Vicontele de Bragelonne

La post, Malicorne ceru să fie pus faţă în faţă cu d'Artagnan. Muşchetarul alergă numaidecât la chemarea lui Malicorne. Dar în zadar încercă el să se dezvinovăţească, în zadar d'Artagnan înţelese cum stăteau lucrurile; în za­dar aceste două spirite atât de ascuţite şi dibace căutară să dea o altă întorsătură întâmplării; lui Malicorne nu-i ră­mase altă scăpare decât să declare că voise să intre la domnişoara de Montalais, aşa cum de Saint-Aignan fusese învinuit că încercase să forţeze uşa domnişoarei de Tonnay-Charente.

DOAMNA era neînduplecată din acest dublu motiv că, dacă într-adevăr Malicorne avusese de gând să intre noaptea, pe fereastră, în locuinţa ei, cu ajutorul unei scări, pentru a o vedea pe Montalais, aceasta era din partea lui Malicorne o faptă condamnabilă şi care trebuia pedepsită. Iar în al doilea rând, dacă Malicorne, în loc să facă totul în numele lui, a procedat ca interpus între La Vallière şi o altă per­soană, pe care ea nu voia să o numească, vina lui era cu atât mai mare, întrucât pasiunea, care scuză toate, nu putea fi invocată aici ca o scuză pentru el. DOAMNA începu deci să ţipe în gura mare şi ceru ca Malicorne să fie izgonit din casa DOMNULUI, fără a se gândi, în orbirea ei, că Malicorne şi Montalais o aveau la mână prin vizita sa fă­cută la de Guiche, ca şi prin alte taine tot atât de delicate. Montalais, furioasă, voi să se răzbune numaidecât, dar Ma­licorne îi demonstră că sprijinul regelui făcea mai mult decât toate dizgraţiile din lume şi că era bine să sufere pentru rege. Malicorne avea însă dreptate. Aşa că, deşi era femeie, sau mai bine zis de zece ori femeie, Montalais se lăsă convinsă de el.

Şi apoi, să ne grăbim a o spune, regele, la rândul lui, sări în ajutorul învinuitului. Mai întâi, îi numără lui Mali­corne o despăgubire de cincizeci de mii de livre, în schimbul postului pe care-l pierduse. Pe urmă, îl numi în propria lui casă, fericit că se putea răzbuna pe DOAMNA pentru tot ceea ce-i făcuse să sufere, atât pe el, cât şi pe La Vallière. Dar nemaiavându-l pe Malicorne ca să-i fure batistele şi să-i măsoare scările, bietul îndrăgostit era dezolat. Nu mai trăgea nădejde să se apropie vreodată de La Vallière, atâta vreme cât ea ar rămâne la Palatul Regal. Nici o demnitate şi nici o sumă de bani nu puteau schimba situaţia.

Din fericire, Malicorne era la postul său. Făcu ce făcu şi se întâlni cu Montalais. E adevărat că, la rândul ei, fata făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a-l întâlni pe Mali­corne.

- Ce faci tu noaptea, la DOAMNA? o întrebă el pe fată.

- Ce să fac, dorm - răspunse ea.

- Cum aşa, dormi?

- De bună seamă.

- Dar e foarte rău că dormi; nu se cuvine ca, pradă unei dureri ca aceea pe care o încerci, o fată să doarmă.

- Şi care este, rogu-te, durerea ce-o încerc eu?

- Nu eşti deznădăjduită că nu mai sunt aproape de tine?

- Nu, deoarece ai primit cincizeci de mii de livre şi o slujbă la rege.

- Asta n-are a face, dar eşti îndurerată că nu poţi să mă mai vezi cum mă vedeai înainte; eşti deznădăjduită mai ales din pricină că mi-am pierdut încrederea DOAM­NEI. Nu-i aşa? Spune!

- Oh, e foarte adevărat!

- Ei bine, această durere te împiedică să dormi noap­tea, şi atunci începi să suspini, să plângi, îţi sufli nasul cu zgomot, şi asta de zece ori pe minut.

- Dar, dragul meu Malicorne, DOAMNA nu suferă nici cel mai mic zgomot la dânsa.

