Vicontele de Bragelonne

- Ai fost acolo?

- Nu tocmai, sire.

- Dar ai ajuns la faţa locului la câteva clipe după ce totul se săvârşise, nu-i aşa?

- Da, sire, cam după o jumătate de ceas.

- Şi unde s-a petrecut nenorocirea?

- Cred, sire, că locul se cheamă răscrucea din pădu­rea Rochin.

- Da, locul de întâlnire al vânătorilor.

- Acela e, sire.

- Ei bine, povesteşte-mi tot ce ştii despre această ne­fericită întâmplare, domnule de Manicamp. Povesteşte.

- Dar se poate ca maiestatea voastră să fie la curent cu cele întâmplate, şi mă tem să n-o obosesc spunându-i lucruri deja cunoscute.

- Nu, nu-ţi fie teamă de asta.

Manicamp se uită în jurul lui; nu-l văzu decât pe d'Artagnan, sprijinit de perete, pe d'Artagnan calm, bine­voitor, voios, şi pe de Saint-Aignan, care-l adusese aici şi care continua să stea rezemat de fotoliul regelui, cu o înfăţişare tot atât de graţioasă. În cele din urmă, se hotărî să vorbească.

- Maiestatea voastră ştie prea bine - zise el - că accidentele sunt obişnuite la vânătoare.

- La vânătoare?

- Da, sire, vreau să spun, la pânda pentru vânarea ani­malelor.

- Ah, ah - făcu regele - aşadar accidentul s-a întâmplat la pândă?

- Da, sire - cuteză Manicamp - maiestatea voas­tră nu ştie asta?

- Aproape că nu - zise regele iute, căci lui Ludovic al XIV-lea nu-i plăcea niciodată să mintă. Prin urmare, zici că accidentul s-a întâmplat la pândă?

- Din nenorocire, da, sire.

Regele tăcu o clipă.

- La pândă pentru ce fel de jivină? întrebă apoi.

- Un mistreţ, sire.

- Ce idee la de Guiche, să se ducă aşa, de unul sin­gur, să vâneze mistreţi! Asta e treabă de ţăran, şi bună, cel mult, pentru cineva care nu are, ca mareşalul de Grammont, câini şi gonaci, ca să vâneze ca un adevărat gentilom.

Manicamp îşi îndoi umerii.

- Tinereţea e cutezătoare - zise el pe un ton sentenţios.

- În sfârşit... continuă - îl îndemnă regele.

- Aşa se face că - vorbi Manicamp, neîndrăznind să-şi dea drumul şi rostind cuvintele unul câte unul, cum îşi mişcă picioarele într-o mlaştină un om al bălţii - aşa se face, sire, că bietul de Guiche s-a dus singur la vânătoare.

- Singur, auzi! Straşnic vânător! Dar domnul de Guiche nu ştie că mistreţul se repede la om când nu a fost doborât de la primul glonte?

- Tocmai asta s-a şi întâmplat, sire.

- Prin urmare, aflase că o fiară se află prin apropiere?

- Da, sire. Nişte ţărani o văzuseră în cartofi.

- Şi ce fel de jivină era?

- Un mistreţ tânăr.

- Trebuia să mă fi prevenit, domnule, că de Guiche avea de gând să-şi pună capăt vieţii; căci l-am văzut eu însumi la vânătoare, e un ochitor foarte priceput. Când trage asupra animalului gonit, asmuţind haita, îşi ia toate măsurile de prevedere şi trage totdeauna cu carabina. De data asta, a înfruntat mistreţul doar cu nişte simple pistoale!

Manicamp tresări.

- Pistoale de lux, bune să se bată în duel cu un om, nu cu un mistreţ, ce dracu!

- Sire, sunt unele lucruri pe care nu le înţelegem nici­odată bine.

- Ai dreptate, şi întâmplarea ce ne preocupă e dintre acestea. Continuă.

