Vicontele de Bragelonne

- Ai o mare poftă de mâncare, domnule du Vallon - zise el - şi eşti un comesean care-mi placi.

- Ah, pe legea mea, sire, dacă maiestatea voastră ar veni vreodată la Pierrefonds, am împărţi împreună un ber­bec, căci nici cu pofta voastră de mâncare nu mi-e ruşine.

D'Artagnan îl călcă zdravăn cu piciorul pe sub masă şi Porthos se înroşi.

- La vârsta fericită a maiestăţii voastre - zise Porthos ca s-o dreagă - eram la muşchetari, şi niciodată nu mă pu­team sătura. Maiestatea voastră are o bună poftă de mâncare, după cum am avut cinstea de a v-o spune, dar alege bucatele cu prea multă căutare pentru a fi numit un mare mâncăcios.

Regele păru încântat de complimentele acestui potrivnic al său.

- Încearcă şi aceste creme - îi spuse lui Porthos.

- Sire, maiestatea voastră mă cinsteşte prea mult ca să nu-i spun întregul adevăr.

- Spune, domnule du Vallon, spune!

- Ei bine, sire, în materie de dulciuri, nu-mi plac decât aluaturile, dar şi acestea trebuie să fie cât se poate de groase; toate spumele astea îmi umflă stomacul şi ocupă un loc pe care prefer să-l umplu cu altceva mai săţios.

- Ah, domnilor - zise regele arătând spre Porthos - iată un adevărat model de gastronomie. Aşa mâncau părinţii noştri, care ştiau să se hrănească - adăugă maiestatea sa - pe când noi, noi abia ciugulim.

Şi, spunând acestea, luă o farfurie de piept de pasăre asortat cu felii de şuncă. Porthos, la rândul lui, trase un castron încărcat cu potârnichi şi crastei. Paharnicul umplu cu voioşie pocalul regelui.

- Toarnă-i şi domnului du Vallon din vinul meu - zise maiestatea sa.

Aceasta era una din marile cinstiri la masa regală. D'Artagnan îi făcu semn, cu genunchiul, prietenului său.

- Dacă vei fi în stare să mănânci numai jumătate din capul de mistreţ ce se află colo - îi spuse el lui Porthos - te văd duce şi pair în mai puţin de un an.

- Numaidecât - zise Porthos cât se poate de liniştit.

Şi, într-adevăr, căpăţâna de mistreţ nu întârzie să urmeze la rând, căci regelui îi făcea plăcere să-l îmbie pe acest straş­nic oaspete, şi nu-i trecea o mâncare lui Porthos mai înainte de a fi gustat-o el însuşi; gustă deci şi din capul de mistreţ. Iar Porthos se dovedi un om de ispravă, căci, în loc să mănânce jumătate, aşa cum spusese d'Artagnan, dădu gata trei sferturi din căpăţână.

- E cu neputinţă - zise regele cu jumătate glas - ca un gentilom care mănâncă atât de mult în fiecare zi, şi cu atâta poftă, să nu fie cel mai cinstit bărbat din regatul meu.

- Ai auzit? îi şopti d'Artagnan la ureche prietenu­lui său.

- Da, cred că mă bucur de oarecare favoare - zise Porthos legănându-se pe scaun.

- Oh, ai vântul în pupa! Da, da, da!

Regele şi Porthos continuară să mănânce astfel, spre marea mulţumire a comesenilor, dintre care unii încercară, după pilda celor doi, să-i urmeze, însă văzându-se nevoiţi să se dea bătuţi la jumătatea drumului. Regele se aprinse la faţă şi sângele care-i împurpura obrajii arăta că era pe cale de a se declara sătul. Când ajungea aici, Ludovic al XIV-lea, în loc să dea semne de voioşie, ca toţi băutorii, se posomora şi devenea morocănos. Porthos, dimpotrivă, devenise vesel şi avea chef de vorbă. Piciorul lui d'Artagnan trebui să-i aducă nu numai o dată aminte că se cam întrecea cu gluma.

