Vicontele de Bragelonne

În virtutea acestei hotărâri, luată cu repeziciunea lui obiş­nuită, d'Artagnan coborî numaidecât dealul, ajunse la post, acolo încălecă pe cel mai bun fugar pe care-l putu găsi şi, în zece minute, fu la Palat.

Orologiul Palatului Regal bătea ceasurile cinci. D'Artagnan se informă despre rege. Regele se culcase la ora lui obişnuită, după ce lucrase cu domnul Colbert, şi dormea încă, aşa cel puţin era de presupus.

- Prin urmare - zise el - fata mi-a spus adevărul, re­gele nu ştie nimic; dacă ar şti numai jumătate din cele ce s-au întâmplat, Palatul Regal ar fi, la ora asta, întors cu susul în jos.

XXXV

CUM ŞI-A PETRECUT TIMPUL LUDOVIC, LA RÂNDUL LUI, ÎNTRE CEASURILE ZECE JUMĂTATE ŞI MIEZUL NOPŢII
Regele, după ce plecase din camera domnişoarelor de onoare, îl găsi în cabinetul lui pe Colbert, care-l aştepta pentru a primi dispoziţii în legătură cu ceremonia de a doua zi. Era vorba, după cum am mai spus, de primirea ambasadorilor olan­dezi şi spanioli.

Ludovic al XIV-lea avea grave motive de nemulţumire îm­potriva Olandei: statele amânaseră de mai multe ori legăturile lor cu Franţa şi, fără să-şi dea seama sau fără să se teamă de-o ruptură, nesocoteau încă o dată alianţa cu regele preacreştin, pentru a urzi tot felul de intrigi în înţelegere cu Spania.

La urcarea sa pe tron, adică la moartea lui Mazarin, Lu­dovic al XIV-lea găsise această afacere politică deschisă. Era o chestiune destul de greu de rezolvat pentru un rege tânăr; dar cum, atunci, întreaga naţiune era regele, tot ce făcea capul, trupul era dator să îndeplinească. Puţină furie - reacţia sângelui tânăr şi fierbinte asupra creierului - era de ajuns pen­tru a schimba o veche linie politică şi a crea un alt sistem. Rolul diplomaţilor din acea vreme se mărginea în a pune la cale, între ei, loviturile de stat de care suveranii lor puteau să aibă nevoie.

Ludovic nu se afla într-o stare de spirit ce-ar fi putut să-i dicteze o politică înţeleaptă. Tulburat încă după cearta pe care o avusese cu La Vallière, rătăcea prin cabinet foarte dornic să găsească un prilej de a izbucni, după ce se stăpânise atâta timp.

Colbert, văzindu-l pe rege, cântări dintr-o privire situaţia şi înţelese frământarea monarhului. Stătu în cumpănă. Când suveranul îi ceru părerea despre cele ce trebuia să spună a doua zi, vistiernicul începu prin a găsi ciudat că maiestatea sa nu rusese pus la curent de către domnul Fouquet.

- Domnul Fouquet - zise el - cunoaşte toată această afacere cu Olanda; prin mâinile lui trece întreaga corespon­denţă.

Regele, obişnuit să-l audă pe domnul Colbert ponegrindu-l pe domnul Fouquet, nu răspunse nimic la aceste cuvinte; se mulţumi să asculte numai. Colbert observă efectul produs şi se grăbi să dea înapoi, spunând că domnul Fouquet nu era totuşi atât de vinovat pe cât ar părea să fie la prima impresie, dat fiind că el avea în acest moment alte preocupări mai mari. Regele se arătă intrigat.

- Ce preocupări? întrebă el.

- Sire, oamenii nu sunt decât oameni şi domnul Fouquet are scăderile lui, în ciuda marilor sale merite.

- Ah, dar cine n-are scăderi, domnule Colbert?...

- Chiar şi maiestatea voastră are - îndrăzni să spună Colbert, care ştia să strecoare o mustrare uşoară într-o măgulire bine socotită, întocmai ca săgeata care brăzdează văzduhul cu greutatea ei datorită penelor slabe care o menţin.

Regele zâmbi.

