Vicontele de Bragelonne

- În aşa fel, că acum vezi lucrurile...?

- Cu totul altfel decât cum le vedeam cu o jumătate de ceas mai înainte.

- Şi atribui această deosebire de a vedea...?

- Oh, unui lucru foarte simplu, sire: acum o jumătate de ceas mă întorceam de la pădurea Rochin, unde n-am avut, ca să fac lumină în jurul meu, decât un nenorocit de felinar de la grajd...

- Pe când acum...?

- Acum am toate făcliile din cabinetul maiestăţii voas­tre, şi, pe deasupra, cei doi ochi ai regelui, care luminează ca doi sori.

Regele începu să râdă, iar de Saint-Aignan izbucni în hohote.

- Întocmai ca şi domnul Valot - zise d'Artagnan, luându-i regelui vorba din gură. El şi-a închipuit nu numai că domnul de Guiche ar fi fost rănit de un glonte, dar că i-a şi scos un glonte din piept.

- Vai de mine! se miră Valot. Mărturisesc că...

- Nu-i aşa că ai crezut acest lucru? îl întrebă d'Ar­tagnan.

- Adică nu numai că am crezut - zise Valot - dar încă şi acum pot să jur că aşa e.

- Ei bine, dragă doctore, află că ai visat toate astea.

- Am visat?

- Rana domnului de Guiche, vis; glonţul, vis... De aceea, crede-mă, să nu mai vorbim despre asta.

- Bine zis - aprobă regele. Povaţa pe care ţi-o dă domnul d'Artagnan e înţeleaptă. Să nu mai vorbeşti nimănui de visurile dumitale, domnule Valot, şi, pe cinstea mea de gentilom, n-o să-ţi pară rău! Bună seara, domnilor! Oh, trist lucru e o vânătoare de mistreţi!

- Trist lucru - repetă d'Artagnan cu glas tare - o vânătoare de mistreţi!

Şi repetă aceste cuvinte prin toate odăile pe unde trecu. Apoi ieşi din castel, ducându-l cu sine pe Valot.

- Acum, că am rămas singuri - îi spuse regele lui de Saint-Aignan - cum se numeşte adversarul lui de Guiche?

De Saint-Aignan se uită în ochii regelui.

- Oh, nu şovăi - zise regele - ştii prea bine că voi fi silit să iert.

- De Wardes - rosti de Saint-Aignan.

- Bine. Dar, intrând repede în camera de culcare, Lu­dovic al XIV-lea zise: A ierta nu înseamnă a uita.

XXVIII

E BINE UNEORI SĂ AI DOUĂ COARDE LA ARC
Manicamp ieşea de la rege, foarte fericit că se descurcase atât de bine, când, ajungând la capătul de jos al scării şi trecând prin faţa unei draperii, se simţi deodată tras de mânecă. Întoarse capul şi o recunoscu pe Montalais, care-l aştepta să treacă şi care, într-un chip misterios, cu trupul aple­cat înainte, îi spuse în şoaptă:

- Domnule, vino repede, te rog.

- Unde, domnişoară? întrebă Manicamp.

- Mai întâi, un adevărat cavaler nu mi-ar fi pus această întrebare, el m-ar fi urmat fără să mai aibă nevoie de vreo explicaţie.

- Ei bine, domnişoară - zise Manicamp - sunt gata să mă comport ca un adevărat cavaler.

- Nu, e prea târziu acum, nu mai ai acelaşi merit. Vom merge la DOAMNA. Vino.

- Ah, ah! făcu Manicamp. Ne ducem la DOAMNA.

Şi o urmă pe Montalais, care alerga înaintea lui sprin­tenă ca o Galatee. "De astă dată - îşi spunea Manicamp ţinându-se după călăuza lui - nu cred să-mi mai meargă cu poveştile de vânătoare. Voi încerca totuşi şi, la nevoie... pe legea mea! la nevoie vom născoci altceva." Montalais gonea mereu înainte. "Ce obositor - gândi Manicamp - să ai în acelaşi timp nevoie şi de cap şi de picioare!" În sfârşit, ajunseră.

