Vicontele de Bragelonne

- Nu e nimic. Rezultatul va fi acelaşi.

- Totuşi, mai e şi altceva, peste care nu putem trece, anume că oamenii cinstiţi nu se bat niciodată în duel fără martori.

- Oh - strigă de Guiche - dumneata doreşti ca şi mine ca totul să fie în orânduială!

- Da, căci n-aş vrea de loc să se spună că m-ai asasi­nat, şi cu atât mai puţin, în cazul că te voi ucide eu, n-aş vrea să fiu învinuit de crimă.

- S-a spus aşa ceva despre duelul dumitale cu domnul de Buckingham? întrebă de Guiche. Şi el s-a desfăşurat totuşi în aceleaşi condiţiuni în care se va desfăşura şi-al nostru.

- Da, dar atunci era încă ziuă, iar noi ne aflam în apă până la coapse; afară de asta, un mare număr de specta­tori erau înşiraţi pe ţărm şi ne priveau îndeaproape.

De Guiche stătu o clipă să cumpănească, dar gândul - care-i mai trecuse o dată prin minte - că de Wardes voia să aibă martori pentru a aduce iarăşi vorba despre DOAMNA, şi a da astfel o întorsătură nouă întâlnirii, îi stărui şi mai tare în minte. Nu răspunse deci nimic, şi când de Wardes îl întrebă pentru ultima oară cu o privire, îi răspunse printr-un semn din cap care voia să spună că e mai bine să rămână la cele ce-au hotărât.

Cei doi adversari porniră aşadar la drum şi ieşiră din castel pe poarta pe care o cunoaştem, întrucât am văzut că în apropierea ei se aflau Montalais şi Malicorne. Noaptea, ca pentru a împrăştia căldura zilei, îngrămădise toţi norii la un loc şi-i împingea în tăcere şi încet de la apus la răsărit. Această boltă, fără fulgere şi fără tunete în văzduh, apăsa cu toată greutatea deasupra pămmtului şi începea să se destrame, la suflarea vântului, ca o pânză uriaşă desprinsă de pe un perete. Picăturile de ploaie cădeau calde şi mari pe drum, strângând praful în cocoloaşe mici şi rotunde. În acelaşi timp, mărăcinişurile, care presimţeau apropierea fur­tunii, florile ofilite, copacii cu frunzişul învolburat îm­prăştiau mii de miresme îmbătătoare, ce răscoleau în creier amintiri plăcute, gânduri de tinereţe, de viaţă lungă, de fericire şi iubire.

- Ţărâna miroase tare frumos - zise de Wardes. O cochetărie din partea ei, vrând să ne tragă spre ea.

- Ascultă - adăugă de Guiche - mi-au venit câteva idei şi vreau să ţi le împărtăşesc.

- În legătură cu?

- În legătură cu lupta noastră.

- Într-adevăr, e timpul, mi se pare, să ne pregătim.

- Va fi o luptă obişnuită, care va respecta regula?

- Să vedem care e regula dumitale!

- Vom descăleca într-o pajişte înverzită, vom lega caii de cel dintâi copac întâlnit în cale, ne vom apropia unul de altul fără arme, pe urmă ne vom îndepărta câte o sută cincizeci de paşi fiecare, pentru a ne întoarce apoi faţă în faţă.

- Bun! Aşa l-am ucis pe bietul Follivent, acum trei saptămâni, la Saint-Denis.

- Iartă-mă, ai uitat un amănunt.

- Care?

- În duelul cu Follivent, vă îndreptaţi unul către altul cu spadele între dinţi şi cu pistoalele în mână.

- E adevărat.

- Da data aceasta, dimpotrivă, fiindcă nu putem merge pe jos, aşa cum singur ai spus, vom încăleca din nou pe cai şi ne vom lua la ochi, iar cel care va apuca să tragă primul va fi în câştig.

- E mai bine aşa, fără îndoială, numai că acum e noapte; înseamnă că trebuie să tragem mai multe gloanţe, ceea ce nu s-ar întâmpla ziua.

- Fie. În cazul acesta, fiecare va trage trei focuri, două încărcate de la început, al treilea după o nouă în­cărcare.