Fu adus desertul. Regele nu se mai gândea la Porthos; el întorcea mereu ochii spre uşă şi chiar fu auzit întrebând de câteva ori pentru ce întârzie de Saint-Aignan să se ivească. În sfârşit, în momentul când maiestatea sa terminase o ceaşcă de compot de prune, scoţând un oftat adânc, domnul de Saint-Aignan se arătă în pragul uşii. Privirea regelui, care îşi pier­duse treptat din strălucire, se lumină deodată. Contele se în­dreptă spre masa regelui şi, la apropierea lui, Ludovic al XIV-lea se ridică în picioare. Toată lumea se ridică de asemenea, chiar şi Porthos, care tocmai termina o prăjitură cu nuci în stare să încleşteze până şi fălcile unui crocodil. Cina se încheiase.

XXIII

DUPĂ CINĂ
Regele îl luă de braţ pe Saint-Aignan şi trecu în camera alăturată.

- Ai cam întârziat, conte! vorbi regele.

- Trebuia s-aduc răspunsul, sire - zise contele.

- I-a trebuit oare atâta de mult timp ca să răspundă la cele ce i-am scris eu?

- Sire, maiestatea voastră a binevoit să-i scrie în ver­suri; domnişoara de La Vallière a ţinut să-i plătească regelui cu aceeaşi monedă, adică în aur.

- Versuri, de Saint-Aignan!... exclamă regele fericit. Dă-mi-le, dă-mi-le repede!

Şi Ludovic rupse plicul în care se afla o scrisorică, alcă­tuită, într-adevăr, din versuri pe care istoria ni le-a transmis întregi, cu toate că ele sunt mai bune ca intenţie decât ca factură. Oricum ar fi fost însă, aceste versuri îl încântară pe rege, care-şi manifestă bucuria prin efuziuni nestăpânite; dar tăcerea generală îi aduse aminte lui Ludovic, atât de atent la convenienţe, că bucuria lui ar putea să dea loc la inter­pretări nedorite. Se întoarse şi vârî scrisoarea în buzunar; apoi, făcând un pas ce-l apropie din nou de pragul uşii lângă care se aflau oaspeţii, zise:

- Domnule du Vallon, mi-a făcut mare plăcere să te cunosc şi-mi va fi plăcut oricând să te revăd.

Porthos se înclină aşa cum ar fi făcut colosul din Rodos şi ieşi de-a-ndăratelea.

- Domnule d'Artagnan - continuă regele - vei aştepta ordinele mele în galerie; îţi rămân îndatorat că mi l-ai pre­zentat pe domnul du Vallon. Domnilor, mă reîntorc mâine la Paris, pentru plecarea ambasadorilor Spaniei şi Olandei. Pe mâine deci!

Sala se goli numaidecât. Regele luă din nou braţul lui de Saint-Aignan şi-l puse să-i citească încă o dată versurile domnişoarei de La Vallière.

- Cum le găseşti? întrebă el.

- Sire... Încântătoare!

- Ele mă încântă, într-adevăr, şi dacă ar fi cunoscute...

- Oh, poeţii ar fi geloşi; dar ei nu le vor cunoaşte.

- I le-ai dat pe-ale mele?

- Oh, sire, le-a sorbit din ochi.

- Mă tem că erau slabe.

- Domnişoara de La Vallière n-a spus asta despre ele.

- Crezi că le-a găsit pe gustul ei?

- Sunt sigur, sire...

- Ar trebui să-i răspund, atunci.

- Oh, sire... acum... după-masă... maiestatea voastră s-ar obosi prea mult.

- Cred că ai dreptate: studiul, după-masă, nu e indicat.

- Mai ales munca de poet; şi apoi, în clipa aceasta, se poate ca domnişoara de La Vallière să aibă alte preocupări.

- Ce preocupări?

- Ah, sire, ca toate celelalte doamne de onoare.

- Pentru ce?

- Din pricina celor întâmplate bietului de Guiche.

- Ah, Doamne, a păţit ceva de Guiche?

- Da, sire, are o mână zdrobită, pieptul găurit, e pe moarte.

- Dumnezeule! Şi cine ţi-a spus asta?

- Manicamp l-a adus adineauri la un medic din Fon­tainebleau, şi vestea s-a răspândit peste tot.