- Şi ce cusur are domnul Fouquet? mai întrebă el.

- Mereu acelaşi, sire: se zice că e îndrăgostit.

- Îndrăgostit? De cine?

- Nu ştiu prea mult, sire; eu mă amestec atât de puţin în galanterii, cum se spune.

- Oricum, ceva tot ştii dumneata, de vreme ce vorbeşti!

- Am auzit rostindu-se...

- Ce?

- Un nume.

- Care?

- Nu mi-l mai amintesc.

- Încearcă totuşi.

- Cred că este acela al uneia dintre domnişoarele de onoare ale DOAMNEI.

Regele tresări.

- Ştii mai multe decât vrei să spui, domnule Colbert - murmură el.

- Oh, sire, vă asigur că nu.

- Dar, în sfârşit, toată lumea le cunoaşte pe aceste domni­şoare de onoare ale DOAMNEI; rostindu-le numele, poate ca îl vei găsi pe acela pe care îl cauţi.

- Nu, sire.

- Încearcă.

- Ar fi în zadar, sire. Când e vorba de numele unei femei compromise, memoria mea e un scrin de aramă a cărui cheie am pierdut-o.

O umbră întunecă spiritul şi fruntea regelui; apoi, căutând să arate că e stăpân pe sine şi înălţând capul, zise:

- Să trecem la această afacere cu Olanda.

- Mai întâi, sire, la ce oră doreşte maiestatea voastră să-i primească pe ambasadori?

- Cât mai de dimineaţă.

- La ceasurile unsprezece?

- E prea târziu... La ceasurile nouă.

- E cam devreme.

- Între prieteni, asta n-are nici o însemnătate: faci tot ce vrei cu prietenii; când e vorba însă de duşmani, atunci cu atât mai bine dacă se supără. Nu mi-ar părea rău, te asigur, să sfârşesc cu aceste păsări de baltă care mă obosesc cu ţipetele lor.

- Sire, va fi aşa cum doreşte maiestatea voastră... La cea­surile nouă, deci... Voi da ordinele cuvenite. Va fi o audienţă solemnă?

- Nu. Vreau să mă lămuresc cu ei, iar nu să înveninez lucrurile, cum se întâmplă întotdeauna când e de faţă lume multă; dar, în acelaşi timp, vreau să-i fac să înţeleagă lim­pede, pentru a nu mai avea prilejul s-o ia de la capăt.

- Maiestatea voastră să desemneze persoanele care vor fi prezente la această recepţie.

- Voi întocmi lista... Să vorbim despre ambasadori: ce vor ei?

- Aliaţi cu Spania, nu câştigă nimic; aliaţi cu Franţa, pierd mult.

- Cum vine asta?

- Aliaţi cu Spania, se văd înconjuraţi şi ocrotiţi de pose­siunile aliaţilor lor; nu pot să muşte din ele, oricât ar vrea s-o facă. De la Anvers la Rotterdam nu e decât un pas prin Escaut şi Meusa. Dacă vor să muşte din prăjitura spaniolă, voi, sire, ginerele regelui Spaniei, puteţi ajunge în două zile la Bruxelles, în fruntea cavaleriei voastre. Vor deci să se certe cu maiestatea voastră şi să vă facă să suspectaţi Spania într-atât, încât să nu vă amestecaţi în treburile ei.

- Atunci nu e mai simplu - zise regele - să încheie cu mine o alianţă puternică, din care eu voi câştiga ceva, în vreme ce ei ar câştiga totul?

- Nu, căci dacă ar ajunge, din întâmplare, să vă aibă ca vecin, maiestatea voastră nu e un vecin comod: tânăr, aprins, războinic, regele Franţei poate să dea Olandei lovituri grele, mai ales dacă se apropie de ea.

- Înţeleg perfect, domnule Colbert, şi totul e bine expli­cat; dar concluzia, te rog?

- Înţelepciunea nu lipseşte niciodată hotărârilor maiestăţii voastre.

- Ce-mi vor spune aceşti ambasadori?