- Minunat! Unde va avea loc lupta?

- Ai vreo preferinţă?

- Nu.

- Vezi păduricea aceea din faţa noastră?

- Pădurea Rochin? Foarte bine.

- O cunoşti?

- Ca-n palmă.

- Atunci ştii că are un luminiş la mijloc.

- Da.

- Să mergem la el.

- Gata!

- E un fel de teren natural închis, cu tot felul de dru­meaguri, pârtii, cărărui, gropi, ocolişuri şi alei; acolo ne vom simţi foarte bine.

- Dacă dumneata vrei, n-am nimic împotrivă. Am ajuns cred.

- Da. Iată pajiştea din mijlocul pădurii. Lumina slabă ce se prefiră de la stele, cum spune Corneille, se strânge în acest loc împrejmuit de copaci ca un ţarc natural.

- Bine. Să facem cum spui.

- Atunci să fixăm condiţiile.

- Iată-le pe ale mele: dacă e ceva care nu-ţi con­vine, spune.

- Te ascult.

- Dacă e ucis calul, stăpânul lui e obligat să continue lupta pe picioare.

- Fără doar şi poate, deoarece n-avem cai de schimb.

- Dar asta nu-l obligă pe adversar să descalece şi el.

- Adversarul va fi liber să facă aşa cum i se va părea mai bine.

- Adversarii, după ce s-au întâlnit o dată, pot să nu se mai depărteze şi, prin urmare, să tragă unul în altul în plin.

- Admis.

- Trei focuri, nu mai multe, da?

- Sunt de ajuns cred. Iată pulbere şi cartuşe pentru pistolul dumitale. Măsoară trei încărcături, ia trei cartuşe; voi face şi eu la fel, apoi vom arunca restul de pulbere şi car­tuşele de prisos.

- Şi vom jura pe Crist, nu-i aşa - adăugă de Wardes - că nici unul nu va avea la el nici pulbere, nici alte cartuşe?

- S-a făcut. Eu jur.

De Guiche întinse braţul spre cer. De Wardes îl imită.

- Şi acum, dragul meu conte - zise el - dă-mi voie să-ţi spun că nu m-am înşelat cu nimic. Eşti sau vei fi amantul DOAMNEI. Am descoperit taina şi ţi-e teamă să n-o dezvălui; vrei să mă ucizi, pentru a fi sigur că nu voi vorbi; e simplu, şi în locul dumitale aş face la fel.

De Guiche lăsă capul în jos.

- Dar - continuă de Wardes triumfător - crezi că mai merită, spune, să-mi arunci în braţe aceasta tristă afa­cere a lui Bragelonne? Ia seama, prietene, încolţind mistre­ţul, îl îndârjeşti, înfuriind vulpea, o faci să devie mai feroce ca jaguarul. De aici rezultă că, silindu-mă să intru în luptă, mă voi apăra până la moarte.

- E dreptul dumitale.

- Da, însă, nu uita, voi face mult rău. Astfel, pentru început, bănuieşti, desigur, că n-am făcut prostia să-mi în­grop taina, sau mai bine zis taina dumitale, în inimă. Există un prieten, un prieten inteligent, dumneata îl cunoşti, care ştie taina mea; aşa că, gândeşte-te bine, dacă mă ucizi, moar­tea mea nu va sluji la mare lucru; pe când, dimpotrivă, dacă te ucid eu - Doamne, totul e cu putinţă! - îţi dai seama ce va urma.

De Guiche se cutremură.

- Dacă te ucid eu - adăugă de Wardes - îi vei fi lăsat DOAMNEI doi duşmani care vor face tot ce le va sta în putinţă ca s-o ruineze.

- Oh, domnule - strigă de Guiche furios - nu te bizui astfel pe moartea mea; din aceşti doi duşmani, pe unul sper să-l ucid chiar astă-seară, iar pe celălalt cu primul prilej.

De Wardes nu răspunse decât printr-un hohot de râs atât de diabolic, încât un om superstiţios ar fi fost cuprins de groază. Din fericire, de Guiche nu se pierdea cu firea chiar într-atât.