- Adus la un medic? Sărmanul de Guiche! Dar cum de i s-a întâmplat aşa ceva?

- Ah, sire, tocmai asta e: cum de i s-a întâmplat aşa ceva?

- Îmi vorbeşti cu un aer ciudat, de Saint-Aignan. Dă-mi amănunte. Ce spune el?

- El nu spune nimic, sire, ceilalţi spun.

- Care ceilalţi?

- Cei care l-au adus, sire.

- Şi cine sunt aceştia?

- Nu ştiu, sire; dar domnul de Manicamp ştie, domnul de Manicamp este unul din prietenii săi.

- Ca toată lumea - zise regele.

- Oh, nu, sire, vă înşelaţi - reluă de Saint-Aignan - nu toată lumea e prietenă cu domnul de Guiche.

- De unde ştii asta?

- Regele vrea să mă explic?

- Fără îndoială, vreau.

- Ei bine, sire, cred că am auzit vorbindu-se despre o ceartă între doi gentilomi.

- Când?

- Chiar în astă-seară, înainte de cina maiestăţii voastre.

- Asta nu dovedeşte nimic. Am dat ordonanţe atât de aspre în privinţa duelurilor, încât nimeni, presupun, nu va îndrăzni să le calce.

- Dumnezeu mi-e martor că nu vreau să iau apărarea nimănui! exclamă de Saint-Aignan. Dar maiestatea voastră mi-a poruncit să vorbesc, deci vorbesc.

- Spune atunci cum a fost rănit contele de Guiche.

- Sire, se zice că a fost rănit de cineva care stătea la pândă la o vânătoare.

- Astă-seară?

- Astă-seară.

- Un braţ zdrobit! O gaură în piept! Şi cu cine a fost la vânătoare domnul de Guiche?

- Nu ştiu, sire... Dar domnul de Manieamp ştie, sau trebuie să ştie.

- Dumneata îmi ascunzi ceva, de Saint-Aignan.

- Nimic, sire, nimic.

- Atunci lămureşte-mi întâmplarea; s-a spart cumva ţeava vreunei muschete?

- Poate că da. Dar, gândindu-mă bine nu, sire, căci alături de de Guiche a fost găsit pistolul lui încărcat.

- Pistolul lui? Dar nimeni nu se duce la vânătoare cu pistolul, aşa mi se pare.

- Sire, se mai spune că şi calul lui de Guiche a fost ucis, şi că hoitul animalului se află încă pe teren.

- Calul lui? De Guiche a stat călare la pândă, la această vânătoare? De Saint-Aignan, nu înţeleg nimic din cele ce-mi spui! Unde s-au petrecut toate acestea?

- Sire, în pădurea Rochin, în poieniţa de-acolo.

- Bine, cheamă-l pe domnul d'Artagnan.

De Saint-Aignan se supuse. Muşchetarul intră la rege.

- Domnule d'Artagnan - îi spuse suveranul - vei ieşi pe portiţa de la scara particulară.

- Da, sire.

- Vei încăleca pe cal.

- Da, sire.

- Şi te vei duce în poieniţa din pădurea Rochin. Cu­noşti locul?

- Sire, m-am bătut acolo de două ori.

- Cum? strigă regele uimit de acest răspuns.

- Sire, pe timpul edictelor domnului cardinal de Ri­chelieu - preciză d'Artagnan cu obişnuita lui nesinchisire.

- Asta-i altceva, domnule. Te vei duce acolo deci şi vei cerceta cu toată grija împrejurimile. Un om a fost rănit în acel loc şi vei găsi acolo un cal mort. Îmi vei spune ce crezi despre această întâmplare.

- Bine, sire.

- Să rămânem înţeleşi: vreau să cunosc părerea dumitale, iar nu a altcuiva.

- O veţi avea într-un ceas, sire.

- Nu ai voie să stai de vorbă cu nimeni, oricine ar fi.

- Afară de cel care îmi va da un felinar - zise d'Artagnan.

- Da, bineînţeles - zise regele, zâmbind în faţa acestei libertăţi pe care n-o îngăduia nimănui, decât căpitanului său de muşchetari.