- Asta o ştiu prea bine, la naiba, că nu poate să sufere nimic; tocmai de aceea îţi spun, văzând o durere atât de mare, se va grăbi să te dea şi pe tine pe uşă afară.

- Înţeleg unde vrei să ajungi.

- Bine că înţelegi!

- Şi ce se va întâmpla pe urmă?

- Se va întâmpla ca, rămânând singură, fără tine, La Vallière va scoate noaptea asemenea gemete şi asemenea suspine, încât va face un tărăboi cât două la un loc.

- Atunci va fi mutată în altă cameră.

- Da, dar în care?

- În care? Iată-te la mare încurcătură, domnule Născocitor!

- Câtuşi de puţin. Oricare va fi această cameră, ea va fi oricum mai bună decât aceea de lângă DOAMNA.

- Asta e adevărat.

- Ei bine, pune-te chiar din această noapte pe tânguiri.

- Am să te ascult.

- Şi îndeamn-o şi pe La Vallière să facă acelaşi lucru.

- N-avea grijă, ea plânge de pe acum, încet.

- Foarte bine, să plângă mai tare.

Şi se despărţiră.

XLI

UNDE E VORBA DE DULGHERIE ŞI UNDE SE DAU CÂTEVA AMĂNUNTE

DESPRE FELUL CUM SE POATE FACE O SCARĂ

Sfatul primit de Montalais fu împărtăşit şi de La Vallière, care spuse însă că nu era destul de înţelept, dar, după oare­care împotrivire, pornită mai mult din teamă decât din lipsă de voinţă, sfârşi prin a se hotărî să-l pună în aplicare.

Această poveste, a celor două fete plângând într-una şi umplând cu lamentările lor camera de culcare a DOAMNEI, fu capodopera lui Malicorne. Cum nimic nu e mai adevărat de­cât ceea ce pare neadevărat, nimic mai firesc decât ceea ce pare nefiresc, acest soi de poveste din O mie şi una de nopţi prinse de minune la DOAMNA. Ea o îndepărtă mai întâi pe Monta­lais. Apoi, peste trei zile, sau mai bine zis peste trei nopţi după ce o îndepărtase pe Montalais, o îndepărtă şi pe La Vallière.

Acesteia din urmă i se dădu o cameră în micile aparta­mente de la mansardă, aflate deasupra apartamentelor rezer­vate pentru gentilomi. Un etaj, adică o podea, le despărţea pe domnişoarele de onoare de ofiţeri şi gentilomi. O scară parti­culară, pe care avea sarcina să o supravegheze doamna de Navailles, ducea până la ele. Pentru mai multă siguranţă, doamna de Navailles, care auzise vorbindu-se despre încercă­rile anterioare ale maiestăţii sale, pusese zăbrele la ferestre şi la gurile şemineurilor. Cinstea domnişoarei de La Vallière, a cărei cameră semăna mai mult cu o cuşcă decât cu altceva, era deci cât se poate de bine apărată.

Domnişoara de La Vallière, când se afla la dânsa, şi stătea acolo cea mai mare parte a timpului, deoarece DOAMNA nu mai apela la serviciile ei ştiind-o mai în siguranţă sub supra­vegherea doamnei de Navailles, domnişoara de La Vallière n-avea altă distracţie decât să privească printre zăbrelele feres­trei sale. Dar, într-o dimineaţă, pe când privea ca de obicei, îl zări pe Malicorne la o fereastră paralelă cu a sa. El ţinea în mână un poloboc de dulgher; măsura din ochi clădirile din jur şi aşternea pe hârtie tot felul de formule algebrice. Se­măna astfel cu unui din acei ingineri care, din colţul unui şanţ, măsoară unghiurile unui bastion sau iau înălţimea zidurilor unei fortăreţe.

