Vicontele de Bragelonne

- Atunci ştiţi unde mă mut.

- Fără îndoială, dar asta nu mă lămureşte cu nimic.

- Cum, nu înţelegeţi, sire, că deasupra acestei locuinţe sunt alte două camere?

- Care?

- Una, a domnişoarei de Montalais, cealaltă...

- Cealaltă a domnişoarei de La Vallière, da, de Saint-Aignan?

- Chiar aşa, sire.

- Oh, Saint-Aignan, aşa este, da, aşa este! Saint-Aignan, ai avut o idee minunată, o idee de prieten, de poet; apropiindu-mă de ea, atunci când universul întreg ne desparte, preţuieşti pentru mine mai mult decât Pilade pentru Oreste, decât Patrocle pentru Achile.

- Sire - zise de Saint-Aignan cu un surâs - mă îndoiesc că, atunci când maiestatea voastră ar cunoaşte planurile mele în toată întinderea lor, ar continua să-mi mai acorde nişte măguliri atât de înalte. Ah, sire, mă tem că voi avea parte de cele mai urâte cuvinte, pe care anumiţi puritani de la curte nu se vor da în lături să mi le arunce atunci când vor afla ceea ce am de gând să fac pentru maiestatea voastră.

- Saint-Aignan, mor de nerăbdare; Saint-Aignan, mă usuc pe picioare; Saint-Aignan, nu mai pot aştepta până mâine... Mâine! Dar până mâine mi se pare o eternitate!

- Totuşi, sire, dacă binevoiţi, vă propun să ieşiţi numaidecât şi să vă potoliţi această nerăbdare, făcând o mică plimbare.

- Cu tine, da; vom studia planurile tale, vom vorbi despre ea.

- Nu, sire, eu rămân în casă.

- Atunci cu cine să ies?

- Cu doamnele.

- Ah, pentru nimic în lume, nu, Saint-Aignan!

- Sire, trebuie.

- Nu, nu! De o mie de ori nu! Nu mă voi supune la cel mai groaznic supliciu - de a fi la doi paşi de ea, de a o vedea, de a-i atinge rochia în treacăt şi de a nu-i putea spune nimic. Nu, renunţ la acest supliciu pe care tu îl socoţi o feri­cire şi care nu e decât o tortură ce-mi arde ochii, ce-mi frânge braţele şi-mi zdrobeşte inima. Să o văd în prezenţa tuturor străinilor şi să nu-i pot spune că o iubesc, când toată fiinţa mea îi arată această dragoste, şi să mă trădez în faţa tuturor! Nu, mi-am jurat să nu mai fac acest lucru, şi-mi voi ţine jurământul.

- Totuşi, sire, vă rog să mă ascultaţi.

- Nu ascult nimic, Saint-Aignan.

- În acest caz, voi continua singur. Trebuie, sire, vă rog să înţelegeţi, trebuie, e absolută nevoie ca DOAMNA şi domni­şoarele ei de onoare să lipsească două ceasuri din palat.

- Mă uluieşti, Saint-Aignan!

- E greu pentru mine să poruncesc regelui meu; dar, în această împrejurare, poruncesc, sire. Am nevoie de o plimbare, sau de o partidă de vânătoare.

- Dar această plimbare, această vânătoare ar apărea ca un capriciu, ca o bizarerie! Manifestând asemenea toane, ar însemna să arăt întregii curţi că nu mai sunt stăpân pe inima mea. Şi nu se spune oare destul, şi aşa, că visez cucerirea lumii, dar că mai înainte ar trebui să încep prin a mă cuceri pe mine însumi?

- Cei care spun asta, sire, sunt nişte neruşinaţi şi nişte răuvoitori; dar, oricine ar fi ei, dacă maiestatea voastră pre­feră să-i asculte, eu nu mai am nimic de adăugat. Atunci, ziua de mâine va fi amânată pentru un timp nedeterminat.

- Saint-Aignan, voi ieşi astă-seară... Diseară mă voi culca la Saint-Germain, la lumina faclelor; mâine voi dejuna acolo, şi mă voi reîntoarce la Paris pe la ceasurile trei. E bine aşa?

- E foarte bine.

