Vicontele de Bragelonne

De Guiche visa. Gândurile lui urmăreau prin întuneric unul din acele visuri ale delirului pe care Dumnezeu le tri­mite pe cărarea morţii înaintea celor sortiţi să cadă în uni­versul nefiinţei. Câteva pete de sânge încă neînchegat se ză­reau pe podelele odăii.

Manicamp urcă scara în mare grabă; abia când ajunse în prag se opri, împinse uşa încet, îşi vârî capul în cameră şi, văzând că totul era în linişte, se apropie în vârful picioa­relor de jilţul înalt de piele, mobilă rămasă de pe vremea domniei lui Henric al IV-lea, şi, observând că îngrijitoarea bolnavului adormise, o trezi şi o rugă să treacă în odaia ală­turată. Apoi, în picioare lângă pat, rămase o clipă nemişcat, întrebându-se dacă trebuia să-i trezească pe de Guiche pen­tru a-i împărtăşi vestea cea bună. Dar cum în dosul drape­riei de la uşă începuse să se audă foşnetul mătăsos al rochiilor şi răsuflarea întretăiată a însoţitoarelor sale, văzând chiar această draperie mişcându-se a nerăbdare, se strecură de-a lungul patului şi o urmă pe îngrijitoare în odaia alăturată. Atunci, chiar în clipa când el dispărea, draperia se ridică şi cele două femei intrară în camera din care Manicamp abia ieşise. Aceea care intră prima îi făcu însoţitoarei sale un gest poruncitor care o ţintui pe un scăunel lângă uşă. Pe urmă se îndreptă cu paşi hotărâţi spre pat, trase perdelele pe vergeaua de fier şi le răsuci în sul la căpătâiul bolnavului. Ea văzu atunci chipul palid al contelui; îi văzu mâna dreaptă înfăşu­rată într-o pânză de-o albeaţă orbitoare, întinsă pe cuvertura cu înflorituri simple ce acoperea o parte a acestui pat de suferinţă. Se cutremură când zări o picătură de sânge în­roşind tot mai mult acea bucată de pânză.

Pieptul alb al tânărului era descoperit, ca şi cum răcoarea nopţii l-ar fi ajutat să respire astfel cu mai multă uşurinţă. O fâşie de pânză ţinea legată rana, în jurul căreia se lărgea un cerc vânăt de sânge scurs. Un suspin adânc se desprinse de pe buzele tinerei femei. Se sprijini de stâlpul patului şi privi, prin crăpăturile măştii sale, acest dureros spectacol. O răsuflare grea, stridentă, se strecura, ca un horcăit al morţii, printre dinţii încleştaţi ai contelui. Femeia mascată apucă mâna stângă a rănitului. Această mână frigea ca un cărbune aprins. Dar, în clipa când ea fu atinsă de mâna rece a femeii, înrâurirea acestei răceli fu atât de puternică, încât de Guiche deschise ochii şi încercă să revină la viaţă, însufleţindu-şi privirea. Primul lucru pe care-l zări fu năluca ce stătea re­zemată de stâlpul patului său. La văzul ei, ochii i se măriră, dar fără ca spiritul să-l ajute să înţeleagă ceva. Atunci fe­meia făcu un semn către însoţitoarea ei, care rămăsese lângă uşă; fără îndoială, aceasta cunoştea lecţia, deoarece, cu o voce limpede şi gravă, fără pic de şovăială, rosti următoa­rele cuvinte:

- Domnule conte, alteţa sa regală DOAMNA vrea să ştie cum suportaţi durerile acestei răni şi vă împărtăşeşte prin gura mea regretul pe care-l încearcă ştiindu-vă suferind.

La cuvântul DOAMNA, de Guiche tresări; el nu văzuse încă persoana al cărei glas îl auzise. Îşi îndreptă deci privirea spre punctul de unde venea această voce. Dar, întrucât mâna cea rece nu-l părăsise, îşi reîntoarse ochii spre năluca ne­mişcată de lângă patul său.

- Dumneavoastră îmi vorbiţi, doamnă - întrebă el cu glas stins - sau împreună cu dumneavoastră mai e şi alt­cineva în această cameră?