La Vallière îl recunoscu pe Malicorne şi-l salută. Malicorne, la rândul lui, răspunse printr-un salut larg şi dispăru de la fereastră. Ea se miră de această răceală, puţin obişnuită la un caracter atât de puţin schimbăcios cum era al lui Mali­corne; dar îşi aminti că bietul băiat îşi pierduse slujba din pri­cina ei şi că, deci, nu putea s-o mai vadă cu ochi buni, mai ales că, după toate probabilităţile, ea nu va fi niciodată într-o poziţie de unde ar putea să-i redea flăcăului ceea ce pierduse. Ştia să ierte jignirile, şi cu atât mai mult înţelegea necazurile altora.

La Vallière i-ar fi cerut sfatul lui Montalais, dacă Montalais ar fi fost acolo; dar Montalais era departe. La ceasul acesta, Montalais îşi făcea corespondenţa.

Deodată, La Vallière zări un obiect ce zbură de la fereas­tra unde-l văzuse pe Malicorne, străbătu văzduhul, pătrunse printre zăbrele şi se rostogoli pe parchetul odăii sale. Se repezi, foarte curioasă, spre acest obiect şi-l ridică de jos. Era unul din acele mosorele pe care se deapănă mătasea. Atât că, în loc de mătase, pe mosorel era înfăşurată o bucată de hârtie.

La Vallière o desfăcu şi citi:

Domnişoară,

Sunt dornic să aflu două lucruri: primul, de a şti dacă par­chetul apartamentului dumitale e de lemn sau de cărămidă; al doilea, de a şti, iarăşi, la ce depărtare de fereastră este aşezat patul dumitale.

Iartă-mă dacă te supăr, şi fii bună de-mi răspunde pe aceeaşi cale pe care ai primit scrisoarea mea, adică pe calea mosorelului. Dar, în loc de a-l arunca în camera mea, aşa cum l-am aruncat eu într-a dumitale, lasa-l mai bine să cadă jos. Şi socoteşte-mă, înainte de toate, domnişoară, umilul şi res­pectuosul dumitale servitor,

MALICORNE

Scrie, te rog, pe aceeaşi bucată de hârtie.
- Ah, bietul băiat - suspină La Vallière - se vede treaba c-a înnebunit.

Şi-şi îndreptă către corespondentul său, pe care-l întreză­rea în penumbra camerei, o privire plină de o caldă compă­timire. Malicorne înţelese şi clătină din cap, ca şi cum i-ar fi răspuns: "Nu, nu, n-am înnebunit, fii liniştită". Ea surâse cu un aer de îndoială. "Nu, nu - repetă el gestul - capul mi-e sănătos." Şi arătă cu degetul la cap. Apoi, făcând semne cu mâna, ca un om care ar scrie repede, îi dădu a înţelege, cu o privire rugătoare: "Scrie-mi".

Chiar dacă el ar fi fost nebun, La Vallière nu vedea nimic rău în a face ceea ce-i cerea Malicorne. Luă deci un creion şi scrise: De lemn. Apoi numără zece paşi de la fereastră până la pat, şi mai scrise: Zece paşi. După acestea se uită spre Mali­corne, care o salută şi-i făcu semn că se duce jos. La Vallière înţelese că el cobora pentru a primi mosorelul. Se apropie de fereastră şi, urmând îndemnul lui Malicorne, îl lăsă să cadă în jos. Ghemul se rostogolea încă pe lespezi, când Malicorne se re­pezi, îl ajunse, îl ridică, începu să-l despoaie, aşa cum face o maimuţă cu o nucă, şi alergă mai întâi spre locuinţa domnului de Saint-Aignan.

De Saint-Aignan îşi alesese, sau mai degrabă ceruse să i se dea locuinţa cât mai aproape cu putinţă de rege, asemenea ace­lor plante care caută razele soarelui pentru a se dezvolta cât mai bine. Apartamentul lui se compunea din două încăperi, chiar în carpul clădirii unde locuia Ludovic al XIV-lea. Dom­nul de Saint-Aignan era mândru de această vecinătate, care-i îngăduia să ajungă uşor la maiestatea sa şi-i prilejuia, pe deasupra, favoarea unor întâlniri neaşteptate.