- Cred - zise el - că totul e în ordine, domnule de Wardes; de aceea, ia-o înainte, te rog, afară numai dacă nu preferi s-o fac eu.

- Nu - zise de Wardes - sunt încântat să te cruţ de-o osteneală.

Şi, dând pinteni calului, străbătu în galop luminişul în toata întinderea lui şi îşi alese locul într-un punct de pe marginea pajiştei, situat în partea opusă punctului în care se oprise de Guiche. Contele rămase nemişcat.

La o distanţă de aproape o sută de paşi, cei doi adver­sari nu se vedeau unul pe altul, cufundaţi în bezna deasă pe care o făceau în jurul lor coroanele ulmilor şi ale casta­nilor. Se scurse un minut, în cea mai adâncă tăcere. După trecerea acestui minut, fiecare, în întunericul în care se afla, auzi două ţăcănituri ale cocoşului răsunând pe patul pistolului.

De Guiche, urmând tactica obişnuită, îşi porni calul la galop, încredinţat că va găsi o îndoită garanţie de siguranţă în ondularea calului şi în iuţeala calului. Alerga în linie dreaptă spre punctul unde, după părerea lui, trebuia să se afle adversarul său. Se aştepta ca, la jumătatea drumului, să-l întâlnească pe de Wardes; se înşelă însă. Îşi continuă goana, presupunând că de Wardes îl aştepta nemişcat. Dar, după ce străbătu două treimi din teren, văzu o lumină ţâşnind în faţa lui şi un glonţ îi reteză, şuierând, pana ce i se înălţa la pălărie. Aproape în acelaşi timp, şi ca şi cum focul primei descărcări ar fi fost tras numai ca s-o lumineze pe cealaltă, o a doua pocnitură răsună în noapte şi un al doilea glonte nimeri în capul calului lui de Guiche, ceva mai jos de ureche. Animalul se prăbuşi.

Aceste două gloanţe, venind dintr-o direcţie cu totul opusă aceleia în care se aştepta să-l găsească pe de Wardes, îl uimiră peste măsură pe de Guiche; dar, cum era un bărbat ce nu-şi pierdea niciodată sângele rece, îşi calculă repede că­derea, totuşi nu atât de bine încât vârful cizmei să nu fie prins sub cal. Din fericire, în agonia lui, animalul se zvârcoli o dată şi de Guiche putu să-şi smulgă piciorul de sub apă­sare. Se ridică în picioare, se pipăi; nu era rănit.

În clipa când îşi văzuse calul clătinându-se, îşi vârâse cele două pistoale în tocuri, de teamă ca în cădere să nu se des­carce vreunul, sau amândouă deodată, ceea ce l-ar fi dezarmat fără rost. Odată în picioare, îşi scoase pistoalele din tocuri şi înaintă spre locul unde, după flacăra descărcărilor, îl vă­zuse apărând pe de Wardes. Încă de la prima împuşcătură, de Guiche îşi dăduse seama de manevra adversarului său, care era cum nu se poate mai simplă. În loc să se repeadă spre de Guiche sau să stea şi să-l aştepte în punctul unde se afla, de Wardes se mutase cu vreo cincisprezece paşi mai încolo, în cercul de întuneric unde nu putea fi văzut de adversarul său, şi, în momentul când acesta trecuse prin dreptul lui, ochise şi trăsese în voie, goana calului slujindu-l, în loc să-l stânjenească.

Am văzut că, în ciuda întunericului, primul glonte trecuse la o şchioapă numai de creştetul lui de Guiche. De Wardes era însă atât de sigur de lovitura sa, încât crezuse că-l vede pe de Guiche prăvălindu-se. Mare-i fu mirarea când, dim­potrivă, călăreţul rămăsese în şa. Apăsă pe cocoşul pistolu­lui pentru a slobozi al doilea glonte, dar mişcă mâna, aşa că ucise calul. Ar fi fost un noroc pentru el dacă de Guiche ar fi rămas prins sub cal, căci înainte ca acesta să se fi ridicat, de Wardes şi-ar fi încărcat al treilea glonte şi l-ar fi avut pe de Guiche în mână. Dar, cu totul dimpotrivă, de Guiche sărise în picioare şi avea de tras trei gloanţe.