DOAMNA îşi terminase toaleta de noapte: era într-un elegant halat de casă; dar se vedea limpede că îşi pusese această toaletă înainte de a fi încercat emoţiile ce-o tulbu­rau încă. Acum aştepta cu o nerăbdare bătătoare la ochi. Astfel că Montalais şi Manicamp o găsiră în picioare, lângă uşă. La zgomotul paşilor lor, DOAMNA sărise să-i întâmpine.

- Ah - zise ea - în sfârşit!

- Iată-l pe domnul de Manicamp - răspunse Mon­talais.

DOAMNA îi făcu semn fetei să se retragă. Montalais se supuse. Prinţesa o urmări cu ochii, în tăcere, până când uşa se închise în urma ei; apoi, întorcându-se către Manicamp, întrebă:

- Ce s-a întâmplat şi ce aud, domnule de Manicamp? E cineva rănit la castel?

- Da, doamnă, din nenorocire... domnul de Guiche.

- Da, domnul de Guiche - repetă Prinţesa. Într-ade­văr, am auzit vorbindu-se, dar nimeni nu mi-a confirmat. Prin urmare e adevărat, domnului de Guiche i s-a întâmplat această nenorocire?

- Chiar lui, doamnă.

- Ştii, nu-i aşa, domnule de Manicamp - zise Prin­ţesa cu însufleţire - că duelurile nu-i sunt pe plac regelui?

- Ştiu, doamnă; însă un duel cu o fiară sălbatică nu poate fi pedepsit de maiestatea sa.

- Oh, n-o să-mi aduci jignirea de a crede că iau în serios povestea aceea absurdă, răspândită nu ştiu cu ce scop şi pretinzând că domnul de Guiche a fost rănit de un mis­treţ. Nu, nu, domnule, adevărul e cunoscut şi, în acest mo­ment, în afară de faptul că e rănit, domnul de Guiche e ameninţat să-şi piardă şi libertatea.

- Vai, doamnă - zise Manicamp - o ştiu foarte bine, dar ce-i de făcut?

- L-ai văzut pe maiestatea sa?

- Da, doamnă.

- Şi ce i-ai spus?

- I-am povestit că domnul de Guiche s-a aşezat la pândă, că un mistreţ a ieşit din pădurea Rochin, că domnul de Guiche a tras în el, şi, în sfârşit, că fiara, furioasă, s-a năpustit asupra trăgătorului, ucigându-i calul şi rănindu-l pe el însuşi foarte grav.

- Şi regele a crezut toate astea?

- De la un cap la altul.

- Oh, mă uimeşti, domnule de Manicamp, mă uimeşti foarte mult!

Şi DOAMNA începu să se plimbe în sus şi în jos, aruncând din când în când câte o privire interogativă spre Ma­nicamp, care rămăsese nepăsător şi fără să se mişte din locul unde se oprise când intrase. În cele din urmă se opri şi ea.

- Cu toate acestea - zise Prinţesa - toată lumea e de acord să atribuie altă cauză acestei răni.

- Şi ce cauză, doamnă? întrebă Manicamp. Îmi e în­găduit, fără să fiu indiscret, de a adresa această întrebare alteţei voastre?

- Dumneata întrebi asta, dumneata, prietenul intim al domnului de Guiche? Dumneata, confidentul lui?

- Oh, doamnă, prieten intim, da; confident însă, nu. Domnul de Guiche e unul din acei bărbaţi care pot avea secrete, care chiar au, desigur, dar nu le spun altora. De Guiche e discret, doamnă.

- Ei bine, atunci, aceste secrete pe care domnul de Guiche le închide în inima lui, voi avea eu plăcerea să ţi le dezvălui - spuse Prinţesa cu ciudă - căci, în adevăr, regele ar putea să te întrebe a doua oară şi, dacă, în această a doua oară, ai să-i înşiri aceeaşi poveste ca prima dată, s-ar putea să nu se mai declare mulţumit.

- Dar, doamnă, cred că alteţa voastră se înşală în pri­vinţa regelui. Maiestatea sa a fost foarte mulţumită de mine, vă jur!

- Atunci, dă-mi voie să-ţi spun, domnule de Manicamp, că asta dovedeşte un singur lucru, şi anume că maiestatea sa se declară prea uşor mulţumit.