D'Artagnan ieşi pe scara cea mică.

- Acum, să fie chemat medicul meu - adăugă Ludovic.

Zece minute mai târziu, medicul regelui apăru cu sufletul la gură.

- Domnule, te vei duce cu trăsura - îi spuse regele - împreună cu domnul de Saint-Aignan, acolo unde te va că­lăuzi el şi îmi vei da un rapot despre starea bolnavului pe care-l vei găsi în casa unde te rog să te duci.

Medicul se supuse fără a scoate o vorbă, aşa cum înce­puseră să i se supună toţi, încă de pe atunci, lui Ludovic al XIV-lea, şi ieşi înaintea lui de Saint-Aignan.

- Dumneata, de Saint-Aignan, trimite-l la mine pe Manicamp, până când n-apucă medicul sa stea de vorbă cu el.

De Saint-Aignan ieşi şi el.

XXIV.

CUM ÎNDEPLINI D'ARTAGNAN MISIUNEA PE CARE I-O ÎNCREDINŢASE REGELE
În vreme ce regele lua aceste ultime dispoziţii pentru a ajunge la adevăr, d'Artagnan, fără să piardă o clipă, alergă la grajd, trase din cui un felinar, îşi înşeuă singur calul şi porni spre locul ce i-l desemnase maiestatea sa.

Ţinându-şi făgăduiala făcută, nu văzu şi nu stătu de vorbă cu nimeni şi, după cum am spus, împinse conştiinciozi­tatea până acolo, că nu ceru ajutorul nici unui valet sau grăjdar pentru a se pregăti de plecare. D'Artagnan era unul dintre acei oameni care, în momentele grele, nu-şi precupe­ţesc meritele proprii când e vorba să îndeplinească o sarcină.

După cinci minute de galopare, ajunse la pădure, legă calul de primul copac întâlnit în cale şi pătrunse pe jos până la luminiş. Acolo, străbătu cu piciorul şi cu felinarul în mână toată poieniţa, pustie de la un capăt la altul, înainte, înapoi, măsură, răscoli şi, după o jumătate de ceas de cercetări, în­călecă din nou pe cal, tăcut, îngândurat, se întoarse la pas în Fontainebleau.

Ludovic aştepta în cabinetul său: era singur şi înşira pe o bucată de hârtie rânduri pe care de la prima aruncătură de ochi d'Artagnan le găsi neregulate şi cu multe ştersături. Trase concluzia că erau versuri. Regele ridică faţa şi-l zări pe muşchetar.

- Ei bine, domnule - întrebă el - îmi aduci veşti?

- Da, sire.

- Ce-ai văzut acolo?

- Iată, probabil, ce s-a petrecut, sire - răspunse d'Artagnan.

- Eu ţi-am cerut o certitudine, nu probabilităţi.

- Voi încerca să mă apropii de ea atât cât îmi va sta în putinţă; timpul era potrivit pentru cercetări de felul acelora pe care le-am făcut: a plouat astă-seară şi drumu­rile erau înmuiate...

- La fapt, domnule d'Artagnan.

- Sire, maiestatea voastră mi-a spus ca s-ar afla un cal mort în poieniţa din pădurea Rochin - am început deci prin a căuta pe toate cărările. Spun cărări, deoarece în poie­niţă se pătrunde prin patru cărări. Aceea pe care am apucat eu era singura pe care se observau călcături proaspete. Doi cai trecuseră pe acolo, unul lângă altul: cele opt copite ale lor lăsaseră urme ce se vedeau bine în glod. Unul dintre călăreţi părea să fi fost mai grăbit decât celălalt: calul lui mergea cu o jumătate de trup înaintea celuilalt.

- Prin urmare, eşti sigur că au fost doi? întrebă regele.

- Da, sire. Erau doi cai mari, cu pas regulat, cai obiş­nuiţi cu astfel de drumuri, căci au trecut amândoi de-a curmezişul şanţul din jurul poieniţei.

- Mai departe, domnule.