De Guiche înţelese situaţia în care se afla... Trebuia să i-o ia înainte lui de Wardes. Porni în goană, spre a-l sur­prinde înainte ca acesta să apuce să-şi încarce pistolul.

De Wardes îl vedea apropiindu-se ca o furtună. Plumbul era exact cât ţeava şi intra greu. O încărcătură pripită ar fi riscat să-i prăpădească ultimul foc. O încărcătură bună însemna pierdere de vreme, sau chiar pierderea vieţii. Îşi struni calul, făcându-l să se ridice în două picioare.

De Guiche se roti la stânga şi, în momentul când calul recăzu pe picioarele dinainte, glontele porni, smulgându-i pă­lăria lui de Wardes. De Wardes înţelese că avea o clipă în favoarea lui - se grăbi să termine încărcarea pistolului.

De Guiche, văzând că adversarul său nu cade, aruncă pri­mul pistol, care nu-i mai folosea la nimic, şi se îndreptă spre de Wardes cu al doilea pistol ridicat. Dar la al treilea pas, de Wardes îl ochi din mers şi trase. Un răcnet de mânie fu răspunsul: braţul contelui se crispă şi se lăsă în jos. Pistolul se rostogoli alături.

De Wardes îl văzu pe conte aplecându-se, ridicând pisto­lul cu mâna stângă şi făcând încă un pas spre el. Clipa era hotărâtoare.

- Sunt pierdut - murmură de Wardes - nu e rănit de moarte.

Dar, în momentul când de Guiche întindea pistolul spre de Wardes, capul, umerii şi şalele contelui se frânseră dintr-o dată. El scoase un suspin dureros şi se prăbuşi la picioarele calului lui de Wardes.

- Acum e acum! murmură acesta.

Şi, trăgând de frâu, dădu pinteni. Calul sări peste trupul înţepenit şi-l duse pe de Wardes în goană la castel. Ajuns acolo, acesta stătu un sfert de ceas să cumpănească. În graba lui de a părăsi terenul de luptă, nu mai căutase să se încre­dinţeze dacă de Guiche murise sau nu. O dublă ipoteză frământa acum spiritul neliniştit al lui de Wardes: de Guiche era sau mort sau numai rănit. Dacă de Guiche era mort, tre­buia oare să-i lase trupul astfel în gura lupilor? Ar fi fost o cruzime de prisos, căci dacă de Guiche era ucis, el nu mai putea vorbi niciodată. Iar dacă nu era ucis, la ce bun, nedându-i nici un ajutor, să se înfăţişeze ca un sălbatic lipsit de mărinimie? Se opri la această din urmă consideraţie.

Astfel că de Wardes se interesă să afle unde e Manicamp.

I se spuse că Manicamp, după ce-l căutase pe de Guiche şi nu-l găsise nicăieri, se culcase. De Wardes se duse şi-l trezi pe somnoros, povestindu-i toată întâmplarea, pe care Mani­camp o ascultă fără să scoată o vorbă, dar cu o expresie de energie crescândă ce nu s-ar fi putut bănui în felul de a fi al lui Manicamp. Abia după ce de Wardes termină de povestit, el rosti un singur cuvânt:

- Haide!

Pe drum, Manicamp îşi frământă în fel şi chip mintea şi, pe măsură ce de Wardes povestea cele petrecute, el se posomora tot mai mult la faţă.

- Prin urmare - spuse apoi, după ce de Wardes ter­mină - crezi că e mort?

- Vai, da!

- Şi v-aţi bătut fără martori?

- Aşa a vrut el.

- Ciudat!

- Cum ciudat?

- Da, caracterul lui de Guiche nu prea lăsa să se creadă una ca asta.

- Te îndoieşti cumva de vorbele mele?

- Eh, eh!

- Te îndoieşti, da?

- Puţin... Dar mă voi îndoi şi mai mult, te previn, dacă bietul băiat e mort.

- Domnule Manicamp!

- Domnule de Wardes!

- Mi se pare că mă insulţi!

- Depinde cum o iei. Ce să fac, mie nu mi-au plăcut niciodată oamenii care vin şi-ţi spun: "L-am ucis pe domnul Cutare într-un tufiş; e o mare nenorocire, dar l-am ucis în mod cinstit". Noaptea e prea neagră pentru asemenea po­veste, domnule de Wardes.