În timpul acestei convorbiri, de Saint-Aignan, care i-ar fi făcut poate semn lui Manicamp să nu meargă prea de­parte, era ţintuit fără încetare de privirea îndărătnică a regelui. Îi era deci cu neputinţă să-i şoptească ceva. Cât despre d'Artagnan, statuia Tăcerii, din Atena, era mai zgo­motoasă şi mai expresivă decât el. Manicamp continuă deci, pornit pe calea pe care apucase, să se înfunde tot mai mult în minciună.

- Sire - zise el - iată cum s-au petrecut probabil lu­crurile. De Guiche pândea mistreţul.

- Călare sau pe jos? întrebă regele.

- Călare. A tras asupra fiarei, n-a ochit-o.

- Neîndemânaticul!

- Fiara s-a repezit asupra lui.

- Şi calul a fost ucis?

- Ah, maiestatea voastră ştie asta?

- Mi s-a spus că a fost găsit un cal mort în poiana din pădurea Rochin. Am bănuit că era calul lui de Guiche.

- Era chiar al lui, într-adevăr, sire.

- Bine, în ce priveşte calul; dar de Guiche?

- De Guiche, odată căzut de pe cal, a fost încolţit de mistreţ şi rănit la o mână şi la piept.

- Groaznică întâmplare! Dar, trebuie s-o mărturisesc, e vina lui de Guiche. Cine a mai pomenit să se ducă cineva la vânătoare de mistreţi doar cu nişte pistoale în mână! A uitat oare fabula lui Adonis?

Manicamp se scărpină la ceafă.

- E adevărat - murmură el - mare nesocotinţă.

- Cum îţi explici asta, domnule Manicamp?

- Sire, ce i-e scris omului, aceea îi e dat.

- Ah, eşti fatalist?

Manicamp se simţea din ce în ce mai strâns cu uşa.

- Asta n-am să ţi-o iert, domnule Manicamp! adăugă regele.

- Mie, sire?

- Da. Cum, eşti prietenul lui de Guiche, ştii că vrea să facă astfel de nebunii, şi nu l-ai oprit?

Manicamp nu ştia ce să mai spună: tonul regelui nu era al unui om gata să creadă cele ce aude. Pe de altă parte, acest ton nu avea nici asprimea dramei, nici stăruinţa interogatoriului. Era în el mai mult zeflemea decât ameninţare.

- Şi dumneata zici - continuă regele - că acel cal mort care a fost găsit acolo era al lui de Guiche?

- Oh, Doamne, da, al lui!

- Şi asta nu te-a mirat?

- Nu, sire. La ultima vânătoare, maiestatea voastră îşi aminteşte, domnul de Saint-Maure s-a pomenit cu calul ucis sub dânsul în acelaşi chip.

- Era, însă cu pântecul sfâşiat.

- Fără îndoială, sire.

- Dacă şi calul lui de Guiche ar fi avut pântecul sfâşiat, ca al domnului de Saint-Maure, nu m-ar mai fi mirat nimic, crede-mă.

Manicamp făcu ochii mari.

- Dar ceea ce mă uimeşte - continuă regele - este că acest cal al lui de Guiche a fost găsit nu cu pântecul sfâşiat, ci cu capul sfărâmat.

Manicamp se tulbură.

- Oare mă înşel eu? reluă regele. Nu la tâmplă a fost lovit calul lui de Guiche? Recunoaşteţi, domnule de Mani­camp, că acest lucru e ciudat.

- Sire, calul, ştiţi foarte bine, e un animal foarte inte­ligent; va fi încercat să se apere.

- Dar un cal se apără cu picioarele de dinapoi, nu cu capul.

- Atunci înseamnă că, speriat, a făcut o săritură în lături - stărui Manicamp - şi mistreţul, înţelegeţi, sire, mistreţul...

- Da, înţeleg ce-a păţit calul; dar călăreţul?

- E foarte limpede, mistreţul s-a întors de la cal la călăreţ, şi, după cum am avut cinstea de a o spune maiestăţii voastre, i-a zdrobit mâna lui de Guiche în clipa când acesta se pregătea să tragă al doilea glonte; apoi, printr-o lovitură de rât, i-a găurit pieptul cu colţii.

- Totul pare să fie cât se poate de adevărat, domnule de Manicamp; faci rău că n-ai încredere în elocinţa dumitale, deoarece ai un dar minunat de a povesti.