- Da - răspunse fantoma cu o voce foarte înceată şi lăsându-şi capul în jos.

- Ei bine - zise rănitul cu mare greutate - mulţu­mesc. Spuneţi-i DOAMNEI că nu-mi pare rău că mor, dacă dânsa şi-a reamintit de mine.

La cuvintele nu-mi pare rău că mor, rostite de un muri­bund, femeia mascată nu-şi mai putu stăpâni lacrimile ce i se prelingeau pe sub mască şi-i apărură pe obraji acolo unde masca nu-i mai acoperea. De Guiche, dacă ar fi fost mai stăpân pe simţurile lui, le-ar fi văzut rostogolindu-se ca nişte perle scânteietoare şi căzând pe patul său.

Femeia, uitând că are mască, îşi duse mâna la ochi, pen­tru a şi-i şterge, dar dând cu degetele de catifeaua rece şi supărătoare, smulse cu furie masca de la ochi şi o aruncă pe duşumea. La această înfăţişare neaşteptată, ce părea că se desprinde dintr-un nor, de Guiche scoase un strigăt şi în­tinse braţele spre ea. Dar cuvintele i se stinseră pe buze, după cum toate puterile i se sleiseră în vine. Mâna lui dreaptă, care urmase impulsul voinţei sale fără să ţină seama de tăria efortului, mâna lui dreaptă recăzu pe pat şi, numaidecât, fâşia aceea de pânză albă se înroşi de o pată şi mai mare încă. Dar în acest timp, ochii ţânărului suferind se închideau şi se deschideau mereu, ca şi cum ar fi început lupta cu îngerul neînfrânt al morţii. Apoi, după câteva miş­cări neputincioase, capul îi recăzu nemişcat pe pernă. Atâta doar că, în loc de palid, acum se făcuse alb ca varul.

Femeia se sperie; dar, de data aceasta, împotriva obiş­nuinţei, groaza o îmbărbătă. Se aplecă deasupra tânărului, sorbind cu răsuflarea ei faţa aceasta rece şi fără nici o cu­loare, pe care aproape o atingea; apoi depuse o sărutare grăbită pe mâna stângă a lui de Guiche, care, zguduit ca de o descărcare electrică, se trezi pentru a doua oară, deschise ochii mari, pierduţi, şi recăzu într-un leşin adânc.

- Să mergem - îi spuse ea însoţitoarei sale - să mer­gem, nu mai putem rămâne prea mult aici: mi-e teamă să nu fac vreo nebunie.

- Doamnă, doamnă, alteţa voastră a uitat masca - o preveni grijulie însoţitoarea.

- Ia-o dumneata - răspunse stăpâna ei, pornind în ne­ştire pe scară.

Şi cum poarta de la stradă rămăsese întredeschisă, cele două păsări uşurele se strecurară prin această deschizătură şi, cu mersul lor iute, ajunseră repede la castel.

Una dintre cele două femei urcă până în apartamentul DOAMNEI şi dispăru acolo. Cealaltă intră în apartamentul domnişoarelor de onoare, adică la parter. Ajunsă în camera sa, aceasta din urmă se aşeză la o masă şi, fără a mai sta să răsufle, scrise în grabă următorul bileţel:

Astă-seară DOAMNA s-a dus să-l vadă pe de Guiche. Totul merge de minune în partea mea. Vezi de a ta şi nu uita să arzi această bucată de hârtie.
Apoi îndoi scrisoarea, dându-i o formă alungită şi, ieşind din cameră, cu foarte multă precauţie, străbătu coridorul care ducea la corpul de serviciu al gentilomilor DOMNULUI. Acolo se opri în faţa unei uşi, sub care, după ce bătu uşor de două ori în ea, vârî bileţelul şi fugi. Pe urmă, întorcându-se în camera ei, avu grijă să facă să dispară orice urmă ce i-ar fi putut trăda ieşirea şi scrierea acelui bileţel. În mijlocul grijii ce-o preocupa, în scopul pe care l-am ară­tat, ea zări pe masă masca DOAMNEI, pe care o luase cu dânsa, urmând ordinul stăpânei sale, dar uitând să i-o dea înapoi.

- Oh, oh - zise ea - să nu uit să fac mâine ceea ce am uitat să fac astăzi.