- Linişte, am ajuns.

Într-adevăr, începea să se întrezărească micul luminiş şi, în mijlocul lui, hoitul înţepenit al calului. La dreapta calu­lui, în iarba neagră, zăcea, cu faţa la pământ, bietul conte, scăldat în propriul lui sânge. Rămăsese în acelaşi loc şi nu părea că făcuse vreo mişcare.

Manicamp se aplecă în genunchi, îl răsuci pe conte şi-l găsi rece şi mânjit de sânge. Îl lăsă din nou pe iarbă. Apoi, întinzându-se, căută prin jurul lui, până când găsi pistolul lui de Guiche.

- Nenorocire! zise el atunci, ridicându-se palid ca un spectru şi cu pistolul în mână. Nenorocire! Nu te-ai înşelat, da, e mort!

- Mort? repetă de Wardes.

- Da, şi pistolul e încărcat - adăugă Manicamp cercetând cu degetul butoiaşul.

- Dar nu ţi-am spus că l-am ochit din mers şi că am tras în el în momentul când şi el mă ţintea pe mine?

- Eşti sigur că te-ai luptat cu el, domnule de Wardes? Căci, mărturisesc, mi-e teamă că dumneata l-ai asasinat. Oh, nu te supăra, dumneata ai tras trei gloanţe, iar pistolul lui e încărcat! Dumneata i-ai ucis calul, iar el, de Guiche, unul dintre cei mai buni trăgători din Franţa, nu te-a atins nici pe dumneata, nici calul dumitale! Uite ce-i, domnule de Wardes, ţi-ai făcut un mare rău că m-ai adus aici! Tot acest sânge al lui mi s-a urcat la cap. Sunt puţin beat şi cred, pe cinstea mea, întrucât prilejul mi se oferă pe loc, cred c-am să-ţi zbor creierii. Domnule de Wardes, încredinţează-ţi sufletul lui Dumnezeu!

- Domnule de Manicamp, dar nu te gândeşti ce faci?

- Ba tocmai că mă gândesc foarte bine.

- Vrei să mă asasinezi?

- Fără nici o remuşcare, deocamdată cel puţin.

- Eşti sau nu un gentilom?

- Am fost paj; deci, am făcut dovada.

- Atunci, lasă-mă să-mi apăr viaţa.

- Aha! Ca să-mi faci şi mie ceea ce i-ai făcut bietului de Guiche.

Şi Manicamp, ridicând pistolul, îl opri, cu braţul întins şi cu sprâncenele încruntate, în dreptul pieptului lui de Wardes. De Wardes nici nu încercă măcar să fugă; era împietrit.

Deodată, în această cumplită tăcere de o clipă, care lui de Wardes i se păru un veac, se auzi un suspin prelung.

- Oh - strigă de Wardes - trăieşte! Trăieşte! Aju­tor, domnule de Guiche, vrea să mă asasineze!

Manicamp se trase înapoi şi, între cei doi tineri, contele încercă să se ridice cu greu, sprijinindu-se într-un braţ. Mani­camp aruncă pistolul la zece paşi, apoi se repezi la prietenul său, scoţând un strigăt de bucurie. De Wardes îşi şterse frun­tea năpădită de sudoare rece ca gheaţa.

- Tocmai la timp! murmură el.

- Ce ai? îl întrebă Manicamp pe de Guiche. Unde eşti rănit?

De Guiche îşi arătă braţul zdrobit şi pieptul sângerând.

- Conte - strigă de Wardes - sunt învinuit că te-am asasinat! Vorbeşte, te conjur, spune că m-am luptat în mod cinstit!

- E adevărat - zise rănitul - domnul de Wardes a luptat loial, şi oricine va spune altfel îşi va face din mine un duşman.

- Ei, domnule - zise Manicamp - ajută-mă mai întâi să-l ducem de aici pe acest sărman tânăr, şi apoi îţi voi da toate satisfacţiile pe care le vei cere, sau, dacă eşti cumva grăbit, să facem altceva şi mai bine: să legăm rănile conte­lui cu batista dumitale şi cu a mea şi, întrucât au mai rămas două focuri de tras, să le tragem.