- Regele e prea bun - rosti Manicamp salutând cu un aer cât se poate de fâstâcit.

- Începând de astăzi însă, voi interzice gentilomilor mei să se mai ducă singuri la vânătoare. La naiba, asta ar fi tot una cu a le îngădui să se bată în duel!

Manicamp tresări şi făcu o mişcare ca pentru a sa retrage.

- Regele e mulţumit de cele ce i-am spus? întrebă, el.

- Încântat. Dar nu te retrage încă, domnule de Manicamp - zise Ludovic - mai am treabă cu dumneata.

"Aşa, aşa - gândi d'Artagnan - încă unul care nu are tăria noastră. " Şi scoase un oftat ce putea să însemne: "Oh, bărbaţii de tăria noastră, unde sunt oare azi?"

În acel moment, un uşier ridică draperia şi-l anunţă pe medicul regelui.

- Ah - exclamă Ludovic - iată-l pe domnul Valot, care l-a vizitat pe domnul de Guiche! O să căpătăm veşti noi despre rănit.

Manicamp se simţi mai încurcat ca oricând.

- În felul acesta, cel puţin - adăugă regele - vom avea conştiinţa împăcată.

Şi-i aruncă o privire lui d'Artagnan, care nici nu clipi măcar.

XXVI

MEDICUL
Domnul Valot intră. Scena era aceeaşi: regele aşezat în fotoliu, de Saint-Aignan rezemat de speteaza sa, d'Artagnan lipit de perete, Manicamp în picioare ca şi mai înainte.

- Ei bine, domnule Valot - întrebă regele - ai făcut ceea ce ţi-am spus eu?

- În cea mai mare grabă, sire.

- Ai fost la confratele dumitale din Fontainebleau?

- Da, sire.

- Şi l-ai găsit acolo pe domnul de Guiche?

- L-am găsit pe domnul de Guiche.

- În ce stare? Spune sincer.

- Într-o stare jalnică, sire.

- Totuşi, mistreţul nu l-a mâncat de viu, nu-i aşa?

- Să-l mănânce, pe cine?

- Pe de Guiche.

- Ce mistreţ?

- Mistreţul care l-a rănit.

- Domnul de Guiche a fost rănit de un mistreţ?

- Aşa se spune, cel puţin.

- Vreun braconier mai degrabă...

- Cum, vreun braconier...?

- Vreun soţ gelos, vreun amant izgonit, care, ca să se răzbune, va fi tras în el.

- Dar ce spui dumneata, domnule Valot? Rănile dom­nului de Guiche nu sunt pricinuite de colţul unui mistreţ?

- Rănile domnului de Guiche sunt pricinuite de un glonte de pistol, care i-a zdrobit inelarul şi degetul cel mic de la mâna dreaptă, apoi s-a oprit în muşchii intercostali de la piept.

- Un glonte! Eşti sigur că domnul de Guiche a fost rănit de un glonte?... strigă regele, prefăcându-se foarte surprins.

- Vai de mine - zise Valot - atât de sigur, încât, iată, sire!

Şi-i arătă regelui un glonte pe jumătate turtit. Regele îl privi fără să-l atingă.

- Avea asta în piept, bietul băiat? întrebă el.

- Nu chiar în piept. Glontele n-a pătruns acolo, ci s-a turtit, după cum vedeţi, fie lovindu-se de tocul pistolului, fie de partea dreaptă a sternului.

- Doamne sfinte! spuse regele cu toată seriozitatea. Dar dumneata nu mi-ai pomenit nimic despre una ca asta, domnule de Manicamp!

- Sire...

- Ce înseamnă, spune, această născocire cu mistreţul, cu pânda, cu vânătoarea de noapte? Hai, vorbeşte!

- Ah, sire...

- Mi se pare că ai avut dreptate - zise regele întorcându-se către căpitanul său de muşchetari - şi că acolo a fost o luptă.

Regele avea, mai mult decât oricine, acea însuşire a celor mari de a-i înjosi şi de a-i dezbina pe cei mici. Manicamp îi aruncă lui d'Artagnan o privire necruţătoare. D'Artagnan înţelese această privire şi nu voi să rămână sub povara acu­zării. Făcu un pas înainte.