- Atunci voi pleca diseară la ceasurile opt.

- Maiestatea voastră a ghicit ora care-mi trebuie.

- Şi nu vrei să-mi spui nimic?

- Adică nu pot să vă spun nimic. Dibăcia e mare lucru pe lumea aceasta, sire; totuşi, hazardul joacă un atât de mare rol în înfăptuirile ei, încât eu am obiceiul de a lăsa pe seama hazardului partea cea mai mică, încredinţat că el va face în aşa fel ca lucrurile să iasă cât mai bine.

- Atunci mă bizui pe tine.

- Şi faceţi foarte bine.

Întărit astfel, regele se duse drept la DOAMNA, unde anunţă plimbarea plănuită. DOAMNA crezu la început că vede, în această partidă neaşteptată, o uneltire a regelui pentru a se întâlni cu La Vallière, fie pe drum, apărat de întuneric, fie altfel; dar se feri să-şi trădeze vreo bănuială faţă de cumnatul ei şi primi invitaţia cu zâmbetul pe buze. Dădu, cu glas tare, ordinul ca domnişoarele de onoare să o urmeze, rezervându-şi dreptul ca mai târziu, în ceasul serii, să facă ceea ce i se va părea mai potrivit pentru a răsturna planurile regelui. Apoi, după ce rămase singură, şi pe când bietul îndră­gostit, care dăduse această dispoziţie, putea să creadă că domnişoara de La Vallière va face parte din suită, în mo­mentul poate când el se mângâia cu gândul la această tristă fericire a îndrăgostiţilor persecutaţi, care este de a gusta, fie şi numai văzându-se, bucuriile ce le sunt astfel interzise, în acel moment DOAMNA, în mijlocul domnişoarelor sale de onoare, spunea:

- Îmi vor fi de ajuns două însoţitoare astă-seară: domnişoara de Tonnay-Charente şi domnişoara de Montalais.

La Vallière prevăzuse lovitura şi, ca atare, se aştepta la ea; dar persecutarea o făcu mai tare. Nu-i lăsă DOAMNEI satisfacţia de a vedea pe faţa ei urmele loviturii pe care o primea în inimă. Dimpotrivă, surâzând cu acea nespusă dră­gălăşenie ce dădea chipului ei o înfăţişare angelică, zise:

- Aşadar, DOAMNĂ, eu sunt liberă astă-seară?

- Da, fără îndoială.

- Mă voi folosi de acest prilej pentru a lucra la tapiseria pe care alteţa sa regală a avut bunăvoinţa s-o remarce şi pe care, de la început, am avut onoarea de a i-o oferi.

Şi, făcând o reverenţă plină de respect, se retrase la dânsa. Domnişoarele de Montalais şi de Tonnay-Charente făcură acelaşi lucru.

Vestea plimbării ieşi o dată cu ele din camera DOAMNEI şi se răspândi în tot palatul. Zece minute mai târziu, Malicorne cunoştea hotărârea DOAMNEI şi strecura sub uşa lui Montalais un bileţel cu următorul conţinut:
Trebuie ca L. V. să-şi petreacă noaptea cu DOAMNA.
Montalais, conform înţelegerilor luate, arse mai întâi bile­ţelul, apoi începu să se gândească.

Montalais era o fată deşteaptă şi îşi întocmi repede planul. La ora când trebuia să se ducă la DOAMNA, adică pe la ceasurile cinci, ea străbătu curtea alergând şi, ajunsă la zece paşi de un grup de ofiţeri, scoase un ţipăt, căzu în chip graţios într-un genunchi, se ridică şi-şi continuă drumul, însă şchiopătând. Gentilomii dădură fuga s-o ajute. Montalais îşi scrântise un picior. Dar, credincioasă datoriei sale, ea ţinu să urce totuşi la DOAMNA.

- Ce s-a întâmplat şi de ce şchiopătezi? o întrebă aceasta. Te luasem drept La Vallière.

Montalais povesti cum, grăbindu-se să vină mai repede, îşi scrântise un picior. DOAMNA păru s-o căineze şi voi să cheme, chiar atunci, un chirurg. Dar fata, încredinţând-o că nu era nimic grav, zise:

- DOAMNĂ, îmi pare nespus de rău numai de faptul că n-am să-mi pot îndeplini serviciul, şi aş fi vrut s-o rog pe domnişoara de La Vallière să mă înlocuiască pe lângă alteţa voastră...