- Mulţumesc - răspunse de Wardes. Am văzut de două ori moartea în decurs de un ceas: e prea urâtă această moarte, şi prefer scuzele dumitale.

Manicamp începu să râdă şi de Guiche de asemenea, cu toate că suferea cumplit. Cei doi tineri voiră să-l ia pe braţe, dar el spuse că se simte destul de în puteri ca să meargă singur. Glonţul îi zdrobise inelarul şi degetul cel mic, apoi alunecase pe o coastă, fără să-i pătrundă în piept. Deci, mai mult durerea decât gravitatea rănii îl fulgerase pe de Guiche.

Manicamp îi trecu un braţ pe după umăr, de Wardes îi luă celălalt braţ, şi-l duseră astfel la Fontainebleau, la me­dicul care-l asistase în ultimele clipe ale vieţii pe franciscan, înaintaşul lui Aramis.

XXII

CINA REGELUI
Regele se aşezase, în acest timp la masă, şi suita puţin numeroasă, a invitaţilor zilei luase loc de o parte şi de alta a lui, după gestul obişnuit ce le arăta că pot să stea jos.

În acea epocă, deşi eticheta nu era încă statornicită aşa cum avea să se întâmple mai târziu, curtea Franţei o rupsese în întregime cu tradiţiile de voioşie şi de sporovăială pa­triarhală ce se mai întâlneau încă pe vremea lui Henric al IV-lea şi pe care spiritul bănuitor al lui Ludovic al XIII-lea le înlăturase încetul cu încetul, pentru a le înlocui cu încli­naţii fastuoase către o măreţie pe care fusese deznădăjduit că nu putuse s-o atingă.

Regele mânca aşadar la o măsuţă separată, care domina, ca biroul unui preşedinte, mesele învecinate; am spus mă­suţă, dar să ne grăbim a adăuga că această măsuţă era totuşi cea mai mare de acolo. Afară de aceasta, era aceea pe care se îngrămădea un număr prodigios de bucate dintre cele mai variate: peşte, vânat, cărnuri de animale domestice, fructe, legume şi conserve.

Regele, tânăr şi viguros, mare vânător, deprins cu toate exerciţiile violente, avea, pe deasupra, acea fierbinţeală fi­rească a sângelui, comună tuturor Burbonilor, care mistuie repede orice şi redeschide mereu pofta de mâncare. Ludovic al XIV-lea era deci un mesean de temut; îi plăcea să-şi critice bucătarii, dar când le făcea cinstea să-i laude, aceste laude erau de-a dreptul copleşitoare.

Regele începea prin a mânca mai multe supe, fie ameste­cate, într-un fel de ghiveci, fie pe rând; el însoţea, sau mai curând despărţea aceste supe prin câte un pahar de vin vechi. Înghiţea repede şi cu lăcomie.

Porthos, care mai întâi aşteptase, din respect, ca d'Artagnan să-i facă un semn cu cotul, văzându-l pe rege că se înfruptă astfel, se întoarse către muşchetar şi-i şopti la ureche:

- Mi se pare că putem începe: maiestatea sa ne dă pildă. Ia priveşte!

- Regele mănâncă - zise d'Artagnan - dar în acelaşi timp şi vorbeşte; fă în aşa chip ca, dacă din întâmplare îţi va adresa un cuvânt, să nu te prindă cu gura plină; ar fi neplăcut.

- Cel mai bun mijloc ar fi atunci - răspunse Porthos - să nu mă ating de nimic. Dar mi-e o foame de lup, mărturi­sesc, şi toate bucatele astea au un miros atât de îmbietor, încât îmi aţâţă deopotrivă şi nările şi stomacul.

- Nu da a înţelege că nu vrei să mănânci - îl sfătui d'Artagnan - regele s-ar supăra. Maiestatea sa are obiceiul să spună că cel ce munceşte bine mănâncă bine, şi nu vrea să vadă pe cineva făcând nazuri la masa lui.

- Atunci, cum să fac să nu fiu cu gura plină în timp ce mănânc? întrebă Porthos.