- Apoi călăreţii s-au oprit o clipă, fără îndoială ca să fixeze condiţiile luptei; caii nu aveau astâmpăr. Unul dintre călăreţi presupun că vorbea, celălalt asculta şi se mulţumea doar să răspundă; calul său zgâria pământul cu copita, ceea ce dovedeşte că, preocupat cum era să asculte, stăpânul îi lăsase frâul liber.

- Şi a avut loc o luptă?

- Fără îndoială.

- Continuă: eşti un observator isteţ.

- Unul dintre cei doi călăreţi a rămas pe loc - acela care asculta; celălalt a străbătut poiana şi, mai întâi, a căutat să se aşeze cu faţa spre adversarul său. Atunci cel care ră­măsese pe loc a dat pinteni calului şi a parcurs trei sferturi din poiană, crezând că se îndreaptă spre rival; dar acesta se mutase în alt loc, pe marginea luminişului.

- Nu cunoşti numele nici unuia, nu-i aşa?

- Nu, sire. Ştiu doar atât că acela care se afla la mar­ginea pădurii avea un cal negru.

- De unde ştii asta?

- Câteva fire din coada calului său au rămas agăţate în mărăcinii de pe marginea poienii.

- Mai departe.

- Cât despre celălalt cal, nu mi-a fost greu să-l recu­nosc, întrucât a rămas mort pe terenul de luptă.

- Şi cum a murit acest cal?

- Un glonte i-a găurit ţeasta.

- Glontele era de pistol sau de flintă?

- De pistol, sire. De altfel, rana calului m-a ajutat să-mi dau seama de tactica folosită de cel care l-a ucis. S-a mişcat pe sub streaşină pădurii ca să-l aibă pe adversarul său în flanc. I-am urmărit mersul prin iarbă.

- Mersul calului cel negru?

- Da, sire.

- Continuă, domnule d'Artagnan.

- Acuma, că maiestatea voastră cunoaşte poziţia celor doi adversari, îl părăsesc pe călăreţul ce stătea pe loc, pen­tru a mă ţine după cel care străbătea poiana în galop.

- Prea bine.

- Calul celui care gonea a fost doborât dintr-o lovitură.

- Cum ai aflat asta?

- Călăreţul n-a mai avut timp să sară de pe cal şi a căzut sub el. Am văzut urma piciorului, pe care şi l-a tras cu mare greutate de sub trupul calului. Pintenul, prins sub greutatea animalului, a zgâriat adânc pământul.

- Bine. Şi ce-a făcut după ce s-a ridicat?

- A pornit de-a dreptul spre adversarul său.

- Care stătea sub streaşină pădurii?

- Da, sire. Apoi, ajungând la o depărtare potrivită, s-a oprit deodată, căci tălpile lui au lăsat urme pe iarbă, una lângă alta, a tras, dar nu şi-a nimerit adversarul.

- De unde ştii că nu l-a nimerit?

- Am găsit pălăria găurită de un glonte.

- Ah, o dovadă! strigă regele.

- Nu îndeajuns de grăitoare, sire - răspunse d'Ar­tagnan cu răceală. E o pălărie fără litere, fără însemne; doar cu o pană roşie, ca la toate pălăriile; panglica însăşi n-are nimic deosebit.

- Şi omul cu pălăria găurită a tras al doilea glonte?

- Oh, sire, el trăsese cele două gloanţe ale sale.

- Cum ai constatat asta?

- Am găsit două umpluturi de câlţi pe jos.

- Şi glontele care n-a ucis calul, ce s-a întâmplat cu el?

- A retezat pana de la pălăria celui în care fusese tras, apoi un mesteacăn subţire din cealaltă parte a poienei.

- Atunci, omul cu calul negru era dezarmat, în timp ce adversarul său mai avea de tras un glonte.

- Sire, în răstimpul cât călăreţul trântit la pământ s-a ridicat, celălalt şi-a încărcat din nou arma. Însă era foarte tulburat, mâna îi tremura.

- De unde ştii?

- Jumătate din încărcătură s-a risipit pe jos, iar el a aruncat vergeaua, nemaiavând timp s-o pună la locul ei, de-a lungul ţevii.