Apucă masca de capătul ei de catifea şi, simţindu-şi degetul cel mare umed, se uită la el. Era nu numai umed, dar roşu. Masca, atunci când fusese aruncată, căzuse într-una din acele pete de sânge care, am spus mai înainte, erau întinse pe podea, şi, din exteriorul negru ce venise din întâmplare în atingere cu el, sângele pătrunsese în partea dinăuntru şi înroşise căptuşeala de mătase albă.

- Oh, oh! zise Montalais, căci cititorii noştri au re­cunoscut-o desigur după toate mişcările pe care le-am de­scris. Oh, oh! Nu-i voi mai da înapoi această mască, ea a devenit nespus de preţioasă acum.

Şi, ridicându-se, alergă spre un scrin de lemn de arţar, în care îşi ţinea închise mai multe lucruri de toaletă şi de parfumerie.

- Nu, nu aici - se răzgândi ea - o asemenea pradă nu trebuie aruncată oriunde, la voia întâmplării. Apoi, după o clipă de tăcere şi cu un zâmbet ce era numai al ei, Montalais adăugă: Frumoasă mască pătată de sângele acestui viteaz cavaler, tu trebuie să stai în altă parte, alături de scrisorile domnişoarei de La Vallière, alături de scrisorile lui Raoul, alături de întreaga această colecţie amoroasă, în sfârşit, care va face într-o zi istoria Franţei şi istoria regalităţii. Vei intra în mâinile lui Malicorne - continuă nebunatica fată râzând, în timp ce începe să se dezbrace - ale acestui vrednic domn Malicorne - mai spuse ea suflând în lumânare - care crede că nu e decât intendent al apartamentului DOMNULUI, dar pe care eu îl fac arhivar şi istoriograf al casei Burbonilor şi al celor mai bune case din regat. Să se mai plângă şi acum, dacă îndrăzneşte, acest urâcios de Malicorne!

Apoi trase perdelele la pat şi adormi.

XXX

CĂLĂTORIA
A doua zi, când fusese hotărâtă plecarea, regele, la ceasu­rile unsprezece fix, coborî, împreună cu reginele şi cu DOAMNA, scara cea mare, pentru a lua loc în trăsura sa, la care erau înhămaţi şase cai ce băteau nerăbdători din copite.

Toată curtea aştepta în rondul din curtea castelului, în haine de călătorie: şi era un minunat spectacol această în­grămădire de cai înşăuaţi, de trăsuri gata de drum, de băr­baţi şi de femei în jurul cărora se mişcau ofiţerii, valeţii şi pajii de la palat.

Regele se urcă în trăsura sa, împreună cu cele două regine. DOAMNA făcu la fel, împreună cu DOMNUL. Domnişoa­rele de onoare le urmară exemplul şi luară loc, două câte două, în trăsurile ce le fuseseră destinate.

Trăsura regelui porni în frunte, după ea venea aceea a DOAMNEI, apoi urmau celelalte, după etichetă.

Vremea era călduroasă; o subţire adiere de vânt, care se crezuse în cursul dimineţii că va fi destul de puternică pentru a răcori văzduhul, fu repede înăbuşită de soarele ascuns între nori, şi nu se mai simţea, în zăduful uşor ce se ridica de la pământ, decât ca o boare fierbinte ce stârnea un praf mărunt şi-i lovea în faţă pe călătorii grăbiţi să ajungă la ţintă.

DOAMNA fu cea dintâi care se plânse de căldură. DOM­NUL îi răspunse răsturnându-se pe canapeaua trăsurii, ca un om gata să leşine, şi se stropi cu ape şi parfumuri, scoţând mereu suspine şi oftaturi prelungi. Atunci DOAMNA îi spuse cu aerul ei cel mai amabil:

- Într-adevăr, domnule, credeam că vei fi atât de ga­lant, încât, pe căldura aceasta îmi vei lăsa trăsura numai mie, iar domnia ta vei face drumul călare.

- Călare! strigă Prinţul cu un accent de groază ce lăsa să se vadă cât de departe era de a adera la acest plan ciudat. Călare! Dar nu te gândeşti, doamnă, că toată pielea mea s-ar duce bucăţică cu bucăţică, în contact cu această văpaie pârdalnică?