- Ei vor spune că doresc foarte mult alianţa cu maies­tatea voastră, dar aceasta va fi o minciună; spaniolilor le vor spune că cele trei puteri trebuie să se unească împotriva pros­perităţii Angliei, dar şi aceasta va fi o minciună, căci aliata firească a maiestăţii voastre este astăzi Anglia, care are vase, în timp ce maiestatea voastră nu are; numai Anglia poate stăvili puterea olandezilor în Indii; Anglia, în sfârşit, e o ţară monarhică, unde maiestatea voastră are alianţe bazate pe legături de sânge.

- Bine; şi ce le-ai răspunde dumneata?

- Le-aş răspunde, sire, cu o moderaţiune fără egal, că Olanda e o ţară pe care regele Franţei nu poate să se bizuie, că simptomele spiritului public, la olandezi, sunt îngrijorătoare pentru maiestatea voastră, că anumite medalii au fost bătute acolo cu devize de-a dreptul jignitoare.

- La adresa mea? strigă tânărul rege înfuriat.

- Oh, nu, sire, nu; jignitoare nu e cuvântul potrivit, şi poate că m-am înşelat. Voiam să spun măgulitoare din cale-afară pentru batavi.

- Oh, dacă e aşa, puţin importă mândria batavilor - zise regele, oftând.

- Maiestatea voastră are de o mie de ori dreptate. Totuşi, nu e niciodată o greşeală politică, regele o ştie mai bine decât mine, de a fi nedrept atunci când vrei să obţii o concesie. Maiestatea voastră, plângându-se cu oarecare susceptibilitate de batavi, va apărea în ochii lor mai demnă de luat în seamă.

- Ce este cu acele medalii? întrebă Ludovic. Căci, dacă voi aduce vorba despre ele, trebuie să ştiu ce spun.

- Credeţi-mă, sire, nici eu nu ştiu mare lucru... O anumită deviză puţin cam semeaţă... Iată sensul, cuvintele n-ar putea adăuga prea mult faptului.

- Bine, voi accentua cuvântul medalie, şi ei vor înţelege dacă vor voi.

- Oh, vor înţelege! Maiestatea voastră va mai putea stre­cura şi câteva cuvinte despre anumite pamflete care sunt răspândite în ţara lor.

- Niciodată! Pamfletele îi murdăresc mai mult pe cei care le scriu decât pe cei împotriva cărora sunt scrise. Domnule Colbert, îţi mulţumesc. Poţi să te retragi.

- Sire...

- La revedere! Nu uita ora, şi să fii acolo.

- Sire, aştept lista maiestăţii voastre.

- Ai dreptate.

Regele părea abătut; nu se gândea câtuşi de puţin la lista aceea.

Pendula bătu ceasurile unsprezece şi jumătate. Pe chipul Prinţului se putea citi lupta crâncenă dintre dragoste şi mândrie. Convorbirea politică făcuse ca supărarea lui Ludovic să scadă mult, şi chipul palid, întristat, al domnişoarei de La Vallière îi vorbea imaginaţiei sale un limbaj cu totul diferit decât al medaliilor olandeze sau al pamfletelor batave. Stătu zece minute şi se întrebă dacă trebuie sau nu trebuie să se reîntoarcă la domnişoara de La Vallière; dar, Colbert stăruind respectuos să primească lista, regele roşi la gândul că se frământa din pricina dragostei, când afacerile de stat îşi cereau întâietatea. Dictă deci:

- Regina-mamă... regina... DOAMNA... doamna de Motteville... domnişoara de Châtillon, doamna de Navailles. Iar dintre bărbaţi: DOMNUL... domnul prinţ de Condé... domnul de Grammont... domnul de Manicamp... domnul de Saint-Aignan... şi ofiţerii de serviciu.

- Şi miniştrii? întrebă Colbert.

- Se înţelege de la sine, dimpreună cu secretarii.

- Sire, mă duc să pregătesc totul: ordinele vor fi la adresele respective mâine dimineaţă.

- Spune mai bine că astăzi - replică Ludovic cu tristeţe. Bătea miezul nopţii. Era ora când biata La Vallière se prăpădea de mâhnire şi de durere.