- Sire - zise el - maiestatea voastră mi-a poruncit să mă duc să cercetez poiana din pădurea Rochin şi să-i spun, pe urmă, ce s-a petrecut acolo, după umila mea pă­rere. V-am împărtăşit constatările mele, dar n-am rostit nici un nume. Maiestatea voastră, cel dintâi, a pomenit numele domnului conte de Guiche.

- Bine, bine, domnule - zise regele tăios - dumneata ţi-ai făcut datoria, şi sunt mulţumit de felul cum ţi-ai îndeplinit-o; asta trebuie să-ţi ajungă. Dumneata însă, domnule de Manicamp, nu ţi-ai făcut-o pe-a dumitale, căci m-ai minţit.

- Minţit, sire! Cuvântul e prea aspru.

- Găseşte dumneata altul.

- Sire, nu voi căuta altul. Am avut nefericirea de a displace maiestăţii voastre, şi ceea ce socotesc că e mai bine este să primesc cu supunere dojenile pe care maiestatea voas­tră va crede de cuviinţă să mi le facă.

- Ai dreptate, domnule, îmi displace totdeauna cineva care îmi ascunde adevărul.

- Uneori, sire, nici nu-l cunoaştem.

- Încetează de a mai minţi, altfel îţi îndoiesc pedeapsa.

Manicamp se înclină, alb ca varul. D'Artagnan făcu încă un pas înainte, hotărât să intervină dacă furia crescândă a regelui ar fi întrecut anumite margini.

- Domnule - continuă regele - vezi bine că e zadar­nic să mai tăgăduieşti. Domnul de Guiche s-a bătut în duel.

- Nu spun nu, sire, şi maiestatea voastră ar fi dat do­vadă de mărinimie dacă nu l-ar fi silit pe un gentilom să ocolească adevărul.

- Silit! Cine te-a silit?

- Sire, domnul de Guiche mi-e prieten. Maiestatea voastră a oprit duelul sub pedeapsa cu moartea. O minciună îmi salvează prietenul. Mint, deci.

"Bun! îşi spuse d'Artagnan. Iată un băiat isteţ, bravo lui!"

- Domnule - reluă regele - în loc de a minţi, ar fi trebuit să-l împiedici de a se bate în duel.

- Oh, sire, maiestatea voastră, care sunteţi gentilomul cel mai desăvârşit din Franţa, ştie foarte bine că noi, oa­menii de spadă, nu l-am socotit niciodată pe domnul de Boutteville dezonorat fiindcă a murit în Piaţa Grevei! Ceea ce dezonorează este să fugi din faţa adversarului, iar nu să înfrunţi călăul.

- Ei bine, fie - zise Ludovic al XIV-lea - vreau să-ţi găsesc un mijloc ca să îndrepţi totul.

- Dacă e dintre acelea care convin unui gentilom, mă voi folosi de el fără întârziere, sire.

- Numele adversarului domnului de Guiche?

"Oh, oh - îşi spuse d'Artagnan - o luăm iar ca pe vremea lui Ludovic al XIII-lea?..."

- Sire!... zise Manicamp pe un ton mustrător.

- Nu vrei să-l numeşti, aşa mi se pare - zise regele.

- Sire, nu-l cunosc.

"Bravo!" exclamă în sinea lui d'Artagnan.

- Domnule de Manicamp, înmânează căpitanului spada dumitale!

Manicamp se înclină cu toată graţia, îşi desprinse spada de la cingătoare, surâzând, şi i-o întinse muşchetarului. Atunci, de Saint-Aignan sări repede între el şi d'Artagnan.

- Sire - zise contele - cu îngăduinţa maiestăţii voastre.

- Fă cum vrei - răspunse regele, mulţumit poate în adâncul inimii că cineva se aşeza între el şi mânia ce pusese stăpânire pe dânsul.

- Manicamp, eşti un om brav, şi regele va preţui con­duita dumitale; dar, vrând să-ţi aperi prietenii, se întâmplă adesea să le faci mai mult rău. Manicamp, cunoşti numele de care te întreabă maiestatea sa?