DOAMNA îşi încruntă sprânceana.

- Dar nu m-am dus încă să-i spun - continuă Montalais.

- Şi de ce nu te-ai dus? întrebă DOAMNA.

- Fiindcă biata La Vallière părea aşa de fericită că are o seară şi o noapte libere, încât nu am destul curaj s-o rog să facă serviciul în locul meu.

- Cum, se bucură până într-atât? întrebă DOAMNA, surprinsă de aceste cuvinte.

- Aproape că e nebună de bucurie; cântă, ea care tot­deauna e atât de melancolică. De altfel, alteţa voastră ştie că nu-i place să se arate în lume şi că firea ei ascunde un grăunte de sălbăticie.

"Oh, oh - făcu în sinea ei DOAMNA - voioşia asta ascunde ceva!"

- S-a şi pregătit - continuă Montalais - să cineze la ea diseară, împreună cu una din cărţile sale îndrăgite. Şi apoi, alteţa voastră are încă alte şase domnişoare, care vor fi feri­cite să vă însoţească; de aceea, nu m-am mai dus să-i propun domnişoarei de La Vallière.

DOAMNA tăcu.

- Am făcut bine? adăugă Montalais cu o uşoară strângere de inimă, văzând că nu-i prea reuşise şiretlicul acesta, în care îşi pusese toată încrederea, astfel că nu mai socotise necesar să născocească altul. Doamna mă aprobă? întrebă ea.

DOAMNA se gândea că, în timpul nopţii, regele ar putea foarte bine să părăsească Saint-Germain şi, cum de la Paris la Saint-Germain nu erau decât patru leghe şi jumătate, el ar putea să fie într-un ceas la Paris.

- Spune-mi - zise ea - La Vallière, aflând că te-ai rănit, s-a oferit cel puţin să te însoţească?

- Oh, ea n-a aflat încă de accidentul meu, şi chiar dacă ar şti, nu i-aş cere, fireşte, nimic care s-o smulgă de la planu­rile sale. Cred că vrea să realizeze singură, astă-seară, partida de plăcere a fostului rege, care-i spunea domnului de Saint-Mars: "Să ne plictisim, domnule de Saint-Mars, să ne plic­tisim împreună".

DOAMNA era convinsă că o anumită taină de îndrăgostită se ascundea în această sete de singurătate. Această taină nu putea fi decât întoarcerea lui Ludovic, peste noapte. Nu mai încăpea nici o îndoială, La Vallière fusese prevenită despre această întoarcere, de aici bucuria ei de a rămâne la Palatul Regal. Era, desigur, un plan pus la cale mai dinainte. "N-o să mă las păcălită de ei" - îşi spuse DOAMNA. Şi luă o hotărâre nestrămutată.

- Domnişoară de Montalais - zise ea - fii bună şi anunţ-o pe prietena dumitale, domnişoara de La Vallière, că îmi pare rău, dar trebuie să-i tulbur planurile ei de singură­tate; în loc să se plictisească singură aici, aşa cum ar fi dorit, va veni să se plictisească laolaltă cu noi, la Saint-Germain.

- Ah, biata La Vallière - şopti Montalais cu un aer în­durerat, dar cu inima plină de bucurie. Oh, DOAMNĂ, nu există un mijloc ca alteţa voastră...

- Destul - zise DOAMNA - aşa am hotărât! Prefer societatea domnişoarei de La Baume Le Blanc oricărei alte întovărăşiri. Du-te de-o trimite la mine, şi îngrijeşte-ţi piciorul.

Montalais nu aşteptă să i se repete ordinul. Se întoarse acasă, îi scrise răspunsul lui Malicorne şi-l vârî sub covor. SE VA DUCE - spunea acest răspuns. O spartană n-ar fi scris ceva mai laconic.

"În acest chip - gândea DOAMNA - o voi supraveghea pe drum, iar noaptea va dormi lângă mine, şi să vedem dacă maiestatea sa va putea schimba un cuvânt cu domnişoara de La Vallière."