Intră serviciul regelui, pentru a pregăti cele pentru cul­care. Regina aştepta de un ceas.

Ludovic trecu la dânsa, cu un suspin; dar, în timp ce ofta, el se felicita pentru tăria sa. Se aplauda singur că era neclintit în dragoste, ca şi în politică.

XXXVI

AMBASADORII
D'Artagnan aflase aproape în întregime tot ceea ce am povestit noi acum, căci el era prieten cu toţi oamenii de folos ai casei, slujitori îndatoritori, mândri de a fi bine văzuţi de căpitanul de muşchetari, deoarece căpitanul era o putere; apoi, în afară de ambiţie, mai era şi mândria de a însemna ceva pentru un bărbat atât de vrednic cum era d'Artagnan. Muşche­tarul căuta să afle astfel în fiecare dimineaţă ceea ce nu putuse să vadă sau să audă în ajun, nefiindu-i posibil să fie în ace­laşi timp în toate părţile, în aşa fel că, din cele ce observa singur în fiecare zi şi din cele ce-i spuneau alţii, el făcea un mănunchi pe care-l dezlega la nevoie, pentru a scoate din-tr-însul cutare armă pe care o socotea necesară. În chipul acesta, cei doi ochi ai lui d'Artagnan îl slujeau la fel de bine ca şi cei o sută de ochi ai lui Argus. Secrete politice, secrete de stradă, vorbe scăpate curtenilor la ieşirea din anticameră - d'Artagnan ştia totul şi închidea totul în vastul şi de ne­pătrunsul mormânt al memoriei sale, alături de secretele regale plătite atât de scump, păstrate cu atâta credinţă. Află, aşadar, despre întrevederea cu Colbert; află despre întâlnirea dată ambasadorilor pentru dimineaţa aceea; află că acolo va fi vorba şi despre medalii; şi, reconstituind convorbirea din cele câteva cuvinte ce ajunseseră până la el, îşi reluă postul în apar­tamente, pentru a fi prezent în clipa când regele se va scula.

Regele se trezi foarte devreme, ceea ce dovedea că şi el, la rândul lui, dormise destul de prost. Pe la ceasurile şapte, întredeschise uşor uşa. D'Artagnan era la postul lui. Maiestatea sa avea obrazul palid şi părea obosit; de altfel, nu-şi sfârşise încă toaleta.

- Cheamă-l pe domnul de Saint-Aignan - zise regele.

De Saint-Aignan se aştepta fără îndoială să fie chemat, căci, în clipa când muşchetarul se duse la dânsul, era gata îmbrăcat. De Saint-Aignan se grăbi să se supună şi intră la rege.

Puţin după aceea, regele şi de Saint-Aignan treceau prin curte; regele mergea înainte. D'Artagnan era la fereastra ce dădea în curte; nu avu nevoie să se mişte din loc pentru a-l urmări pe rege cu privirea. S-ar fi zis că bănuise de mai înainte unde se va duce regele.

Regele se ducea la domnişoarele de onoare. Asta nu-l miră câtuşi de puţin pe d'Artagnan. Nu se îndoia, deşi La Vallière nu-i spusese nimic, că maiestatea sa avea de îndreptat unele greşeli.

De Saint-Aignan îl urma ca şi în ajun, mai puţin neliniştit totuşi, mai puţin îngrijorat, deoarece spera că la ceasurile şapte dimineaţa nu se treziseră decât el şi cu regele dintre toţi auguştii oaspeţi ai castelului.

D'Artagnan stătea la fereastra lui, nepăsător şi calm. Ai fi jurat că nu vedea nimic şi că habar n-avea cine erau cei doi căutători de aventuri ce străbăteau curtea învăluiţi în mantiile lor. Şi totuşi, d'Artagnan, având aerul că nu se uită de loc la ei, nu-i scăpa nici o clipă din ochi, ba încă, fluierând acel vechi marş al muşchetarilor de care nu-şi amintea decât în împrejurările mari, ghicea şi chiar măsura mai dinainte furtuna de ţipete şi de mânie ce avea să se dezlănţuie la reîntoarcere.