- E adevărat, îl cunosc.

- Atunci spune-l.

- Dacă ar fi trebuit să-l spun, aş fi făcut-o până acum.

- Atunci îl voi spune eu, care nu sunt, ca dumneata, amestecat în această afacere.

- Dumneata eşti liber, da; totuşi, mi se pare că...

- Oh, fără mărinimie rău înţeleasă! Nu te voi lăsa să ajungi la Bastilia pentru o treabă ca asta. Vorbeşte, sau, dacă nu, vorbesc eu!

Manicamp era un băiat deştept; el înţelese că făcuse tot ce trebuia pentru ca ceilalţi să aibă despre el o părere bună; acum nu-i mai rămânea decât să se menţină pe această poziţie, recâştigând bunele graţii ale regelui.

- Vorbeşte, domnule - îi spuse el lui de Saint-Aignan. În ce mă priveşte, am făcut tot ceea ce cugetul meu îmi în­găduia să fac, şi cugetul meu a mers poate prea departe - adăugă el întorcând ochii către rege - deoarece nu s-a supus poruncilor maiestăţii sale; dar maiestatea sa nu va uita, sper, când va afla că am vrut să apăr onoarea unei femei.

- A unei femei? întrebă regele neliniştit.

- Da, sire.

- O femeie a fost pricina acestui duel?

Manicamp înclină din cap. Regele se ridică şi se apropie de Manicamp.

- Dacă persoana e demnă de stima noastră - zise el - nu mă voi mai plânge că ai recurs la astfel de menaja­mente; dimpotrivă.

- Sire, tot ce ţine de casa regelui, sau de casa fratelui său, merită stimă în ochii mei.

- De casa fratelui meu? repetă Ludovic al XIV-lea cu un fel de şovăire... Pricina acestui duel este o femeie din casa fratelui meu?

- Sau a DOAMNEI.

- Ah, a DOAMNEI?

- Da, sire.

- Atunci această femeie?...

- Este una dintre domnişoarele de onoare ale casei alteţei sale regale doamna ducesă de Orléans.

- Pentru care s-a bătut domnul de Guiche, vrei să spui?

- Da, şi de astă dată nu mai mint.

Ludovic făcu o mişcare plină de tulburare.

- Domnilor - zise el întorcându-se către spectatorii acestei scene - fiţi buni şi retrageţi-vă o clipă; vreau să rămân singur cu domnul de Manicamp. Ştiu că are să-mi spună lucruri de mare însemnătate pentru dezvinovăţirea sa, dar nu îndrăzneşte s-o facă de faţă cu martori... Reia-ţi spada, domnule de Manicamp.

Manicamp îşi prinse din nou spada la cingătoare.

- Hotărât, şmecherul e plin de prezenţă de spirit - murmură muşchetarul luând braţul lui de Saint-Aignan şi ieşind împreună cu el.

- O să se descurce - şopti acesta din urmă la urechea lui d'Artagnan.

- Şi încă foarte onorabil, conte.

Manicamp le aruncă lui de Saint-Aignan şi căpitanului o privire recunoscătoare, ce nu fu observată de rege.

- Eh, eh - făcu d'Artagnan în timp ce trecea pragul uşii - aveam o părere proastă despre generaţia nouă. Ei bine, mă înşelam: tinerii aceştia au cap!

Valot ieşi înaintea favoritului şi a căpitanului. Regele şi Manicamp rămaseră singuri în cabinet.

XXVII

UNDE D'ARTAGNAN RECUNOAŞTE CĂ S-A ÎNŞELAT ŞI CĂ MANICAMP ERA CEL CARE AVEA DREPTATE
Regele se încredinţa singur, ducându-se până la uşă, că nimeni nu asculta, apoi se întoarse şi se aşeză nerăbdător în faţa interlocutorului său.

- Aşa - zise el - acum, că suntem singuri, domnule de Manicamp, spune tot ce ai de spus.

- Cu cea mai mare sinceritate, sire - răspunse tânărul.

- Dar înainte de toate - adaugă regele - află că la nimic nu ţin mai mult decât la onoarea femeilor.