La Vallière primi ordinul de a pleca la plimbare cu aceeaşi blândă nepăsare cu care primise ordinul de a rămâne. Totuşi, în sinea ei, se bucura foarte mult şi privea această schimbare în hotărârea Prinţesei ca o consolare pe care i-o trimitea Pro­videnţa. Mai puţin pătrunzătoare decât DOAMNA, ea punea totul pe seama hazardului.

În timp ce toată lumea, cu excepţia celor căzuţi în dizgra­ţie, a bolnavilor şi a persoanelor cu picioarele scrântite, se îndrepta spre Saint-Germain, Malicorne îşi vârâse dulgherul său într-o trăsură a domnului de Saint-Aignan şi-l aducea în camera de sub odaia domnişoarei de La Vallière. Omul se puse numaidecât de lucru, îmbărbătat de strălucita răsplată ce i se făgăduise. Şi cum i se puseseră la îndemână sculele cele mai bune, luate de la inginerii casei regale, între altele, un ferăstrău cu dinţi atât de zdraveni, încât puteau să taie în apă bârnele de stejar tari ca fierul, lucrul înainta repede, şi o bucată pătrată de tavan, aleasă între două grinzi, căzu în braţele lui Saint-Aignan, Malicorne şi ale unui valet de încre­dere, personaj adus pe lume ca să vadă şi să audă totul, dar să nu spună nimic. Atât doar că, în, virtutea unui nou plan indicat de Malicorne, deschizătura fu făcută într-un colţ. Şi iată pentru ce:

Cum nu exista cabinet de toaletă în camera domnişoarei de La Vallière, aceasta ceruse, şi obţinuse chiar în dimineaţa aceea, un marc paravan, menit să ţină locul unui perete. Pa­ravanul fusese aşezat la locul lui. Era destul de larg ca să acopere deschizătura care, de altfel, avea să fie ascunsă sub tot felul de obiecte din lemn de abanos.

Gaura odată făcută, lucrătorul se strecură printre grinzi şi pătrunse în camera domnişoarei de La Vallière. Ajuns aici, netezi cu ferăstrăul marginile tăieturii, chiar din bucăţile de parchet, făcu o trapă ce se îmbuca aşa de bine în deschiză­tura, încât ochiul cel mai priceput n-ar fi putut să vadă acolo decât marginile obişnuite ale bucăţilor din lemnul parchetului.

Malicorne prevăzuse totul. Un ivăr şi două balamale, cumpărate mai dinainte, fură prinse de această trapă. Una din acele mici scări în spirală, ce începeau să se folosească pe atunci în multe case, fu de asemenea cumpărată de gata de către ingeniosul Malicorne, care o plăti cu două mii de livre. Era puţin mai lungă decât trebuia, însă dulgherul îi tăie câteva trepte, reducând-o la măsura necesară. Această scară, menită să susţină o atât de ilustră povară, fu prinsă de zid numai prin două cârlige. Partea de jos fu înfiptă chiar în parchetul contelui şi fixată cu două şuruburi de metal; regele şi întregul său consiliu ar fi putut să urce şi să coboare pe această scară fără nici o teamă.

Ciocanele băteau numai deasupra unor perniţe de câlţi, pilele muşcau fără zgomot, cu mânerul înfăşurat în cârpe, cu lama muiată mereu în untdelemn. De altfel, partea cea mai zgomotoasă a lucrului fusese executată în timpul nopţii şi în cursul dimineţii, adică în lipsa domnişoarei de La Vallière şi a DOAMNEI.

Când, pe la ceasurile două, curtea se reîntoarse la Palatul Regal, şi când La Vallière se urcă în camera ei, toate erau la locul lor şi nici cel mai mărunt fir de rumeguş, nici cea mai mică aşchie nu arăta violarea domiciliului. Numai de Saint-Aignan, care voise să ajute cât mai mult la această treabă, îşi zgâriase degetele şi-şi sfâşiase cămaşa, vărsând o baltă de sudoare în serviciul regelui. Palmele mai ales îi erau pline de băşici. Aceste băşici apăruseră din pricină că ţinuse scara lui Malicorne. Afară de asta, adusese el singur, una câte una, cele cinci bucăţi ale scării, formată fiecare din câte două trepte. În sfârşit, putem s-o spunem, regele, dacă l-ar fi văzut lucrând cu atâta râvnă pentru el, i-ar fi jurat recunoştinţă eternă.