În momentul când noi vorbim despre el, de Saint-Aignan era ocupat să supravegheze tapisarea celor două încăperi, pe care le voia cât mai frumoase, în speranţa că ar avea onoarea de a primi aici, din când în când, vizita regelui; căci maies­tatea sa, de când se îndrăgostise de La Vallière, îl alesese pe de Saint-Aignan drept confidentul său şi nu se putea lipsi de el nici ziua, nici noaptea.

Malicorne ceru să fie introdus la conte, lucru pentru care nu întâmpină nici o greutate, întrucât era bine văzut de rege, şi trecerea unuia e totdeauna o momeală pentru celălalt. De Saint-Aignan îl întrebă pe vizitator dacă-i aducea vreo veste nouă.

- Una mare! răspunse acesta.

- Ah, ah! făcu de Saint-Aignan, curios ca orice favorit. S-o auzim!

- Domnişoara de La Vallière s-a mutat.

- Ce vorbeşti? zice de Saint-Aignan deschizând ochii mari.

- Da.

- Locuia la DOAMNA.

- Exact. Dar DOAMNA s-a plictisit de vecinătatea ei şi a instalat-o într-o cameră care se află chiar deasupra viitorului dumneavoastră apartament.

- Cum, sus? strigă de Saint-Aignan cu surprindere şi arătând cu degetul etajul de deasupra.

- Nu - răspunse Malicorne - jos. Şi-i arătă corpul de clădiri din faţă.

- Atunci pentru ce spui că odaia ei se află deasupra apartamentului meu?

- Fiindcă nu mă îndoiesc că apartamentul dumneavoas­tră trebuie să fie în mod firesc sub camera domnişoarei de La Vallière.

La aceste cuvinte, de Saint-Aignan îi aruncă sărmanului Malicorne o privire asemănătoare cu aceea pe care i-o arun­case, cu un sfert de ceas mai înainte, La Vallière. Adică îl credea nebun.

- Domnule - îi spuse Malicorne - cer îngăduinţa să răspund gândurilor dumneavoastră.

- Cum, gândurilor mele?...

- Fără îndoială. N-aţi înţeles, mi se pare, prea bine ceea ce am vrut sa spun.

- Mărturisesc că nu.

- Ei bine, ştiţi desigur că sub apartamentul domnişoare­lor de onoare ale DOAMNEI locuiesc gentilomii regelui şi ai DOMNULUI.

- Da, ştiu că Manicamp, de Wardes şi alţii locuiesc acolo.

- Întocmai. Ei bine, domnule, admiraţi această potri­vire cu totul ciudată: cele două camere rezervate pentru dom­nul de Guiche se află chiar sub cele două camere în care stau domnişoarele de Montalais şi domnişoara de La Vallière.

- Ei, şi ce-i cu asta?

- Este... că cele două camere sunt libere, deoarece dom­nul de Guiche, rănit, stă bolnav la Fontainebleau.

- Îţi spun, dragul meu domn, că nu înţeleg nimic.

- Ah, dacă aş fi avut fericirea să mă numesc de Saint-Aignan, eu aş înţelege totul numaidecât.

- Şi ce-ai face dumneata atunci?

- Aş schimba imediat camerele pe care le ocup aici, cu acelea pe care domnul de Guiche nu le ocupă acolo.

- Te-ai gândit bine? rosti de Saint-Aignan cu un aer dis­preţuitor. Să părăsesc primul post de onoare, vecinătatea re­gelui, un privilegiu acordat numai prinţilor de sânge, ducilor şi pairilor?... Dar, scumpe domnule de Malicorne, dă-mi voie să-ţi spun că eşti nebun.

- Domnule - răspunse tânărul cu gravitate - săvârşeşti două greşeli deodată... Mă numesc Malicorne pur şi sim­plu, şi nu sunt nebun. Apoi, scoţând o hârtie din buzunar, con­tinuă: Ascultaţi; după aceea vă voi arăta aceasta.

- Ascult - zise de Saint-Aignan.

- Ştiţi că DOAMNA o ţine din scurt pe La Vallière, aşa cum Argus o ţinea din scurt pe nimfa Io.

- Ştiu, da.

- Ştiţi că regele a vrut să-i vorbească prizonierei, dar în zadar, căci nici dumneavoastră, nici eu n-am izbutit să-i facem această bucurie.