Într-adevăr, regele, ajungând la camera domnişoarei de La Vallière şi găsind-o goală, cu patul nedesfăcut, se înspăimântă şi o chemă pe Montalais. Montalais veni în grabă; dar uimirea ei fu egală cu aceea a regelui. Tot ce putu să-i spună maiestăţii sale fu că o auzise parcă plângând pe La Vallière o bună parte din noapte; dar, ştiind că maiestatea sa venise la dânsa, nu îndrăznise să întrebe ce s-a petrecut.

- Dar - întrebă regele - unde crezi că s-a putut duce?

- Sire - răspunse Montalais - Louise e o persoană foarte sentimentală, şi adesea am văzut-o sculându-se în zorii zilei şi ducându-se în parc; poate să fie acolo şi în dimineaţa aceasta.

Lucrul i se părea cu putinţă regelui, care coborî numaidecât pentru a porni în căutarea fugarei. D'Artagnan îl văzu reapărând schimbat la faţă şi vorbindu-i cu însufleţire însoţitorului său. Se îndreptă apoi spre grădini. De Saint-Aignan îl urma gâfâind. D'Artagnan nu se clintea de la fereastră, fluierând încontinuu, părând că nu vede nimic şi văzând totul.

- Aha, aha - murmură el după ce regele dispăru - pasiunea maiestăţii sale e mai puternică decât o credeam! Face acum, după cât mi se pare, ceea ce n-a făcut pentru domnişoara de Mancini.

Regele se ivi din nou, după un sfert de ceas; căutase peste tot, era cu răsuflarea tăiată. E de la sine înţeles că nu găsise nimic.

De Saint-Aignan venea după el, făcându-şi vânt cu pălăria şi întrebând, cu o voce sugrumată, pe primii servitori apăruţi, pe toţi cei pe care-i întâlnea în cale dacă ştiau ceva. Pe alee, se întâlni cu Manicamp. Acesta venise de la Fontainebleau făcând popasuri multe; pe când ceilalţi făcuseră drumul în şase ore, el îl făcuse în douăzeci şi patru.

- N-ai văzut-o cumva pe domnişoara de La Vallière? îl întrebă de Saint-Aignan.

La care Manicamp, totdeauna năuc şi cu gândurile aiurea, crezând că e vorba de de Guiche, răspunse:

- Mulţumesc, contele se simte mai bine.

Şi îşi continuă drumul până în anticameră, unde îl găsi pe d'Artagnan, căruia îi ceru să-l lămurească ce era cu aerul acela speriat pe care i se păruse că-l avea regele. D'Artagnan îi răspunse că se înşală şi că, dimpotrivă, regele era de-o voioşie nebună.

Între timp, bătură ceasurile opt. La această oră, regele îşi lua, de obicei, gustarea. Era îndătinat, prin codul etichetei, ca regelui să-i fie totdeauna foame la ceasurile opt. Ceru să i se aducă micul dejun pe o măsuţă, în camera de culcare, şi mâncă la repezeală. De Saint-Aignan, de care nu voia să se despartă, îi ţinea de urât. Apoi primi câteva audienţe militare. În timpul acestor audienţe, îl trimise pe Saint-Aignan să facă cercetări. După aceea, mereu preocupat, mereu neliniştit, pândind mereu întoarcerea lui de Saint-Aignan, care îşi pusese toţi oamenii pe goană şi alerga el însuşi peste tot, regele se pomeni că a ajuns la ceasurile nouă. La nouă fix, trecu în cabinetul său. Ambasadorii se iviră şi ei la prima bătaie ce vestea ceasurile nouă. Când orologiul sună ultima bătaie, apărură reginele şi DOAMNA.