- Tocmai pentru asta vă cruţam delicateţea, sire.

- Da, acum înţeleg totul. Spui, deci, că e vorba de o domnişoară de onoare a cumnatei mele şi că persoana în chestiune, adversarul lui de Guiche, în sfârşit omul pe care nu vrei să-l numeşti...

- Dar al cărui nume vi-l va spune domnul de Saint-Aignan, sire.

- Da! Zici, prin urmare, că acest om a ofensat pe cineva din preajma DOAMNEI?

- Pe domnişoara de La Vallière, da, sire.

- Ah! făcu regele ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta, şi, totuşi, ca şi cum această veste i-ar fi străpuns inima. Ah, domnişoara de La Vallière a fost jignită?

- Nu spun chiar că a fost jignită, sire.

- Dar, în sfârşit...

- Spun că se vorbea despre dânsa în termeni puţin mă­gulitori.

- În termeni puţin măgulitori, despre domnişoara de La Vallière! Şi nu vrei să-mi spui cine era neobrăzatul!...

- Sire, credeam că suntem înţeleşi şi că maiestatea voastră a renunţat să facă din mine un denunţător.

- Aşa e, ai dreptate - zise regele, domolindu-se. De altfel, voi afla cât de curând numele aceluia care va trebui să fie pedepsit!

Manicamp vedea limpede că discuţia se îndrepta spre alt făgaş. Regele, la rândul lui, simţea că se lăsase târât cam prea departe. De aceea, se grăbi să adauge:

- Şi-l voi pedepsi nu atât fiindcă e vorba de domni­şoara de La Vallière, cu toate că o stimez în chip deosebit, ci fiindcă obiectul acestei gâlcevi e o femeie. Deoarece vreau să cred că la curtea mea femeile sunt respectate, şi nimeni nu se ceartă din pricina lor.

Manicamp se înclină.

- Şi acum, spune, domnule de Manicamp - reluă re­gele - ce se vorbeşte despre domnişoara de La Vallière?

- Maiestatea voastră nu bănuieşte nimic?

- Eu?

- Maiestatea voastră ştie foarte bine ce fel de glume îşi pot îngădui oamenii tineri.

- S-a spus, fără îndoială, că iubeşte pe cineva - aruncă regele.

- Tot ce se poate.

- Dar domnişoara de La Vallière are dreptul să iu­bească pe cine-i place - zise regele.

- Este tocmai ceea ce susţinea de Guiche.

- Şi din pricina asta s-a bătut?

- Da, sire, numai din această pricină.

Regele roşi.

- Şi - vorbi el - mai mult nu ştii?

- Asupra cărui capitol, sire?

- Asupra capitolului foarte interesant despre care vor­beşti acum.

- Şi ce anume doreşte regele să afle?

- Ei bine, de pildă numele bărbatului pe care-l iubeşte La Vallière şi căruia adversarul lui de Guiche îi tăgăduia dreptul de a iubi.

- Sire, nu ştiu nimic, n-am auzit nimic, n-am văzut ni­mic; dar îl consider pe de Guiche un bărbat cu însuşiri alese, şi dacă, pentru un moment, a luat locul protectorului domnişoarei de La Vallière este fiindcă acest protector se află prea suspus pentru a o apăra el însuşi pe fată.

Aceste cuvinte erau mai mult decât străvezii, de aceea îl făcură pe rege să roşească din nou, însă de astă dată de plă­cere. El îl bătu uşor pe umăr pe Manicamp.

- Bine, bine, eşti nu numai un om de spirit, domnule de Manicamp, dar şi un vrednic gentilom, şi-l găsesc pe prie­tenul dumitale de Guiche un paladin întru totul pe gustul meu; ai să-i spui asta, nu-i aşa?

- Aşadar, sire, maiestatea voastră mă iartă?

- Pentru toate.

- Şi sunt liber?

Regele surâse şi-i întinse mâna lui Manicamp. Manicamp apucă această mână şi o sărută.

- Şi apoi - adăugă regele - povesteşti minunat.

- Eu, sire?