- Mă tem că alteţa voastră greşeşte oprindu-se la această părere. Maiestatea sa e cunoscut ca neacceptând decât mo­tivele bine întemeiate.

- Şi crezi că-ţi va fi recunoscător pentru născocirea dumitale îndatoritoare, când mâine chiar va afla că domnul de Guiche a avut, din pricina domnului de Bragelonne, prie­tenul său, o ceartă care a degenerat în întâlnire pe teren?

- O ceartă din pricina domnului de Bragelonne? se miră Manicamp cu aerul cel mai nevinovat din lume. Ce am cinstea să aud din gura alteţei voastre?

- De ce te miră asta? Domnul de Guiche e supărăcios, mânios, se aprinde repede.

- Eu îl socot, dimpotrivă, doamnă, pe domnul de Guiche foarte potolit şi un om ce nu se supără şi nu se mâniază de­cât cu motive bine întemeiate.

- Prietenia nu e oare un motiv întemeiat? întrebă Prinţesa.

- O, desigur, doamnă, mai ales pentru o inimă ca a lui!

- Ei bine, domnul de Bragelonne e unul din prietenii domnului de Guiche; n-ai să tăgăduieşti acest lucru!

- Un foarte bun prieten.

- Ei bine, domnul de Guiche i-a luat apărarea dom­nului de Bragelonne, şi cum domnul de Bragelonne era ple­cat şi nu putea să se bată, s-a bătut pentru dânsul.

Manicamp prinse a zâmbi şi făcu câteva mişcări din cap şi din umeri ce voiau să spună: "Doamne, dacă ţineţi cu tot dinadinsul..."

- Ei, hai - rosti nerăbdătoare Prinţesa - vorbeşte!

- Eu?

- Fireşte, e limpede că nu eşti de aceeaşi părere cu mine şi că ai ceva de spus.

- Nu am de spus, doamnă, decât un singur lucru.

- Spune-l!

- Că nu înţeleg nimic din cele ce-mi faceţi onoarea de a-mi povesti.

- Cum, nu înţelegi nimic din această ceartă a domnu­lui de Guiche cu domnul de Wardes? strigă Prinţesa aproape mânioasă.

Manicamp tăcu.

- Ceartă - continuă ea - pornită de la un cuvânt mai mult sau mai puţin răutăcios, şi mai mult sau mai puţin întemeiat, rostit pe seama virtuţii unei anumite femei?

- Ah, al unei anumite femei! Asta e altceva - zise Manicamp.

- Începi să înţelegi, nu-i aşa?

- Alteţa voastră mă va ierta, dar nu îndrăznesc...

- Nu îndrăzneşti? zise DOAMNA scoasă din fire. Ei bine, aşteaptă, atunci am să îndrăznesc eu!

- Doamnă, doamnă! strigă Manicamp, ca şi cum s-ar fi îngrozit. Luaţi seama la cele ce aveţi de gând să spuneţi!

- Ah, se pare că, dacă aş fi bărbat, te-ai bate cu mine în duel, în ciuda edictelor maiestăţii sale, aşa cum domnul de Guiche s-a bătut cu domnul de Wardes, şi asta pentru virtutea domnişoarei de La Vallière.

- A domnişoarei de La Vallière! exclamă Manicamp, făcând o săritură subită, ca şi cum ar fi fost la o sută de leghe departe de a se aştepta să audă pronunţându-se acest nume.

- Oh, ce-ai păţit, domnule de Manicamp, de sări aşa? zise DOAMNA cu ironie în glas. Ai oare neobrăzarea de a te îndoi, dumneata, de această virtute?

- Dar nu e vorba pentru nimic în lume, în toate aces­tea, despre virtutea domnişoarei de La Vallière, doamnă !

- Cum, când doi bărbaţi îşi crapă ţestele pentru o fe­meie, dumneata spui că n-are nici un amestec în toate astea şi că nu e câtuşi de puţin vorba de ea? Ah, domnule de Manicamp, nu te credeam un atât de bun curtean!

- Iertare, iertare, doamnă - protestă tânărul - dar iată că ne depărtăm de subiect. Dumneavoastră îmi faceţi cinstea de a-mi vorbi o limbă, iar eu, pe cât mi se pare, vă vorbesc alta.