- Domnule d'Artagnan, ceea ce-mi spui dumneata e uluitor!

- Nu este decât rezultatul cercetării, sire, şi oricare altul în locul meu ar fi spus acelaşi lucru.

- Văd toată scena numai ascultându-te.

- Am reconstituit-o, într-adevăr, în mintea mea, căutând să mă apropii cât mai mult de adevăr.

- Acum să ne întoarcem la călăreţul care rămăsese pe jos. Ai spus că se îndrepta spre adversarul său, în timp ce acesta îşi reîncărca pistolul.

- Da; însă în momentul când el ochea, celălalt a tras.

- Oh! făcu regele. Şi?

- Lovitura a fost îngrozitoare, sire; călăreţul de jos a căzut cu faţa la pământ, după ce s-a împleticit trei paşi.

- Unde a fost atins?

- În două locuri: la mâna dreaptă mai întâi, apoi glontele i-a pătruns în piept.

- Dar cum poţi să deduci asta? întrebă regele cu admiraţie.

- Oh, e foarte simplu: mânerul pistolului era plin de sânge, şi se vedea urma glontelui, cu frânturi dintr-un inel zdrobit. Rănitul şi-a pierdut, după toate probabilităţile, inelarul şi degetul cel mic.

- Asta în ce priveşte mâna, de acord; dar rana de la piept?

- Sire, am dat de două băltoace de sânge, la depărtare de două picioare şi jumătate una de alta. Lângă o băltoacă, iarba fusese smulsă de mâna crispată; lângă cealaltă, iarba era doar culcată, din pricina greutăţii trapului.

- Bietul de Guiche! exclamă regele.

- Ah, domnul de Guiche era? zise fără tulburare muşchetarul. Am bănuit şi eu asta, dar nu îndrăzneam s-o spun maiestăţii voastre.

- Şi ce te-a făcut să bănuieşti?

- Am recunoscut însemnele familiei Grammont încru­state pe şaua calului ucis.

- Şi crezi că a fost rănit grav?

- Foarte grav, deoarece a căzut dintr-o dată şi a rămas mult timp nemişcat. Totuşi, s-a putut ridica şi merge, aju­tat de doi prieteni.

- Aşadar, l-ai văzut întorcându-se încoace?

- Nu; însă am descoperit urmele paşilor a trei oa­meni: cel din dreapta şi cel din stânga mergeau uşor, cu paşi teferi; cel de la mijloc, în schimb, păşea cu mare greutate. De altfel, în urma lui lăsa o dâră de sânge.

- Acum, domnule, după ce ai reconstituit atât de bine lupta, fără să-ţi scape nici un amănunt, spune-mi două cu­vinte despre adversarul lui de Guiche.

- Oh, sire, nu ştiu cine este.

- Dumneata, care vezi totul atât de bine!

- Da, sire - rosti d'Artagnan - văd totul, dar nu pot spune tot ce văd, şi întrucât afurisitul acela a scăpat şi a fugit, maiestatea voastră să-mi îngăduie de a spune că nu eu sunt cel care-l voi denunţa.

- Cu toate acestea, cel care se bate în duel e un vino­vat, domnule.

- Nu pentru mine, sire - răspunse d'Artagnan cu sânge rece.

- Domnule - strigă regele - îţi dai seama de ceea ce spui?

- Cât se poate de bine, sire; dar, vedeţi, în ochii mei, un bărbat care se bate fără teamă e un viteaz. Iată părerea mea. Maiestatea voastră poate să aibă alta, e firesc, sunteţi stăpânul.

- Domnule d'Artagnan, am ordonat totuşi...

D'Artagnan îl întrerupse pe rege cu un gest respectuos.

- Mi-aţi ordonat, sire, să mă duc să aflu împrejurările în care s-a desfăşurat o luptă: vi le-am spus. Dacă îmi ordonaţi să-l arestez pe duşmanul domnului de Guiche, mă voi supune; dar nu-mi ordonaţi să-l denunţ, căci asta n-o voi face.

- Ei bine, arestează-l!

- Numiţi-l, sire.

Ludovic bătu din picior. Apoi, după o clipă de gândire, zise:

- Ai de zece, de douăzeci, de o sută de ori dreptate!