DOAMNA începu să râdă.

- Vei lua umbrela mea - zise ea.

- Dar osteneala de a o ţine? răspunse DOMNUL cu cea mai desăvârşită candoare. De altfel, nici nu am cal.

- Cum nu ai cal! replică Prinţesa, care, dacă nu putea să rămână singură, avea cel puţin satisfacţia să-şi înţepe soţul. Te înşeli, domnule, căci văd colo murgul favorit al domniei tale.

- Calul meu murg? zise Prinţul încercând să facă spre portieră o mişcare ce-i ceru atâta trudă, încât n-o îndeplini decât pe jumătate, şi se grăbi să-şi reia poziţia nemişcată.

- Da - răspunse DOAMNA - calul domniei tale, pe care-l duce de frâu domnul de Malicorne.

- Bietul animal - zise Prinţul - cât trebuie să-i fie de cald!

Şi, rostind aceste cuvinte, închise ochii, asemenea unui muribund gata să-şi dea sufletul. DOAMNA, la rândul ei, se trânti moleşită în celălalt colţ al trăsurii, închizând şi ea ochii, dar nu ca să doarmă, ci pentru a-şi depăna în voie gândurile.

În acest timp, regele, aşezat în partea dinainte a trăsurii, întrucât locurile din spate le cedase celor două regine, în­cerca acel adânc zbucium al îndrăgostiţilor nerăbdători care, fără să-şi poată înfrâna setea lor arzătoare, doresc mereu să vadă obiectul dubit, apoi se retrag, mulţumiţi doar pe jumă­tate, fără să-şi dea seama că n-au făcut decât să-şi aţâţe şi mai mult necruţătoarea lor sete.

Regele, mergând în frunte, după cum am spus, nu putea, de la locul său, să vadă trăsurile doamnelor şi domnişoarelor de onoare, care veneau în urma tuturor. Trebuia, apoi, să răspundă nesfârşitelor întrebări ale reginei celei tinere, care, fericită că-l avea alături pe scumpul ei soţ, cum spunea fără a mai ţine seama de eticheta regală, îl învăluia cu toată dragostea sa, îl copleşea cu atenţiile sale, de teamă să nu se apropie cineva şi să i-l răpească, sau să nu-i vie lui pofta s-o părăsească.

Ana de Austria, căreia de nimic nu-i păsa în momentul acela, decât de junghiurile surde ce-o înţepau din când în când sub sân, Ana de Austria căuta să pară voioasă şi, cu toate că ghicea frământarea regelui, îi prelungea cu răutate parcă supliciul, reluând pe neaşteptate convorbirea tocmai în clipele când regele, adâncit în el însuşi, se pregătea să mângâie în gând iubirea lui tainică.

Toate acestea, atenţiile călduţe ale reginei, cicăleala Anei de Austria, sfârşiră prin a deveni de nesuportat pentru rege, care nu mai ştia cum să-şi stăpânească pasiunile inimii. Se plânse mai întâi de căldură: era o pregătire pentru alte tânguiri. O făcu însă cu destulă îndemânare pentru ca Maria-Tereza să nu bănuiască unde ţintea el. Luând deci de bune cele spuse de Ludovic, regina începu să-i facă vânt cu penele sale de struţ. Dar căldura odată alungată, regele se plânse de dureri de pântece şi de furnicări în picioare şi, cum toc­mai atunci trăsura se opri pentru a schimba caii, regina întrebă:

- Vrei să coborâm puţin împreună? Şi mie mi-au amor­ţit picioarele. Vom face câţiva paşi pe jos, apoi, când ne vor ajunge din urmă trăsurile, ne vom urca din nou la locurile noastre.

Regele încruntă din sprâncene: la grea încercare îl su­pune pe cel ce-o înşală o femeie geloasă, care, deşi chinuită de gelozie, se stăpâneşte cu destulă tărie pentru a nu-i da nici un prilej să se înfurie. Oricum, regele nu putu să re­fuze; primi deci, coborî, dădu braţul reginei şi făcură îm­preună câţiva paşi, în timp ce se schimbară caii. Mergând astfel pe jos, îşi arunca privirea cu un fel de invidie către curtenii ce aveau fericirea să facă drumul călare. Regina înţelese repede că plimbarea pe jos îi plăcea tot atât de puţin regelui ca şi călătoria în trăsură. Ceru deci să-şi reia locul în cupeu. Regele o conduse până la scara trăsurii, dar el nu se urcă împreună cu dânsa. Făcu trei paşi înapoi şi căută, în şirul de caleşti, să o vadă pe aceea care-l interesa atât de mult.