- Poftim?

- Iertare, am crezut a înţelege că alteţa voastră voia să-mi spună că domnii de Guiche şi de Wardes s-au bătut pentru domnişoara de La Vallière.

- Ei da!

- Pentru domnişoara de La Vallière, nu-i aşa? stărui Manicamp.

- Eh, Doamne, nu spun că domnul de Guiche se ocupă personal de domnişoara de La Vallière; se ocupă prin procură.

- Prin procură?

- Haide, haide, nu face la nesfârşit pe omul surprins. Toată lumea ştie că domnul de Bragelonne e logodnicul dom­nişoarei de La Vallière şi că, plecând la Londra într-o mi­siune pe care regele i-a încredinţat-o, el l-a însărcinat pe prietenul său, domnul de Guiche, de a veghea asupra acestei interesante persoane.

- Ah, nu mai spun nimic. Alteţa voastră este informată.

- De totul, te previn.

Manicamp începu să râdă, lucru ce-o înfurie pe Prin­ţesă, care, după cum se ştie, nu avea o fire prea îngăduitoare.

- Doamnă - reluă discretul Manicamp, înclinându-se în faţa Prinţesei - să înmormântăm această afacere, care nu va fi niciodată limpezită.

- Oh, în privinţa asta nu mai e nimic de făcut, întrucât totul este foarte limpede. Regele va afla că de Guiche a luat apărarea acestei micuţe aventuriere care îşi dă aere de mare doamnă; el va mai afla că domnul de Bragelonne, numindu-l ca paznic permanent al grădinii Hesperidelor pe prietenul său, domnul de Guiche, acesta i-a dat peste mână marchizului de Wardes, care voia să culeagă mărul de aur din pom. Dar nu trebuie să uiţi, domnule de Manicamp, dumneata, care le ştii pe toate, că şi regele râvneşte, la rândul lui, la această faimoasă comoară, şi că s-ar putea să-i poarte pică domnului de Guiche pentru faptul de a se fi instituit apărătorul ei. Acum eşti lămurit, mai ai nevoie de vreo altă părere? Vorbeşte, întreabă.

- Nu, doamnă, nu; nu vreau să ştiu nimic mai mult decât atât.

- Află totuşi, fiindcă trebuie să ştii asta, domnule de Manicamp, află că indignarea maiestăţii sale va fi urmată de efecte cumplite. La prinţii cu o fire cum este aceea a regelui, mânia răscolită de dragoste e un adevărat uragan.

- Pe care alteţa voastră îl va potoli, doamnă.

- Eu? strigă Prinţesa cu un gest de violentă ironie. Eu? Dar în ce calitate?

- Pentru că nu vă plac nedreptăţile, doamnă.

- Şi ar fi o nedreptate, după părerea dumitale, să-l împiedic pe rege de a-şi vedea de iubirile sale?

- Veţi interveni, totuşi, în favoarea lui de Guiche.

- Ei, de astă dată eşti nebun, domnule - zise Prin­ţesa pe un ton plin de semeţie.

- Dimpotrivă, doamnă, sunt în cea mai perfectă stare mintală, şi, o repet, îl veţi apăra pe domnul de Guiche în faţa regelui.

- Eu?

- Da.

- Şi cum asta?

- Deoarece cauza domnului de Guiche e şi cauza alte­ţei voastre, doamnă - zise încet, dar cu aprindere Mani­camp, ai cărui ochi prinseră a străluci.

- Ce vrei să spui?

- Spun, doamnă, că mă surprinde să văd cum alteţa voastră n-a bănuit un pretext în numele domnişoarei de La Vallière, pe care şi-a propus să-l apere domnul de Guiche, în locul domnului de Bragelonne, plecat.

- Un pretext?

- Da.

- Dar ce fel de pretext? repetă Prinţesa, bâlbâindu-se şi uitându-se ţintă în ochii lui Manicamp.

- Cred, doamnă - zise tânărul - că am vorbit destul, presupun, pentru a o îndupleca pe alteţa voastră să nu-l mai învinovăţească în faţa regelui pe acest biet de Guiche, asupra căruia s-ar putea abate toate duşmăniile pe care le urzeşte o anumită partidă, foarte deosebită de a voastră.