- Aşa cred şi eu, sire; sunt fericit că maiestatea voastră gândeşte la fel ca mine.

- Încă un cuvânt... Cine i-a dat ajutor lui de Guiche?

- Nu ştiu.

- Dar vorbeai de doi oameni... Au fost, deci, şi martori?

- N-a fost nici un martor. Mai mult chiar... domnul de Guiche odată căzut, adversarul său a fugit, fără să-i dea vreun ajutor.

- Mizerabilul!

- Doamne, sire, e rezultatul ordonanţei voastre! Omul s-a bătut, a scăpat de la o moarte, vrea să scape şi de la alta. Ne amintim ce-a păţit domnul de Boutteville... La naiba!

- Dar atunci înseamnă că e un laş.

- Nu, e prevăzător.

- Prin urmare, a fugit?

- Da, şi încă atât de iute cât putea să alerge calul sau.

- Încotro a apucat?

- În direcţia castelului.

- Şi pe urmă?

- Pe urmă, am avut onoarea de a o spune maiestăţii voastre, doi bărbaţi au venit, pe jos, şi l-au ridicat pe domnul de Guiche.

- Ce dovadă ai că aceşti doi bărbaţi au venit după sfârşitul luptei?

- Ah, o dovadă limpede de tot: în timpul luptei, ploaia contenise, terenul nu apucase să sugă toată apa că­zută şi era foarte moale, încât paşii se îngropau în el; după luptă însă, atunci când domnul de Guiche stătuse leşinat, pământul se întărise şi paşii nu se mai înfundau atât de adânc în el.

Ludovic îşi lovi palmele una de alta, în semn de admi­raţie.

- Domnule d'Artagnan - zise el - dumneata eşti, într-adevăr, cel mai dibaci om din regatul meu.

- E ceea ce gândea domnul de Richelieu şi ceea ce spunea domnul de Mazarin, sire.

- Acum, rămâne să vedem dacă isteţimea dumitale n-are, totuşi, vreun cusur.

- Oh, sire, omul se înşală: Errare humanum est - rosti filozofic muşchetarul.

- Atunci, dumneata nu faci parte din rândul oame­nilor, domnule d'Artagnan, căci îmi vine a crede că dum­neata nu greşeşti niciodată.

- Maiestatea voastră a spus că rămâne să vedem.

- Da.

- Cum asta, dacă mi-e îngăduit?

- Am trimis să fie chemat domnul de Manicamp, şi domnul de Manicamp trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta.

- Domnul de Manicamp cunoaşte taina?

- Domnul de Guiche n-are secrete faţă de domnul de Manicamp.

D'Artagnan dădu din cap.

- Nimeni n-a fost de faţă la luptă, o repet, şi, afară dacă domnul de Manicamp nu e unul dintre cei doi băr­baţi care l-au adus...

- Ssst! făcu regele. Iată-l că vine. Rămâi aici şi ascultă.

- Foarte bine, sire - zise muşchetarul.

În aceeaşi clipă, Manicamp şi de Saint-Aignan apărură în pragul uşii.

XXV

PÎNDA
Regele îi făcu un semn muşchetarului, alt semn lui de Saint-Aignan. Semnele erau poruncitoare şi voiau să spună: "Pe viaţa voastră, nici un cuvânt!"

D'Artagnan se retrase, ca un soldat supus, într-un colţ al cabinetului. De Saint-Aignan, ca favorit, se rezemă de spătarul fotoliului regal.

Manicamp, cu piciorul drept întins înainte, cu zâmbetul pe buze, cu mâinile albe şi pline de graţie, făcu re­verenţa de rigoare în faţa regelui. Ludovic îi întoarse salutul cu o uşoară înclinare a capului.

- Bună seara, domnule de Manicamp - rosti el.

- Maiestatea voastră mi-a făcut cinstea să fiu chemat aici - zise Manicamp.

- Da, pentru a afla de la dumneata toate amănuntele în legătură cu nefericitul accident ce i s-a întâmplat contelui de Guiche.

- Oh, sire, e dureros.