La portiera celei de a şasea trăsuri se zărea chipul alb al domnişoarei de La Vallière. Cum regele, oprit în loc, se complăcea în gândurile lui fără să observe că totul era gata şi că nu-l aşteptau decât pe el, auzi deodată, la trei paşi, un glas care i se adresa cu mult respect. Era domnul de Malicorne, în costum de scutier, ţinând sub braţul stâng frâurile a doi cai.

- Maiestatea voastră doreşte un cal? întrebă el.

- Un cal? Ai adus cumva vreunul din caii mei? zise regele încercând să-l recunoască pe acest gentilom a cărui în­făţişare nu-i era încă destul de familiară.

- Sire - răspunse Malicorne - am cel puţin un cal ce poate sta la dispoziţia maiestăţii voastre.

Şi Malicorne arătă calul murg al DOMNULUI pe care-l văzuse mai înainte DOAMNA. Animalul era superb şi îm­podobit cu cele mai frumoase valtrapuri.

- Dar acesta nu este unul din caii mei, domnule - zise regele.

- Sire, e un cal din grajdurile alteţei sale regale. Dar alteţa sa regală nu merge călare când e prea cald.

Regele nu spuse nimic, dar se apropie repede de calul ce bătea pământul cu copitele. Malicorne făcu o mişcare ca să-i ţină scara; maiestatea sa fu dintr-o săritură în şa.

Regăsindu-şi voioşia datorită acestui noroc neaşteptat, Ludovic alergă surâzând la trăsura reginelor, care-l aşteptau, şi, cu tot aerul nemulţumit al Mariei-Tereza, el zise:

- Ah, iată că am găsit acest cal şi mă folosesc de el. Mă înăbuşeam în trăsură. La revedere, doamnele mele!

Apoi, aplecându-se cu graţie pe coama rotunjită a bidi­viului său, dispăru într-o secundă.

Ana de Austria scoase capul pe uşa trăsurii, pentru a-l urmări cu privirea; regele nu se depărtase prea mult, căci, ajungând în dreptul celei de a şasea trăsuri, îşi struni calul şi îşi scoase pălăria. Aici, o salută pe La Vallière, care, văzându-l, lăsă să-i scape o exclamaţie de surpriză, în timp ce se roşi toată de plăcere.

Montalais, care se afla în celălalt colţ al trăsurii, îl salută pe rege cu o plecăciune adâncă din cap. Apoi, ca fe­meie înţeleaptă, se prefăcu a admira peisajul şi se retrase şi mai mult în colţul ei, la stânga.

Convorbirea dintre rege şi La Vallière începu ca orice convorbire dintre îndrăgostiţi, mai întâi prin priviri grăi­toare, apoi prin câteva cuvinte fără un sens deosebit. Regele îi spuse cât de cald îi fusese în trăsură şi că apariţia unui cal căzuse ca o adevărată binefacere.

- Iar binefăcătorul - adăugă el - e un om cât se poate de inteligent, căci mi-a ghicit gândurile. Acum, am o singură dorinţă, de a şti cine este gentilomul care şi-a slujit cu atâta pricepere regele, scăpându-l de cruda plictiseală în care se afla.

Montalais, în timpul acestui schimb de cuvinte, care de la început îi atrăsese atenţia, veni din nou mai în faţă şi se aşeză în aşa fel, încât să poată întâlni privirea regelui la sfârşitul frazei sale. Rezultatul fu că, regele privind şi spre ea şi spre La Vallière pe când punea întrebarea, Mon­talais putu să creadă că regele i se adresa ei şi, prin urmare, se simţi îndreptăţită să răspundă. Ceea ce şi făcu.

- Sire, calul pe care călăreşte maiestatea voastră e unul din caii DOMNULUI, pe care-l ducea de frâu unul dintre gentilomii alteţei sale regale.