- Dumneata însă mai ştii şi altceva, dumneata care eşti păţit, domnule Malicorne.

- Ei bine, ce credeţi că i s-ar putea întâmpla aceluia a cărui imaginaţie i-ar pune faţă în faţă pe cei doi îndrăgostiţi?

- Oh, regele nu şi-ar mărgini recunoştinţa la puţin lucru, crede-mă.

- Domnule de Saint-Aignan!...

- Mai departe?

- N-aţi fi curios să încercaţi şi dumneavoastră recunoş­tinţa regelui?

- Fără îndoială - răspunse de Saint-Aignan - o fa­voare a stăpânului meu, după ce-mi voi fi făcut datoria, nu poate să-mi fie decât foarte preţioasă.

- Atunci, priviţi această hârtie, domnule conte.

- Ce-i această hârtie? Un plan?

- Planul celor două camere ale domnului de Guiche, care, după cum prevăd, vor deveni ale dumneavoastră.

- Oh, asta nu, orice s-ar întâmpla!

- De ce?

- Pentru că cele două camere ale mele de aici sunt râvnite de prea mulţi gentilomi, cărora nu vreau să le las pentru nimic în lume: de domnul de Roquelaure, de domnul de La Ferté, de domnul Dangeau.

- Atunci vă părăsesc, domnule conte, şi mă duc să ofer unuia din aceşti domni planul pe care vi l-am prezentat şi fo­loasele ce decurg din el.

- Dar de ce nu le păstrezi pentru dumneata? întrebă de Saint-Aignan cu un aer iscoditor.

- Pentru că regele nu-mi va face niciodată cinstea să mă viziteze pe mine, în timp ce se va duce cu plăcere la unul din aceşti domni.

- Cum, regele s-ar duce la unul din aceşti domni?

- La dracu! Dacă s-ar duce... Pun rămăşag pe unul la zece că da. Cum adică, mă întrebaţi dacă regele se va duce într-un apartament care-l va apropia de domnişoara de La Valliere.

- Frumoasă apropiere... cu un etaj întreg între ei. Malicorne desfăcu bucăţica de hârtie de pe mosorel.

- Domnule conte - zise el - reţineţi, vă rog, că po­deaua camerei domnişoarei de La Vallière e un simplu parchet de lemn.

- Ei, şi ce-i cu asta?

- Ei bine, veţi lua un lucrător dulgher, care, închis la dumneavoastră, fără să ştie unde se află, va face o deschiză­tură în tavanul dumneavoastră şi, deci, în parchetul domni­şoarei de La Vallière.

- Auzi, Dumnezeule! strigă de Saint-Aignan ca trăsnit.

- Mă rog? făcu Malicorne.

- Vreau să spun că iată o idee destul de îndrăzneaţă, domnule.

- Regelui îi va părea la mintea oricui, vă asigur.

- Îndrăgostiţii nu se gândesc niciodată la primejdii.

- De ce primejdie vă temeţi, domnule conte?

- Dar o asemenea găurire a tavanului va face un zgo­mot îngrozitor, tot palatul va răsuna.

- Oh, domnule conte, eu sunt sigur că lucrătorul pe care vi-l voi aduce nu va face nici cel mai mic zgomot. Va tăia un pătrat de şase picioare cu un ferăstrău înfăşurat în câlţi, şi ni­meni, nici chiar vecinii nu vor băga de seamă că el lucrează.

- Ah, scumpe domnule Malicorne, dumneata mă zăpă­ceşti, dumneata mă tulburi cu totul.

- Să mergem mai departe - răspunse în linişte Mali­corne. Am făcut, prin urmare, o gaură în tavan, nu-i aşa?

- Da.

- Veţi pune acolo o scară, ce-i va îngădui fie domnişoa­rei de La Vallière să coboare la dumneavoastră, fie regelui să urce la domnişoara de La Vallière.

- Dar această scară se va vedea?