Aşa precum prevăzuse Malicorne, omul calculelor exacte, lucrătorul termină toate operaţiile sale în douăzeci şi patru de ore. Primi douăzeci şi patru de ludovici şi plecă peste măsură de mulţumit; primise atât cât câştiga el de obicei în şase luni de zile.

Nimeni nu avea nici cea mai mică bănuială despre ceea ce se petrecuse sub apartamentul domnişoarei de La Vallière.

Dar, în seara celei de a doua zile, după ce La Vallière părăsise iatacul DOAMNEI şi se întorsese în camera ei, o uşoară trosnitură se auzi în fundul odăii. Mirată, fata se uită să vadă de unde vine zgomotul. Trosnitura se repetă.

- Cine-i acolo? întrebă ea cu un accent de groază.

- Eu - răspunse glasul atât de cunoscut al regelui.

- Voi!... Voi!... strigă tânăra fată care se crezu o clipă în mrejele unui vis. Dar unde... unde sunteţi, sire?

- Aici - răspunse regele desfăcând una din tăbliile pa­ravanului şi apărând ca o umbră în fundul odăii.

La Vallière scoase un ţipăt şi căzu, tremurând, într-un fotoliu.

XLIII

APARIŢIA
La Vallière îşi reveni repede din surpriza sa; căutând să fie cât mai respectuos, regele îi dădu prin prezenţa lui mai multă încredere decât îi putuse arăta prin apariţia lui. Dar, văzând că ceea ce o neliniştea mai ales pe La Vallière era mijlocul prin care el pătrunsese la dânsa, îi explică sistemul scării ascunse în dosul paravanului, făcând-o să înţeleagă în­deosebi că prezenţa lui aici nu era o arătare supranaturală.

- Oh, sire - îi spuse La Vallière, clătinându-şi capul ei bălai cu un surâs plin de farmec - prezent sau absent, nu e clipă în care maiestatea voastră să nu apară în gândurile mele.

- Ceea ce înseamnă, Louise?

- Oh, ceea ce ştiţi foarte bine, sire: că nu trece o singură clipă fără ca biata fată a cărei taină aţi surprins-o la Fon­tainebleau, şi de care v-aţi încredinţat apoi la picioarele cruci­fixului, să nu se gândească la voi.

- Louise, mă umpli de bucurie şi fericire.

La Vallière zâmbi cu tristeţe şi adăugă:

- Dar, sire, v-aţi gândit oare că această ingenioasă născo­cire nu ne poate fi de nici un folos?

- De ce? Spune: aştept.

- Pentru că această cameră în care locuiesc, sire, nu e câtuşi de puţin ferită de cercetări şi iscodiri: DOAMNA poate să vină aici întâmplător; oricând în timpul zilei se abate aici câte una din prietenele mele; ca să încui uşa pe dinăuntru, ar însemna să mă dau singură de gol, ca şi cum aş scrie deasupra ei: "Nu intraţi, regele e aici!" Uite, chiar şi acum, nimic nu împiedică, sire, ca uşa să se deschidă dintr-o dată şi maiestatea voastră să fie surprinsă alături de mine.

- Atunci - zise regele râzând - chiar că voi fi luat drept o fantomă, căci nimeni n-ar putea să spună pe unde am venit aici. Şi numai fantomele sunt în stare să treacă prin ziduri şi prin tavane.

- Oh, sire, dar gândiţi-vă ce aventură, ce scandal s-ar isca! Niciodată nu se va fi vorbit mai mult pe seama domni­şoarelor de onoare, aceste sărmane făpturi pe care răutatea nu le cruţă de loc.

- Şi ce concluzii tragi din toate astea, draga mea Louise?... Hai spune-mi, mărturiseşte.

- C-ar trebui... Vai, iertaţi-mă, e prea aspru ceea ce vreau să spun.

Ludovic zâmbi.

- Spune, totuşi - o îndemnă el.