- Mi-ai făcut o descriere desăvârşită a întâmplării ace­leia a lui de Guiche. Vedeam mistreţul ieşind din pădure, vedeam calul prăbuşindu-se, vedeam jivina repezindu-se la călăreţ. Dumneata nu povesteşti, dumneata pictezi.

- Sire, îmi vine să cred că maiestatea voastră bine­voieşte să-şi bată joc de mine - zise Manicamp.

- Dimpotrivă - răspunse Ludovic al XIV-lea cu serio­zitate - râd atât de puţin, domnule de Manicamp, încât vreau să povesteşti la toată lumea această aventură.

- Aventura cu vânătoarea de mistreţi?

- Da, aşa cum mi-ai spus-o mie, fără să schimbi un singur cuvânt, înţelegi?

- Foarte bine, sire.

- O vei povesti?

- Fără să pierd nici o clipă.

- Ei bine, cheamă-l acum, dumneata însuţi, pe domnul d'Artagnan; sper că nu-ţi mai e teamă de el!

- Oh, sire, atâta vreme cât sunt încredinţat de graţiile maiestăţii voastre faţă de mine, nu mă mai tem de nimic.

- Cheamă-i atunci - zise regele.

Manicamp deschise uşa.

- Domnilor - strigă el - regele vă pofteşte.

P'Artagnan, Saint-Aignan şi Valot se reîntoarseră în cabinet.

- Domnilor - li se adresă regele - v-am chemat pen­tru a vă spune că explicaţia domnului de Manicamp m-a satisfăcut pe deplin.

D'Artagnan îi aruncă lui Valot, într-o parte, şi lui Saint-Aignan, în cealaltă, o privire care însemna: "Ei bine, nu v-am spus eu?"

Regele îl conduse pe Manicamp până la uşă, şi acolo îi spuse în şoaptă:

- Domnul de Guiche să se îngrijească şi mai ales să se vindece repede; vreau să-i mulţumesc cât mai curând, în numele tuturor femeilor, dar îndeosebi să-l sfătuiesc să nu mai facă ceea ce a făcut.

- De va trebui să moară de o sută de ori, sire, va face de o sută de ori acelaşi lucru, când e vorba de onoarea maiestăţii voastre.

Aluzia era directă. Dar, după cum am mai spus, regelui Ludovic al XIV-lea îi plăceau tămâierile şi, bucuros că le primeşte, nu era prea pretenţios în privinţa calităţii lor.

- Prea bine, prea bine - zise el lăsându-l pe Manicamp să plece - îl voi vedea eu însumi pe de Guiche şi-i voi spune să fie cuminte.

Manicamp ieşi cu spatele. Atunci regele se întoarse către ceilalţi trei spectatori ai acestei scene.

- Domnule d'Artagnan! zise el.

- Sire.

- Spune-mi, te rog, cum se face că ai putut avea pri­virea atât de tulbure, dumneata care de obicei te lauzi cu ochi atât de buni?

- Eu am privirea tulbure, sire?

- Fără îndoială.

- Probabil că aşa este, de vreme ce maiestatea voastră o spune. Dar în ce privinţă tulbure, dacă îmi e îngăduit să întreb?

- În legătură cu întâmplarea din pădurea Rochin.

- Ah! Ah!

- De bună seamă. Ai văzut urmele a doi cai, călcaturile a doi oameni, ai descoperit amănuntele unui duel. Ei bine, nimic din toate acestea n-a existat; nălucire curată!

- Ah! Ah! făcu încă o dată d'Artagnan.

- Ţi s-a părut că vezi urme de cal, ţi s-a părut că a fost un duel. A fost lupta lui de Guiche cu mistreţul, atâta tot. Numai că lupta a fost lungă şi încrâncenată, aşa am impresia.

- Ah! Ah! continuă d'Artagnan.

- Şi când mă gândesc că am putut crede o clipă în ase­menea eroare! Dar dumneata vorbeai cu atâta siguranţă...

- Într-adevăr, sire, se vede treaba c-am avut orbul găinilor - zise d'Artagnan cu o voioşie ce-l încântă pa rege.

- Prin urmare, recunoşti?

- La naiba, sire, cum să nu recunosc?