- Vrei să spui, dimpotrivă, mi se pare, că toţi aceia care n-o iubesc pe domnişoara de La Vallière, şi poate chiar unii dintre aceia care o iubesc, se vor năpusti asupra contelui?

- Oh, doamnă, duceţi oare atât de departe îndărătnicia şi nu vreţi să vă aplecaţi deloc urechea la vorbele unui prieten devotat? Trebuie oare să-mi iau riscul de a vă displăcea, trebuie oare să numesc, fără voia mea, persoana care a fost adevărata cauză a acestui duel?

- Persoana? spuse DOAMNA, aprinzându-se la faţă.

- Trebuie oare - continuă Manicamp - să vă spun cât de supărat, de furios, de indignat este bietul de Guiche din pricina celor ce se spun despre această persoană? Trebuie oare să vă amintesc, dacă dumneavoastră nu vreţi să o re­cunoaşteţi şi dacă pe mine respectul mă împiedică să o nu­mesc, trebuie oare să vă amintesc scenele pe care DOMNUL le-a avut cu milordul de Buckingham din pricina acestei persoane, şi toate insinuările ce s-au făcut în legătură cu iz­gonirea ducelui? Trebuie oare să vă arăt grija contelui de a menaja, de a apăra, de a nu-i displăcea persoanei pentru care el trăieşte, pentru care el respiră? Ei bine, o voi face, şi când vă voi reaminti toate acestea poate că veţi înţelege de ce contele, la capătul răbdării, hărţuit mai de mult de către de Wardes, la cel dintâi cuvânt necuviincios pe care acesta l-a rostit pe seama persoanei în cauză, a luat foc şi nu s-a mai gândit decât la răzbunare.

Prinţesa îşi ascunse faţa în palme.

- Domnule! Domnule! strigă ea. Îţi dai seama ce spui şi cui i te adresezi?

- Atunci, doamnă - reluă Manicamp ca şi cum nici n-ar fi auzit exclamaţiile Prinţesei - nimic nu vă va mai surprinde, nici furia contelui de a provoca acest duel, nici admirabila lui precauţie de a-l abate pe un teren unde să nu atingă cu nimic interesele alteţei voastre. În asta constă mai ales marele lui merit şi desăvârşita lui îndrăzneală; iar dacă persoana pentru care de fapt contele de Guiche s-a bătut şi şi-a vărsat sângele îi datorează vreo recunoştinţă sărma­nului rănit, asta este nu pentru sângele pe care el l-a pier­dut, nu pentru durerea pe care o îndură, ci pentru tot ceea ce a făcut spre a păstra neîntinată o onoare la care ţine mai mult decât la a lui însuşi.

- Oh! exclamă DOAMNA, ca şi cum ar fi fost sin­gură în încăpere. Oh, să fi fost oare cu adevărat din cauza mea?

Manicamp răsuflă uşurat; izbândea, în sfârşit, după mare trudă; putea să răsufle în voie. DOAMNA, la rândul ei, rămase câteva clipe adâncită într-o îngândurare apăsătoare.

I se ghicea tulburarea după zvâcnetul încordat al pieptului, după înceţoşarea ochilor, după felul cum îşi apăsa neîncetat mâna pe inimă. Dar, la ea, cochetăria nu era o pasiune stearpă; era, dimpotrivă, o flacără ce-şi căuta hrana şi o găsea.

- Atunci - rosti încet - contele a îndatorat două per­soane în acelaşi timp, căci domnul de Bragelonne îi dato­rează şi el o mare recunoştinţă domnului de Guiche, cu atât mai mare cu cât, pretutindeni şi totdeauna, domnişoara de La Vallière va trece drept persoana apărată de acest generos ocrotitor.

Manicamp înţelese că în inima Prinţesei mai rămânea încă o urmă de îndoială, şi spiritul lui se îndârji în faţa acestei rezistenţe.