- Şi cum se numeşte acest gentilom, rogu-te, domni­şoară?

- Domnul de Malicorne, sire. Numele făcu efectul obişnuit.

- Malicorne? repetă regele zâmbind.

- Da, sire - răspunse Aure. Priviţi, este călăreţul care galopează aici, la stânga mea.

Şi-l arătă, într-adevăr, pe Malicorne al nostru, care, cu un aer fericit, galopa lângă portiera din stânga, ştiind foarte bine că se vorbea despre dânsul în acel moment, dar fără să întoarcă de loc capul, ca şi cum ar fi fost surd şi mut.

- Da, acesta este - zise regele - îmi amintesc chipul lui şi-i voi ţine minte numele.

Şi regele o privi cu multă tandreţe pe La Vallière.

Aure nu mai avea altceva de făcut; aruncase în joc nu­mele lui Malicorne; terenul pe care căzuse era bun; acum nu-i mai rămânea decât să lase numele să încolţească şi apoi evenimentele să-i aducă roadele. Drept urmare, se ghemui iarăşi în colţul ei, de unde putea să-i facă domnului de Malicorne atâtea semne îmbucurătoare câte ar fi vrut, de­oarece domnul de Malicorne avusese fericirea de a fi pe placul regelui. Şi Montalais nu pierdu prilejul. Iar Malicorne, cu auzul lui fin şi cu ochiul său isteţ, prinse din zbor aceste cuvinte:

- Totul merge bine!

Cuvinte însoţite de o mimică ce părea că transmite o sărutare.

- Din păcate, domnişoară - zise în cele din urmă regele - iată că libertatea de la ţară va înceta; serviciul dumitale pe lângă DOAMNA va fi de aici încolo mai rigu­ros, şi nu ne vom putea vedea aşa de uşor.

- Maiestatea voastră ţine prea mult la DOAMNA - răspunse Louise - pentru a nu-i face din timp în timp câte o vizită; şi când maiestatea voastră va trece prin cameră...

- Ah - rosti regele cu o voce caldă ce cobora la fie­care vorbă - a ne zări din treacăt nu înseamnă a ne vedea, deşi pentru dumneata se pare că e destul şi atât.

Louise nu răspunse nimic; un suspin îi năpădi inima, dar ea şi-l înăbuşi în piept.

- Ai o mare putere de stăpânire - zise atunci regele. La Vallière zâmbi cu tristeţe.

- Foloseşte această putere în iubire - adăugă el - şi-l voi lăuda pe Dumnezeu că te-a înzestrat cu ea.

La Vallière continuă să tacă, dar îşi ridică spre rege o privire încărcată de dragoste. În acea clipă, ca şi cum ar fi fost sfâşiat de această privire arzătoare, Ludovic îşi trecu mâna peste frunte şi, îmboldindu-şi calul cu genunchii, îl făcu să treacă vreo câţiva paşi mai înainte. Ea, lăsându-se pe spate, cu ochii pe jumătate închişi, îl învăluia cu privirea pe acest frumos cavaler, ale cărui pene de la pălărie unduiau în bătaia vântului: admira braţele lui îndoite cu graţie, pi­ciorul subţire şi nervos strângând coapsele calului, rotunjimea tâmplelor sale acoperite de minunate bucle inelate ce se desfăceau uneori în fluturări largi, lăsând să i se vadă o ureche trandafirie şi încântătoare. În sfârşit, iubea, biata copilă, şi se lăsa în vraja iubirii ei.

După câteva clipe, regele reveni lângă ea.

- Oh - zise el - nu simţi oare că tăcerea dumitale îmi străpunge inima? Oh, domnişoară, cât de nemiloasă trebuie să fii atunci când te-ai hotărât să-ţi întorci ochii de la cineva; şi apoi te văd nestatornică... Oricum, oricum, mă tem de această dragoste adâncă pe care ţi-o port.

- Oh, sire, vă înşelaţi - răspunse La Vallière. Când voi iubi pe cineva, va fi pentru toată viaţa.

- Când vei iubi! rosti regele cu un accent apăsat. Cum, nu iubeşti încă pe nimeni?

