, era vorba de o astfel de încercare a norocului la regina-mamă, şi bătrâna prinţesă pusese la loterie două brăţări foarte bogate în briliante şi de o lucrătură extrem de fină. Medalioanele erau camee antice de o mare valoare; ca preţ, diamantele nu reprezentau o sumă prea considerabilă, însă originalitatea, raritatea lucră­turii ieşeau din comun, încât lumea de la curte dorea nu numai să le aibă, dar măcar să vadă aceste nestemate pe braţul regi­nei, şi în zilele când ea le purta era o adevărată favoare să ţi se îngăduie să le admiri, sărutându-i mâinile.

Curtenii adoptaseră în această privinţă anumite forme de galanterie, instaurând aforismul că brăţările ar fi nepreţuite, dacă n-ar avea nenorocul să fie prinse pe nişte braţe ca acelea ale reginei. Acest compliment avusese cinstea să fie tradus în toate limbile Europei, şi peste o mie de distihuri latineşti şi franţuzeşti circulau pe această temă.

Ziua în care Ana de Austria se hotărî pentru loterie era un moment decisiv: regele nu mai dăduse de două zile pe la mama lui, iar DOAMNA făcea pe supărata după întâmplarca cu dria­dele şi naiadele. Regelui îi trecuse supărarea, dar un alean mai puternic decât orice îl făcea să rămână deasupra furtunilor şi a plăcerilor de la curte.

Ana de Austria îşi alese bine momentul, dând de veste că a doua zi, seara, va avea loc la ea faimoasa loterie. În acest scop, ea se văzu cu regina cea tânără, pe care, după cum am arătat, o chemase să-i facă o vizită în cursul dimineţii.

- Copila mea - îi spuse ea - am să-ţi dau o veste bună. Regele mi-a vorbit despre dumneata lucrurile cele mai drăgă­laşe. Regele e tânăr şi poate fi uşor prins în mreje; dar, atâta timp cât vei sta lângă mine, el nu va îndrăzni să se îndepărteze de dumneata, pentru care simte, de altfel, o dragoste puternică. Astă-seară va fi loterie la mine; vii şi dumneata?

- Mi s-a spus - rosti tânăra regină cu un fel de sfioasă dojană - că maiestatea voastră pune la loterie frumoasele sale brăţări, care sunt de o asemenea raritate, încât n-ar trebui să lăsăm să fie scoase din scrinul coroanei, fie şi numai pentru că sunt ale maiestăţii voastre.

- Copila mea - spuse atunci Ana de Austria, care înţelese gândurile tinerei regine şi voia să o mângâie pentru că nu-i făcuse ei acest dar - trebuie s-o atrag cu orice chip la mine pe DOAMNA.

- Pe DOAMNA? murmură înroşindu-se tânăra regină.

- Fireşte; nu crezi că e mai bine să ai alături o rivală, pentru a o supraveghea şi stăpâni, decât să-l ştii pe rege la ea, mereu dispus să-i facă curte, ca de obicei? Această loterie e prilejul de care mă folosesc în acest scop: mă condamni oare?

- Oh, nu! făcu Maria-Tereza, bătând din palme cu acea copilărească bucurie spaniolă.

- Şi nu-ţi mai pare rău, draga mea, că nu ţi-am dăruit aceste brăţări, aşa cum aveam de gând la început?

- Oh, nu! Oh, nu, preabună mamă!

- Ei bine, scumpa mea fiică, atunci să te faci cât mai fru­moasă, pentru ca seara noastră să fie cu adevărat strălucită: cu cât vei fi mai veselă, cu atât vei fi mai fermecătoare şi le vei umbri pe toate celelalte femei prin graţie, ca şi prin rangul dumitale.

Maria-Tereza plecă însufleţită de fericire.

După un ceas, Ana de Austria o primea pe DOAMNA, copleşind-o cu mângâieri:

- Veste bună - zise ea - regele e încântat de loteria mea.

- Eu - răspunse DOAMNA - nu sunt tot atât de încântată; să vad nişte brăţări atât de frumoase la mâiniie altei femei decât ale voastre, regina mea, sau ale mele, iată ceva cu care nu mă pot împăca.