- Grozav serviciu, ce să spun - rosti el - i-a făcut domnişoarei de La Vallière! Grozav serviciu i-a făcut şi domnului de Bragelonne! Duelul acesta a stârnit o zarvă ce întunecă pe jumătate cinstea bietei copile, o zarvă ce-l va pune fără doar şi poate în conflict cu vicontele. Urmează de aici că focurile de pistol ale domnului de Wardes au avut trei rezultate în loc de unul: a zdrobit cinstea unei femei, fericirea unui bărbat şi totodată - cine ştie? - l-a rănit de moarte pe unul dintre cei mai vrednici gentilomi ai Franţei. Ah, doamnă, logica voastră e cât se poate de rece: ea osândeşte totdeauna, nu iartă niciodată.

Ultimele cuvinte ale lui Manicamp clătinară ultima în­doială ce mai dăinuia încă nu în inima, ci în spiritul DOAM­NEI. Nu mai era o prinţesă plină de scrupule, sau o femeie frământată de bănuieli, ci o inimă care simţea răceala adâncă a unei răni.

- Rănit de moarte! murmură ea cu o voce înăbuşită. Oh, domnule de Manicamp, aşa ai spus, rănit de moarte, nu?

Manicamp nu răspunse decât printr-un suspin amarnic.

- Prin urmare, zici că bietul conte a căpătat o rană primejdioasă? stărui Prinţesa.

- Eh, doamnă, are o mână zdrobită şi un glonte în piept.

- Doamne Dumnezeule! strigă Prinţesa cuprinsă de înfiorare. Dar e groaznic, domnule de Manicamp! O mână zdrobită, spui? Un glonte în piept? Dumnezeule! Şi asta a făcut-o nemernicul acela, asasinul acela de de Wardes? Hotărât, cerul nu e drept!

Manicamp părea în prada unei mari tulburări. Într-a­devăr, cheltuise multă energie în ultima parte a pledoariei lui. Cât despre DOAMNA, ea nu mai era în stare să ţină măsura; căci la ea, când vorbea pasiunea, nici mânia, nici simpatia, nimic nu-i mai putea înfrâna pornirile.

Prinţesa se apropie de Manicamp, care se lăsase să cadă într-un jilţ, ca şi cum durerea ar fi fost o scuză destul de puternică pentru a săvârşi o încălcare a legilor etichetei.

- Domnule - zise ea apucându-l de mână - spune-mi adevărul.

Manicamp ridică faţa.

- Domnul de Guiche - adăugă DOAMNA - e în pri­mejdie de moarte?

- De două ori, doamnă - răspunse el. Mai întâi, din pricina hemoragiei ce s-a declarat în urma ruperii unei ar­tere de la mână; pe urmă, din pricina rănii de la piept, care, aceasta cel puţin e temerea medicului, se pare că a atins un organ esenţial.

- Atunci, s-ar putea să moară?

- Să moară, da, doamnă, şi fără să fi avut măcar mângâierea de a şti că alteţa voastră a luat cunoştinţă de devota­mentul său.

- Îi vei vorbi dumneata despre asta.

- Eu?

- Da; nu eşti prietenul lui?

- Eu? O, nu, doamnă, eu nu-i voi spune domnului de Guiche, dacă nenorocitul va mai fi în stare să mă audă, eu nu-i voi spune decât ceea ce am văzut, adică toată cruzimea dumneavoastră faţă de el.

- Domnule, oh, nu! Nu vei săvârşi această barbarie!

- O, ba da, doamnă, îi voi spune adevărul. Căci, la urma urmei, natura e puternică la un om de vârsta lui, medi­cii sunt savanţi, şi dacă, printr-o întâmplare, bietul conte va supravieţui rănilor sale, n-aş vrea ca el să fie expus să moară din pricina durerilor inimii, după ce va fi scăpat de acelea ale trupului.

Cu aceste cuvinte, Manicamp se ridică şi, cu un respect adânc, părea că ar cere să se retragă.

- Cel puţin, domnule - zise Prinţesa, oprindu-l cu un aer rugător - fii bun şi spune-mi în ce stare se găseşte bolnavul? Ce doctor îl îngrijeşte?

- Se simte foarte rău, doamnă - asta în ce priveşte starea lui. Cât despre medic, e îngrijit de însuşi medicul ma­iestăţii sale, domnul Valot. Acesta, de altfel, e asistat de un confrate al lui, la care a fost dus de la început domnul de Guiche.