- Foarte simplu - răspunse căpitanul de muşchetari - să înghiţi repede îmbucătura în clipa când vezi că regele îţi face cinstea de a-ţi adresa cuvântul.

- Prea bine.

Şi, începând din acel moment, Porthos se porni să care la gură cu un entuziasm destul de controlat totuşi.

Regele ridica din când în când ochii asupra grupului şi, ca un bun cunoscător ce era, aprecia dispoziţiile comeseanu­lui său.

- Domnul du Vallon! zise el.

Porthos era la o tocană de iepure şi tocmai înfuleca o halcă. Auzindu-şi numele rostit pe neaşteptate, tresări deodată şi, cu un mare efort al gâtlejului, înghiţi îmbucătura pe ne­mestecate.

- Sire - răspunse el cu un glas sugrumat, dar cu o pro­nunţare destul de limpede.

- Daţi-i domnului du Vallon această friptură de miel - zise regele. Îţi place carnea de oaie, domnule du Vallon?

- Sire, îmi place orice - răspunse Porthos.

La care d'Artagnan îi suflă:

- Tot ce-mi oferă maiestatea voastră.

Porthos repetă:

- Tot ce-mi oferă maiestatea voastră.

Regele făcu din cap un semn că e încântat.

- Mănânci bine când munceşti bine - zise monarhul, bucuros că avea drept comesean un mâncău de forţa lui Porthos.

Porthos primi tava cu friptura de miel şi-şi trase în far­furie o bună parte din ea.

- Ei bine? făcu regele.

- Minunată! răspunse Porthos calm.

- Prin părţile dumitale se găsesc oi atât de gustoase, domnule du Vallon? îl iscodi regele.

- Sire - zise Porthos - cred că şi prin părţile mele, ca peste tot, ceea ce e mai bun e în primul rând al regelui; apoi, eu nu mănânc oaia aşa cum o mănâncă maiestatea voastră.

- Auzi! Auzi! Şi cum o mănânci dumneata?

- De regulă, eu pun să mi se frigă berbecul întreg.

- Întreg?

- Da, sire!

- Şi în ce fel?

- Iată cum: bucătarul meu - năzdrăvanul e german, sire - bucătarul meu împănează berbecul cu cârnăciori, pe care-i aduce de la Strasbourg, cu şunculiţe, pe care le aduce de la Troyes, cu prepeliţe, pe care le aduce din Pithiviers, prin nu ştiu ce mijloc îi scoate apoi oasele, ca dintr-o pasăre, lăsându-i însă pielea, care se întăreşte şi se rumeneşte; şi când îl tai în felii, ca pe un cârnat gros, se scurge din el o zeamă aurie, care e plăcută la vedere şi deosebit de bună la gust.

Şi Porthos îşi plesni limba în cerul gurii. Regele făcu ochii mari de mirare şi, atacând fazanul la tavă ce-i fusese adus, zise:

- Iată, domnule du Vallon, o mâncare după care îmi lasă gura apă. Cum, berbecul întreg?

- Întreg, da, sire.

- Daţi-i acest fazan domnului du Vallon, văd că se pricepe.

Ordinul fu îndeplinit. Apoi, revenind la berbec:

- Şi nu e prea gras pregătit în felul acesta?

- Nu, sire; grăsimea se scurge o dată cu zeama şi plu­teşte deasupra; atunci şeful bucătar, înainte de a o tăia în felii, dă grăsimea la o parte, cu o lingură de argint pe care am pus să o facă anume.

- Şi unde locuieşti dumneata? întrebă regele.

- La Pierrefonds, sire.

- La Pierrefonds? Unde vine asta, domnule du Vallon? Înspre Belle-Isle?

- Oh, nu, sire! Pierrefonds se află în Soissonnais.

- Eu credeam că-mi vorbeşti despre aceşti berbeci din pricina ierbii sărate din preajma mării.

- Nu, sire; am păşuni care nu sunt sărate, e drept, dar asta nu înseamnă că sunt mai puţin bune.

Regele trecu la felul următor, însă fără a-l slăbi din ochi pe Porthos, care îşi vedea de treaba lui nestânjenit.