- Nu, căci, la dumneavoastră, ea va fi ascunsă de un pe­rete pe care veţi întinde o tapiserie la fel cu aceea care va împodobi întregul apartament, iar la domnişoara de La Val­lière va dispărea sub un capac care va fi parchetul însuşi, şi care se va deschide sub pat.

- Într-adevăr! murmură de Saint-Aignan, ai cărui ochi începură să strălucească.

- Acum, domnule conte, nu mai e nevoie să vă spun că regele va veni adesea foarte bucuros într-o cameră unde se va afla o astfel de scară. Nu mă îndoiesc că domnul Dangeau va fi încântat de ideea mea, de aceea mă duc să i-o înfăţişez.

- Ah, scumpe domnule Malicorne - strigă de Saint-Aignan - uiţi că mie mi-ai vorbit cel dintâi şi că, prin ur­mare, am dreptul de întâietate.

- Vreţi deci să vă prefer?

- Dacă vreau? Te cred!

- Adevărul e, domnule de Saint-Aignan, că prin asta vă ofer un cordon la prima promoţie, şi poate chiar vreun ducat.

- E, în orice caz - răspunse de Saint-Aignan roşu de plăcere - un prilej de a-i arăta regelui că nu s-a înşelat numindu-mă adesea prietenul său, prilej pe care ţi-l voi datora dumitale, dragă domnule Malicorne.

- Şi sper că nu veţi uita asta! zise Malicorne cu un surâs.

- Mă voi mândri chiar, domnule!

- Eu, domnule, eu nu sunt prietenul regelui, eu sunt sluji­torul său.

- Da, şi dacă crezi că această scară îmi va aduce mie un cordon albastru, dumitale îţi va aduce un sul în care va fi închis un titlu de nobleţe.

Malicorne se înclină.

- Acum nu ne mai rămâne decât să ne punem pe treabă - zise de Saint-Aignan.

- Nu văd întrucât regele s-ar împotrivi; totuşi, cereţi-i permisiunea.

- Chiar acum mă duc la el.

- Iar eu mă duc să caut lucrătorul de care avem nevoie.

- Când va fi aici?

- Astă-seară.

- Nu uita să iei toate măsurile de prevedere.

- Îl voi aduce legat la ochi.

- Iar eu îţi voi trimite una din trăsurile mele.

- Fără steme.

- Cu unul din lacheii mei, fără livrea, bineînţeles!

- Perfect, domnule conte.

- Dar La Vallière?

- Ce-i cu ea?

- Ce va spune când va vedea toate astea?

- Vă asigur că o vor interesa foarte mult.

- Cred.

- Sunt chiar convins că dacă regele nu va avea îndrăz­neala să urce la ea, ea va avea curiozitatea să coboare.

- Să sperăm - zise de Saint-Aignan.

- Da, să sperăm - repetă Malicorne.

- Atunci, mă duc la rege.

- Şi faceţi foarte bine.

- La ce oră, diseară, vei avea lucrătorul?

- La ceasurile opt.

- Şi cât timp crezi că-i va trebui până va tăia cu ferăs­trăul pătratul acela?

- Cam două ceasuri; numai că, după aceea, îi va trebui oarecare timp ca să termine ceea ce se numeşte legătura între camere. O noapte şi o parte din ziua de mâine; cu scară cu tot, trebuie să socotim două zile.

- Două zile e cam mult.

- Doamne, când te-ai apucat să deschizi o poartă spre paradis, se cuvine, cel puţin, ca această poartă să fie făcută cum trebuie.

- Ai dreptate; pe curând, scumpe domnule Malicorne. Mutarea mea va fi gata poimâine seara.