Ambasadorii erau trei din partea Olandei şi doi din a Spaniei. Regele le aruncă o privire scurtă şi salută. În aceeaşi clipă intră pe uşă şi de Saint-Aignan. Intrarea lui era pentru rege mult mai importantă decât aceea a ambasadorilor, oricât de mulţi ar fi fost şi din orice ţară ar fi venit ei. Astfel, înainte de toate, regele îi făcu un semn interogativ lui de Saint-Aignan, la care acesta răspunse printr-o negare cât se poate de limpede. Regele era să-şi piardă tot cumpătul; dar, cum reginele, cei mari şi ambasadorii aveau ochii aţintiţi la el, făcu o sforţare puternică să se stăpânească şi-i pofti pe aceştia din urmă să vorbească. Atunci, unul din membrii deputăţiei spaniole ţinu un lung discurs, în care lăuda foloasele alianţei cu Spania. Regele îl întrerupse, spunându-i:

- Domnule, sper că ceea ce e bine pentru Franţa, trebuie să fie foarte bine pentru Spania.

Această frază, dar mai ales tonul tăios cu care fusese rostită, îl făcu pe ambasador să pălească, iar pe cele două regine să roşească, deoarece, spaniole şi una şi cealaltă, se simţeau rănite, de acest răspuns, în orgoliul lor de înrudire şi de naţionalitate.

Ambasadorul olandez luă cuvântul la rândul lui şi se plânse de suspiciunile pe care regele le arăta faţă de guvernul ţării sale. Regele îl întrerupse:

- Domnule - zise el - e ciudat că dumneata vii să te plângi când eu sunt acela care aş avea motive să mă plâng; şi totuşi, după cum vezi, n-o fac.

- Să vă plângeţi, sire? întrebă olandezul. Dar pentru care jignire?

Regele zâmbi cu amărăciune.

- Mă învinovăţeşti cumva, domnule - zise el - că am suspiciuni faţă de un guvern care îngăduie şi încurajează ofensele publice?

- Sire!...

- Trebuie să-ţi spun - reluă regele, iritându-se mai mult de amărăciunile lui personale decât de chestiunile po­litice - trebuie să-ţi spun că Olanda e o ţară unde îşi gă­sesc adăpost cei ce mă urăsc şi mai ales cei ce mă defăimează.

- Oh, sire!...

- Ah, vrei dovezi, nu-i aşa? Ei bine, îţi pot aduce cu uşurinţă dovezi. De unde pornesc acele pamflete necuviin­cioase care mă înfăţişează ca pe un monarh lipsit de glorie şi de autoritate? Tiparniţele dumneavoastră gem de astfel de lucruri. Dacă ar fi aici secretarii mei, ţi-aş cita titlurile lucrărilor, dimpreună cu numele celor ce le tipăresc.

- Sire - răspunse ambasadorul - un pamflet nu poate fi opera unei naţiuni. E drept oare ca un rege atât de mare, cum este maiestatea voastră, să facă răspunzător un întreg popor pentru nelegiuirile unor ticăloşi care n-au ce mânca?

- Fie, să zicem că ai dreptate, domnule. Dar când monetăria din Amsterdam bate medalii în defavoarea mea, şi asta e o nelegiuire a câtorva ticăloşi?

- Medalii? se bâlbâi ambasadorul.

- Medalii, da! repetă regele privind către Colbert.

- Rog pe maiestatea voastră - cuteză olandezul - să fie sigură că...

Regele se uita mereu la Colbert; dar Colbert avea aerul că nu înţelege nimic şi tăcea, în ciuda imboldurilor regelui.

Atunci d'Artagnan se apropie şi, scoţând din buzunar o me­dalie pe care o puse în palma regelui, zise:

- Iată medalia pe care o cere maiestatea voastră.

Regele o luă. Atunci, el putu să vadă, cu ochiul acela care, de când era stăpân, nu făcea decât să domine, atunci el putu să vadă, spunem, o imagine batjocoritoare, reprezentând Olanda care, întocmai ca Iosua¹, oprea soarele din mers, cu această legendă: "In conspecta meo, stetit sol".

- În faţa mea, soarele s-a oprit! strigă regele furios. Ah, cred că nu veţi mai tăgădui acum.

- Iar soarele - zise d'Artagnan - e acesta.

Şi arătă, pe toţi pereţii cabinetului, emblema multipli­cată şi strălucitoare, ce-şi arunca pretutindeni superba sa de­viză: "Nec pluribus impar"².