- Ar trebui ca maiestatea voastră să renunţe la scară, la născociri şi la surprize de felul acesta; căci răul de a fi văzut aici, sire, va fi mai mare decât fericirea de a vă întâlni.

- Ei bine, dragă Louise - răspunse regele cu un accent plin de iubire - în loc să renunţ la această scară prin care mă urc aici, există un alt mijloc, mult mai simplu, la care dumneata nu te-ai gândit.

- Un alt mijloc?...

- Da, altul. Oh, înseamnă că nu mă mai iubeşti aşa cum te iubesc eu, Louise; dovadă că nu-ţi pui mintea la în­cercare.

La Vallière îl privi în ochi. Ludovic îi întinse mâna, pe care ea i-o strânse încet.

- Spui - continua regele - că voi fi surprins venind aici, unde oricine poate să intre când vrea?

- Uite, sire, chiar în clipa când îmi vorbiţi despre asta, tremur de teamă.

- Înţeleg... Dar dumneata nu vei fi surprinsă de nimeni coborând această scară şi venind în camerele ce se află de­desubt.

- Sire, sire, ce vreţi să spuneţi? strigă La Vallière în­grozită.

- M-ai înţeles greşit, Louise, de vreme ce cuvintele mele îţi stârnesc atâta mânie. Mai întâi, ştii ale cui sunt camerele acelea?

- Ale domnului conte de Guiche.

- Nu, ale domnului de Saint-Aignan.

- Adevărat? exclamă La Vallière.

Şi acest cuvânt, scăpat din inima bucuroasă a fetei, scăpără ca un fulger de dulci prevestiri în inima înflorită a regelui.

- Da, ale domnului de Saint-Aignan, prietenul nostru, zise el.

- Dar, sire, eu n-aş putea să intru în camera domnului de Saint-Aignan, tot aşa cum n-aş fi intrat într-a domnului de Guiche - rosti îngerul redevenit femeie.

- De ce n-ai putea, Louise?

- Cu neputinţă! Cu neputinţă!

- Eu cred, Louise, că, sub ocrotirea regelui, totul e cu putinţă.

- Sub ocrotirea regelui? zise ea cu o privire încărcată de dragoste.

- Oh, te încrezi în cuvântul meu, nu-i aşa?

- Mă încred când nu sunteţi de faţă, sire; dar când sunteţi aici, când îmi vorbiţi, când vă văd, nu mai cred în nimic.

- Ce trebuie să fac pentru a te convinge, Dumnezeule?

- E lipsă de respect, ştiu, să nu mă încred în cuvântul regelui; dar pentru mine nu mai sunteţi rege.

- Oh, slavă Domnului, aşa sper şi eu! Vezi cât de mult mă străduiesc ca să găsesc o soluţie? Ascultă, prezenţa unui al treilea te-ar linişti?

- Prezenţa domnului de Saint-Aignan? Da.

- Într-adevăr, Louise, îmi sfâşii inima cu asemenea bănuieli.

La Vallière nu răspunse nimic; îl înfăşură pe Ludovic cu acea privire limpede ce pătrunde până în adâncul inimilor, apoi spuse:

- Oh, oh, nu de voi mă tem şi nu asupra voastră se îndreaptă bănuielile mele.

- Primesc atunci - zise regele cu un oftat - ca domnul de Saint-Aignan, care are fericitul privilegiu de a-ţi inspira încredere, să fie totdeauna de faţă la întrevederile noastre, îţi făgăduiesc.

- Adevărat, sire?

- Pe cuvântul meu de gentilom! Iar dumneata, la rându-ţi?...

- Aşteptaţi, oh, asta nu e totul.

- Mai e şi altceva, Louise?

- Oh, fără îndoială; nu vă grăbiţi, sire, căci n-am ajuns încă la capăt.

- Bine, sfârşeşte prin a-mi zdrobi inima!

- Înţelegeţi, sire, că această întrevedere trebuie să aibă, chiar şi faţă de domnul de Saint-Aignan, un motiv cât de cât întemeiat.

- Un motiv întemeiat! rosti regele pe un ton de blând reproş.

- Fireşte. Gândiţi-vă, sire!