XLII

PLIMBARE LA LUMINA FACLELOR
De Saint-Aignan, fericit de cele ce auzise, încântat de cele ce întrezărea, alergă în goana mare spre cele două camere ale lui de Guiche. El care, cu un sfert de ceas mai înainte, nu şi-ar fi dat cele două camere ale sale nici pentru un milion, acum era gata să cumpere cu un milion, dacă i s-ar fi cerut, cele două odăi pe care le râvnea atât de mult. Dar nu se lovi de cereri aşa de mari. Domnul de Guiche nu ştia încă unde avea să locuiască şi, de altfel, era prea greu bolnav ca să-l preocupe în aceste momente locuinţa. De Saint-Aignan puse deci mâna pe cele două odăi ale lui de Guiche. La rândul lui, domnul Dangeau căpătă cele două camere ale lui de Saint-Aignan, plătind o sfănţuială de şase mii de livre intendentului contelui şi crezând că făcuse o afacere strălucită. Camerele în care stătea Dangeau fură rezervate pentru viitoarea locuinţă a lui de Guiche. Şi toate acestea fără a se putea afirma cu siguranţă că, în ciuda acestor schimbări, de Guiche va locui vreodată în acele camere. În ceea ce-l priveşte pe Dangeau, el era atât de fericit, încât nu-şi mai dădu osteneala să pre­supună că de Saint-Aignan avea interese superioare pentru a se muta din apartamentul său.

La un ceas după noua hotărâre luată de Saint-Aignan, acesta era stăpân pe cele două camere. Peste zece minute de la instalarea lui de Saint-Aignan în cele două camere, Malicorne se prezentă la el împreună cu tapiţerii.

În acest timp, regele îl chemă pe de Saint-Aignan; oamenii alergară la el, dar acolo dădură de Dangeau; Dangeau îi tri­mise la de Guiche, unde îl găsiră în sfârşit pe Saint-Aignan. Dar toate acestea îl făcură pe favorit să întârzie, astfel că regele îşi manifestase de două sau de trei ori nerăbdarea până când de Saint-Aignan ajunse cu sufletul la gură la stăpânul său.

- Aşadar, şi tu mă părăseşti? îl întâmpină Ludovic al XIV-lea cu acest ton plângător prin care Cezar, cu o mie opt sute de ani mai înainte, trebuie că rostise: Tu quoque ¹.

<sup>---------------------------------------

1</sup> "Chiar şi tu" - în limba latină. Cuvinte strigate cu durere de către Cezar în clipa când a zărit printre asasinii săi pe Brutus, care trecea drept fiul său.

-----------------------------

- Sire - răspunse de Saint-Aignan - nu-l părăsesc câtuşi de puţin pe rege, dimpotrivă; dar eram ocupat cu mu­tarea mea.

- Ce mutare? Credeam că ai terminat cu mutarea de acum trei zile.

- Da, sire. Însă nu mă simţeam bine unde stăteam şi am trecut în corpul de clădiri din faţă.

- Când spun că şi tu mă părăseşti! strigă regele. Oh, asta întrece orice margini. Prin urmare, n-aveam decât o femeie la care inima mea ţinea, şi întreaga familie s-a coalizat ca să mi-o răpească. Nu aveam decât un prieten căruia îi împărtă­şeam necazurile mele şi care mă ajuta să-mi port durerile, dar acest prieten s-a săturat de tânguirile mele şi mă părăseşte fără ca măcar să-mi ceară îngăduinţa.

De Saint-Aignan începu să râdă. Regele bănui că trebuie să fie vreo taină în această lipsă de respect.

- Ce s-a întâmplat? întrebă el plin de speranţă.

- Sire, acest prieten, pe care maiestatea voastră îl muştruluieşte, încearcă să-i redea regelui său fericirea pe care a pierdut-o.

- Ai să mă ajuţi s-o văd pe La Vallière? întrebă Ludovic al XIV-lea.

- Sire, nu pot să răspund încă; dar...

- Dar?...

- Dar aşa sper.

- Oh, cum? Cum? Spune-mi, de Saint-Aignan. Vreau să cunosc planul tău, vreau să te ajut din toate puterile mele.

- Sire - răspunse de Saint-Aignan - nu ştiu încă nici eu prea bine cum voi face pentru a ajunge la ţel; dar am toate motivele să cred că, de mâine...

- De mâine zici?

- Da, sire.

- Oh, ce fericire! Dar pentru ce te muţi?

- Pentru a vă sluji mai bine.

- Şi întrucât, mutându-te, mă poţi sluji mai bine?

- Ştiţi unde se află cele două camere care au fost rezervate contelui de Guiche?

- Da.