Mânia lui Ludovic, sporită prin răscolirile durerii lui personale, nici nu avea nevoie de acest impuls pentru a în­trece orice măsură. În ochii lui se vedea licărind dorinţa vie de a căuta o ceartă, ce era gata să izbucnească. O privire a lui Colbert zăgăzui furtuna.

Ambasadorul încercă să ceară scuze. El spuse că vani­tatea popoarelor nu duce la urmări grave; că Olanda, chiar cu micile ei puteri, era mândră de a-şi fi păstrat rangul de mare naţiune, fie şi în faţa unor regi puternici, şi dacă oa­recare înfumurare i-a ameţit pe compatrioţii lui, regele e rugat să ierte această rătăcire.

Regele părea că cere o povaţă. Privi spre Colbert, care rămase însă nemişcat. Privi apoi spre d'Artagnan. Acesta dădu din umeri. Acest gest fu ca un stăvilar ridicat prin care se dezlănţui furia regelui, ţinută prea mult timp în frâu.

Nimeni neştiind unde putea să ducă această furie, toţi păstrară o tăcere posomorâtă. Al doilea ambasador se folosi de acest moment pentru a începe şi el să ceară scuze.

În timp ce ambasadorul vorbea şi în timp ce regele, re­căzut încetul cu încetul în mâhnirea lui de ordin personal, asculta acest glas plin de tulburare, aşa cum un om îngândurat ascultă vuietul unei cascade, d'Artagnan, care-l avea la stânga lui pe Saint-Aignan, se apropie de el şi, cu o voce bine măsurată, ca să poată fi auzită de rege, zise:

-----------

¹ Personaj biblic care, se spune, a oprit soarele în loc, pentru a obţine victoria în războiul dus cu regele Ierusalimului.
² Ludovic al XIV-lea, supranumit şi Regele Soare, avea ca em­blemă un soare, cu deviza aceasta, în limba latină, însemnând: "Fără egal nici chiar printre sori".

----------------

- Ai aflat vestea, conte?

- Ce veste? întrebă Saint-Aignan.

- Întâmplarea cu La Vallière.

Regele tresări şi făcu, fără să vrea, un pas spre cei doi oameni, care vorbeau între ei.

- Şi ce s-a întâmplat cu La Vallière? întrebă iarăşi de Saint-Aignan pe un ton ce se poate lesne închipui.

- Eh, biata copilă! zise d'Artagnan. S-a dus la mă­năstire.

- La mănăstire? exclamă de Saint-Aignan.

- La mănăstire? exclamă şi regele în mijlocul discursul lui pe care şi-l continua ambasadorul.

Apoi, sub imperiul etichetei, se stăpâni, dar trăgând cu urechea mai departe.

- La ce mănăstire? întrebă de Saint-Aignan.

- La carmelitele de la Chaillot.

- Carmelitele de la Chaillot! De unde nalba ştii asta?

- Chiar din gura ei.

- Ai văzut-o dumneata?

- Eu am condus-o până acolo.

Regele nu pierdu nici un cuvânt; fierbea în sinea lui şi începu să se piardă cu firea.

- Dar de ce-a fugit? mai întrebă de Saint-Aignan.

- Fiindcă sărmana copilă a fost gonită ieri de la curte - răspunse d'Artagnan.

Nu termină bine această frază, că regele făcu un gest autoritar.

- Destul, domnule! i se adresă el ambasadorului. Des­tul! Pe urmă, înaintând către căpitan. Cine spune - strigă el - că La Vallière s-a dus la mănăstire?

- Domnul d'Artagnan - rosti favoritul.

- Şi e adevărat ceea ce spui? zise regele întorcându-se spre muşchetar.

- Adevărat ca adevărul însuşi.

Regele strânse din pumni şi se făcu alb la faţă.

- Dar parcă ai mai adăugat ceva, domnule d'Artagnan - zise el.

- Nu mai ştiu ce anume, sire.

- Ai adăugat că domnişoara de La Vallière a fost alun­gată de la curte.

- Da, sire.

- Şi e adevărat şi acest lucru?

- Informaţi-vă, sire.

- La cine?

- Oh! făcu d'Artagnan ca omul ce-ar vrea să arate că nu poate spune mai mult.