- Cum, nu se află la castel? se miră DOAMNA.

- Vai, doamnă, sărmanul era într-o stare atât de gravă, încât n-a mai putut fi adus până aici.

- Dă-mi adresa, domnule - zise Prinţesa cu nerăb­dare - voi trimite să mi se aducă veşti despre el.

- Strada Feurre; o casă de cărămidă, cu obloane albe. Numele medicului e înscris pe poartă.

- Dumneata te reîntorci acum lângă rănit, domnule de Manicamp?

- Da, doamnă.

- Atunci, vei avea bunăvoinţa să-mi faci un serviciu?

- Sunt la ordinele alteţei voastre.

- Fă ceea ce voiai să faci, întoarce-te lângă domnul de Guiche, îndepărtează-i pe toţi de acolo, apoi fii bun şi retrage-te şi dumneata.

- Doamnă...

- Să nu pierdem timpul cu explicaţii de prisos. Atâta îţi cer; nu vedea în asta altceva decât ceea ce este, nu cere alte lămuriri decât ceea ce-ţi cer. Voi trimite acolo pe una din femeile mele, două poate, dată fiind ora înaintată, şi n-aş vrea ca ele să te vadă, sau, ca să fiu sinceră, n-aş vrea ca dumneata să le vezi: sunt scrupule pe care trebuie să le în­ţelegi, mai ales dumneata, domnule de Manicamp, care pri­cepi totul.

- Oh, doamnă, foarte bine! Pot chiar să fac mai mult, să merg înaintea mesagerelor voastre; ăsta va fi în acelaşi timp un mijloc de a le arăta cu mai multă siguranţă calea şi de a le proteja, dacă întâmplarea ar face, contra oricărei probabilităţi, să aibă nevoie de ajutor.

- Şi apoi prin acest mijloc, îndeosebi, ele vor putea intra fără nici o greutate, nu-i aşa?

- Fără îndoială, doamnă, căci, mergând înaintea lor, voi înlătura orice greutăţi, dacă întâmplarea ar face ca ele să existe.

- Ei bine, du-te, du-te, domnule de Manicamp, şi aş­teaptă la capătul scării.

- Mă duc, doamnă.

- Stai puţin.

Manicamp se opri.

- Când vei auzi coborând două femei, să ieşi şi să por­neşti, fără a întoarce capul, pe drumul ce duce la bietul conte.

- Dar dacă, din întâmplare, vor coborî alte persoane, iar eu mă voi înşela asupra lor?

- Vor bate uşor de trei ori din palme.

- Da, doamnă.

- Acum pleacă

Manicamp se întoarse, salută pentru ultima oară şi ieşi cu inima plină de bucurie. El ştia foarte bine că prezenţa DOAMNEI era cel mai bun balsam pentru rănile bolnavului.

Nu trecu un sfert de ceas, şi scârţâitul unei uşi care se deschise şi se închise cu mare precauţie ajunse până la el. Apoi auzi paşi uşori coborând scara; apoi cele trei bătăi din palme, adică semnul convenit. Ieşi numaidecât şi, credincios cuvântului dat, se îndreptă, fără să-şi întoarcă faţa, străbătând străzile din Fontainebleau, spre locuinţa medicului.

XXIX

DOMNUL MALICORNE, ARHIVAR AL REGATULUI FRANŢEI
Două femei, înfăşurate în mantiile lor şi cu ochii ascunşi sub măşti de catifea neagră, păşeau cu mare sfială pe urmele lui Manicamp.

La primul etaj, în dosul perdelelor de damasc roşu, lică­rea dulcea lumină a unei lămpi aşezate pe o măsuţă de noapte. La celălalt capăt al aceleiaşi odăi, într-un pat cu coloane răsucite, înconjurat de perdele la fel cu acelea prin care se strecura lumina lămpii, stătea întins de Guiche, cu capul sprijinit pe două perne, cu ochii învăluiţi de o ceaţă groasă; şuviţele lungi de păr, inelate şi răspândite pe pernă, acopereau în neorânduiala lor tâmplele uscate şi palide ale tânărului. Se simţea că febra era cel mai stăruitor oaspete al acestei camere.