- Oh, eşti o fiinţă plină de prevedere şi, crede-mă, sin­gura mea dorinţă este să te pot egala în această privinţă. Ei bine, Louise, va fi aşa cum doreşti dumneata. Întrevederile noastre vor avea un motiv întemeiat, şi eu am şi găsit acest motiv.

- În sensul că, sire...?

- În sensul că, de mâine, dacă vrei...

- Mâine?

- Vrei să spui că e prea târziu? exclamă regele strângând în palmele sale mâna fierbinte a domnişoarei de La Vallière.

În acea clipă se auziră paşi pe coridor.

- Sire, sire - strigă La Vallière - se apropie cineva, auziţi? Sire, sire, fugiţi, vă rog!

Regele nu făcu decât o săritură şi fu, din fotoliu, în dosul paravanului.

Era şi timpul; pe când regele trăgea una din tăblii în dreptul lui, clanţa uşii se deschise şi Montalais apăru în prag. E de la sine înţeles că intră dintr-o dată, fără să îndeplinească nici o ceremonie. Ea ştia, vicleana, că a bate la uşă, înainte de a deschide, însemna să-i arate prietenei sale o neîncredere jignitoare. Montalais intră deci în cameră şi, după ce-şi roti ochii în jur, observând cele două scaune foarte aproape unul de altul, lăsă să se scurgă oarecare timp, încercând să închidă uşa care, nu se ştie din ce pricină, nu voia să se închidă, încât regele avu răgazul să tragă clapa şi să coboare la de Saint-Aignan.

Un zgomot, pe care o ureche mai puţin fină decât a ei nu l-ar fi perceput, îi dădu de veste lui Montalais că regele dispăruse; ea izbuti să închidă atunci uşa cea îndărătnică şi se apropie de La Vallière.

- Trebuie să vorbim, Louise - îi spuse acesteia - trebuie să vorbim serios; cred că eşti de aceeaşi părere.

Louise, oricât ar fi fost de tulburată, nu reţinu totuşi fără o tainică îngrijorare cuvântul serios, pe care Montalais îl accentuase dinadins.

- Doamne, scumpa mea Aure - murmură ea - dar ce s-a mai întâmplat?

- S-a întâmplat, dragă prietenă, că DOAMNA se în­doieşte de toate.

- De toate ce?

- Mai e oare nevoie să-ţi explic? Nu pricepi ce vreau să spun? Ei bine, cred că ai observat schimbările DOAMNEI de câteva zile încoace; ai observat că ea te-a ţinut lângă dânsa, apoi te-a alungat, pentru a te primi iarăşi.

- E ciudat, într-adevăr; dar sunt obişnuită cu ciudă­ţeniile ei.

- Ceva mai mult încă. Ai băgat de seamă, pe urmă, că DOAMNA, după ce te-a oprit să iei parte la plimbare, ieri ţi-a poruncit după aceea să mergi totuşi la plimbare?

- Am băgat de seamă, fără îndoială.

- Ei bine, se pare că DOAMNA are acum dovezi în­destulătoare împotrivă-ţi, nimic nemaifiind în Franţa care să poată opri acest torent ce înlătură toate stăvilarele din calea lui; şi înţelegi la ce mă gândesc când spun cuvântul torent.

La Vallière îşi ascunse faţa în palme.

- Mă gândesc - continuă Montalais necruţătoare - la acel torent care a dat buzna pe poarta carmelitelor de la Chaillot şi a răsturnat toate prejudecăţile curţii, atât la Fontainebleau cât şi la Paris.

- Vai, vai mie! murmură La Vallière, cu faţa mereu acoperită de degetele printre care i se scurgeau lacrimile.

- Oh, nu te mâhni astfel, căci n-ai ajuns decât la jumă­tatea chinurilor tale.

- Doamne, Dumnezeule - strigă tânăra fată înspăimântată - dar ce se mai poate întâmpla?

- Ei bine, iată despre ce e vorba. DOAMNA, nemaiavând alte ajutoare în Franţa, întrucât s-a folosit pe rând de cele două regine, de DOMNUL şi de întreaga curte, DOAMNA şi-a adus aminte de o anumită persoană care are asupra nişte aşa-zise drepturi.