- Ei, ei - făcu Ana de Austria, ascunzând sub un zâmbet o durere crâncenă ce-o încerca atunci - nu te revolta, fetiţo... Şi nu te grăbi să iei lucrurile în rău.

- Ah, doamnă, norocul e orb... şi aveţi, mi s-a spus, două sute de bilete.

- Cam atâtea. Dar nu uita că numai unul e câştigător.

- Ştiu. Şi cui îi va cădea? Puteţi să-mi spuneţi? zise DOAMNA cu deznădejde.

- Mă faci să-mi aduc aminte că am avut un vis azi-noapte... Ah, visurile nu mă înşală şi sunt rare... dorm atât de puţin.

- Ce-aţi visat?... Vă doare ceva?

- Nu - răspunse regina înăbuşindu-şi, cu o admirabilă stăpânire, chinul unei noi înţepături la sân. Am visat că regele câştigase brăţările.

- Regele?

- Şi ai să mă întrebi ce-o să facă regele cu brăţările, nu-i aşa?

- Într-adevăr.

- Apoi ai să adaugi că ar fi foarte bine să câştige regele, deoarece, având aceste brăţări, va trebui să le dea cuiva.

- Să vi le înapoieze, de pildă.

- În cazul acesta, eu le-aş dărui imediat; căci nu-ţi închi­pui, cred - spuse regina zâmbind - că am pus aceste brăţări ia loterie fiindcă sunt strâmtorată. Le-am pus pentru a le dărui, fără să stârnesc zâzanii; dar dacă hazardul n-o să vrea să mă scoată din încurcătură, ei bine, voi corija hazardul... şi ştiu eu cui să-i ofer brăţările.

Aceste cuvinte fură însoţite de un zâmbet atât de grăitor, încât DOAMNA se simţi datoare să-l răsplătească printr-un sărut de mulţumire.

- Dar - adăugă Ana de Austria - ştii tot aşa de bine ca şi mine că regele nu-mi va înapoia brăţările, dacă le va câştiga.

- Atunci i le va dărui reginei.

- Nu; din acelaşi motiv pentru care nu mi le va mai da înapoi; şi pe urmă, dacă eu aş fi vrut să i le ofer reginei, n-aş fi avut nevoie de el pentru asta.

DOAMNA aruncă o privire către brăţări, care, în caseta lor, scânteiau pe o consolă din apropiere.

- Cât sunt de frumoase! exclamă ea suspinând. Ah - adăugă DOAMNA - dar, iată, am uitat că visul maiestăţii voastre nu e decât un vis.

- M-ar mira foarte mult - reluă Ana de Austria - ca visul meu să mă înşele; rareori mi se întâmplă asta.

- Atunci aţi putea fi o profetă.

- Ţi-am spus, copila mea, că eu nu visez aproape nici­odată; dar e o legătură atât de ciudată între visul acesta şi gândurile mele! Se potriveşte atât de bine cu planurile mele!

- Ce planuri?

- Acela, bunăoară, ca dumneata să câştigi brăţările.

- Prin urmare, nu le va câştiga regele?

- Ah - continuă Ana de Austria - nu e mult de la inima maiestăţii sale la inima dumitale... a dumitale care eşti sora lui dragă... Nu e mult, zic, astfel încât să se poată spune că visul e înşelător. Toţi sorţii sunt de partea dumitale; ia stai şi-i socoate.

- Îi socot.

- Mai întâi, aceia din vis. Daca regele câştigă, nu e în­doială că el îţi va dărui brăţările.

- Asta o dată.

- Dacă ai să câştigi dumneata, le vei avea oricum.

- Se înţelege; e şi asta cu putinţă.

- În sfârşit, dacă le câştigă DOMNUL!

- Oh - făcu DOAMNA râzând cu hohote - el le va dărui cavalerului de Lorraine.

Ana de Austria începu să râdă ca şi nora ei, adică cu atâta poftă încât durerea o cuprinse din nou şi se îngălbeni deodată la faţă, în mijlocul acestei veselii.

- Ce aveţi? întrebă DOAMNA înspăimântată.

- Nimic, nimic, o împunsătură aici... Am râs prea mult... Eram, deci, la al patrulea sorţ de câştig.