Ea îşi ascunse faţa în palme.

- Vezi, vezi că am dreptate să te învinovăţesc? zise regele. Vezi că eşti nestatornică şi capricioasă, poate chiar cochetă? Vezi? Oh, Doamne, Doamne!

- Oh, nu! făcu ea. Nu vorbiţi astfel, sire. Nu! Nu! Nu!

- Îmi făgăduieşti, atunci, că vei fi totdeauna aceeaşi pentru mine?

- Oh, totdeauna, sire!

- Că nu vei avea niciodată acele asprimi care zdrobesc inima, acele schimbări neaşteptate care m-ar ucide?

- Nu, oh, nu!

- Ei bine, iată, îmi plac făgăduielile, îmi place să pun sub semnul jurământului, adică sub ocrotirea lui Dumnezeu, tot ceea ce îmi stârneşte inima şi dragostea. Promite-mi sau, mai degrabă, jură-mi, jură-mi că, dacă în această viaţă pe care o vom începe, viaţă plină de sacrificii, de taine, de dureri, viaţă bogată în piedici şi în înţelesuri greşite, jură-mi că dacă ne vom fi înşelat, dacă nu ne vom fi înţeles pe deplin, că dacă vom fi păcătuit cu ceva unul faţă de altul - şi asta e o adevărată crimă în dragoste, Louise...

Ea tresări până în adâncul sufletului: era prima dată când îşi auzea numele rostit astfel de către regescul ei iubit. Cât despre Ludovic, el îşi scoase mănuşa şi întinse braţul pe fereastra trăsurii.

- Jură-mi - continuă regele - că, în toate neînţele­gerile noastre, niciodată, oricât de departe am fi unul de altul, niciodată nu vom lăsa să treacă o noapte fără ca, în cearta noastră o vizită, sau cel puţin un mesaj din partea unuia dintre noi să nu aducă celuilalt mângâierea şi liniştea.

La Vallière apucă în mâinile ei reci mâna arzătoare a iubitului ei şi o strânse uşor, până când o mişcare a calului, speriat de roata ce se învârtea lângă picioarele lui, o smulse din această fericire. Jurase.

- Întorceţi-vă, sire - murmură ea - întorceţi-vă lângă regina. Presimt o furtună acolo, o furtună ce-mi ameninţă fericirea.

Ludovic se supuse, o salută pe domnişoara de Montalais şi porni în galop pentru a ajunge din urmă trăsura reginelor. În trecere îl zări pe DOMNUL dormind. DOAMNA nu dormea însă. Ea îi spuse regelui, din mersul trăsurii:

- Ce cal frumos, sire!... Nu cumva e calul murg al DOMNULUI?

Cât despre regina cea tânără, ea nu rosti decât aceste cuvinte:

- Te simţi mai bine, scumpul meu sire?

XXXI

TRIUM-FEMINAT
Ajuns la Paris, regele se duse la consiliu şi lucră acolo o bună parte din zi. Regina rămase la dânsa cu regina-mamă şi izbucni în lacrimi numaidecât după ce se despărţise de rege.

- Ah, mamă - zise ca - regele nu mă mai iubeşte. Ce voi deveni, Dumnezeule?

- Un soţ iubeşte totdeauna o femeie ca dumneata, draga mea - răspunse Ana de Austria.

- Dar va veni un timp, mamă, când el va iubi altă femeie în locul meu.

- Ce înţelegi prin a iubi?

- Oh, să te gândeşti totdeauna la cineva, să doreşti s-o vezi mereu pe acea persoană.

- Şi ai observat cumva - zise Ana de Austria - că regele face astfel de lucruri?

- Nu, doamnă - răspunse regina cea tânără, şovăind.

- Ei, vezi, Maria?

- Însă, mamă, recunoşti că regele mă neglijează.

- Regele, fiica mea, aparţine întregului său regat.

- Tocmai de aceea nu-mi mai aparţine mie; tocmai de aceea mă voi vedea, cum s-au văzut atâtea regine, părăsită, uitată, în timp ce dragostea, gloria şi onorurile vor fi pentru altele, oh, mamă, regele e atât de frumos! Câte femei îi vor spune că-l iubesc, câte îl vor iubi chiar!