Vicontele de Bragelonne

- În sfârşit, sire - zise ea - explicaţi-vă.

- Te întreb, doamnă, cu ce ţi-a greşit domnişoara de La Vallière?

- E cea mai şireată urzitoare de intrigi din câte cu­nosc; a făcut să se bată între ei doi prieteni; a ajuns să se vorbească despre ea în termeni atât de ruşinoşi, încât toată curtea încruntă din sprâncene numai când i se rosteşte numele.

- Ea? Ea? strigă regele.

- Sub această înfăţişare atât de blândă şi atât de ipocrită - continuă DOAMNA - ascunde un spirit plin de vi­clenie şi răutate.

- Ea?

- Voi vă puteţi înşela, sire, dar eu o cunosc: e în stare să stârnească ura între cele mai apropiate rude şi cei mai buni prieteni. Vedeţi bine că seamănă vrajba chiar între noi doi.

- Te contrazic... - zise regele.

- Sire, luaţi seama un lucru: noi trăiam în cea mai bună înţelegere, şi, prin spusele ei, prin plângerile ei pline de prefăcătorie, a aţâţat pe maiestatea voastră împotriva mea.

- Jur - începu atunci regele - că niciodată o vorbă urâtă n-a ieşit de pe buzele ei; jur că chiar în clipele când eram mai furios, ea nu m-a lăsat să ameninţ pe nimeni; jur că dumneata nu ai o prietenă mai devotată şi mai respectuoasă.

- Prietenă? rosti DOAMNA cu o expresie de dispreţ suprem.

- Ia aminte, doamnă - spuse regele - uiţi că dumneata m-ai înţeles cândva şi că, din acest moment, totul devine fapt. Domnişoara de La Vallière va fi ceea ce voi vrea eu să fie, şi mâine, dacă aşa voi înţelege eu, va fi gata să se aşeze pe un tron.

- Nu s-a născut cu acest drept, în orice caz, şi nu puteţi face asta decât pentru viitor, dar nu şi pentru trecut.

- Doamnă, am fost faţă de dumneata plin de atenţie şi bunăvoinţă, nu mă sili să-mi amintesc că eu sunt stăpânul.

- Sire, aţi repetat-o de două ori până acum. Am avut cinstea să vă spun că mă închin cu tot respectul.

- Atunci vrei să-mi faci favoarea ca domnişoara de La Vallière să se întoarcă la dumneata?

- La ce bun, sire, de vreme ce aveţi să-i daţi un tron? Eu însemn prea puţin pentru a ocroti o putere atât de mare.

- Renunţă la acest spirit răutăcios şi dispreţuitor. Pentru mine, acordă-i îngăduinţa dumitale.

- Niciodată!

- Vrei să fac război în familia mea?

- Am şi eu familia mea, unde mă voi refugia.

- E o ameninţare? Şi uiţi situaţia chiar într-atât? Crezi că dacă vei ajunge până la ofensă, rudele dumitale te vor susţine?

- Sper, sire, că nu mă veţi forţa la nimic ce nu va fi demn de rangul meu.

- Iar eu speram că-ţi vei aminti de prietenia noastră, că mă priveai ca pe un frate.

DOAMNA se opri o clipă.

- Nu înseamnă că nu vă privesc ca pe un frate - zise ea apoi - dacă mă împotrivesc unei nedreptăţi a maiestăţii voastre.

- O nedreptate?

- Oh, sire, dacă aş vorbi lumii despre purtarea acestei La Vallière, dacă reginele ar şti...

- Haide, haide, Henriette, lasă-ţi inima să grăiască; adu-ţi aminte că m-ai iubit, adu-ţi aminte că inima oame­nilor trebuie să fie tot atât de miloasă ca şi inima Stăpânului suveran. Nu fi neînduplecată cu ceilalţi; iart-o pe La Vallière.

- Nu pot: m-a jignit.

- Dar eu, eu?

- Sire, pentru voi aş face totul pe lume, afară de asta.

- Atunci, mă aduci la deznădejde... Mă arunci pe acea ultimă treaptă unde se opresc cei slabi; mă îndemni la mânie şi izbucnire.

- Sire, vă îndemn la raţiune.

- La raţiune?... Sora mea, nu mai am raţiune.

- Sire, fiţi înţelept!

- Sora mea, ai milă, e prima oară când mă rog de cineva; sora mea, nu mai sper decât în dumneata.

- Oh, sire, plângeţi?

- De furie, da, de umilinţă. Să fiu obligat să mă cobor până la rugăminţi, eu, regele! Toată viaţa mea voi detesta această clipă. Sora mea, m-ai făcut să îndur într-o secundă mai multă durere decât am putut să prevăd în cele mai grele încercări ale vieţii mele.

Şi regele, ridicându-se în picioare, se lăsă năpădit de lacrimi, care, într-adevăr, erau lacrimi de mânie şi de ruşine.

DOAMNA fu nu înduioşată, căci nici cele mai blânde dintre femei n-au milă atunci când e vorba de orgoliu, ci fu cuprinsă de teama ca aceste lacrimi să nu târască după ele tot ceea ce era omenos în inima regelui.

- Porunciţi, sire - zise ea - şi întrucât preferaţi să fiu umilită eu în locul vostru, cu toate că umilinţa mea vi fi cunoscută de toată lumea, pe când a voastră nu mă are decât pe mine ca martor, vorbiţi, mă voi supune regelui.

- Nu, nu, Henriette! strigă Ludovic într-un elan de recunoştinţă. Vei fi cedat unui frate!

- Nu mai am frate, de vreme ce mă supun.

- Vrei întregul meu regat, în semn de mulţumire?

- Cât de mult iubiţi - zise ea - atunci când iubiţi!

El nu răspunse. Luă mâna DOAMNEI şi i-o acoperi de sărutări.

- Aşadar - zise Ludovic - o vei primi înapoi pe această biată fată, o vei ierta, vei recunoaşte bunătatea, cinstea inimii sale?

- O voi menţine în casa mea.

- Nu, îi vei reda prietenia dumitale, scumpa mea soră.

- N-am iubit-o niciodată.

- Ei bine, din dragoste pentru mine, te vei purta fru­mos cu ea, nu-i aşa, Henriette?

- Fie, o voi trata ca pe o femeie a voastră!

Regele înălţă capul. Cu această frază scăpată atât de funest, DOAMNA distrusese toată valoarea sacrificiului ei. Regele nu-i mai datora nimic. Rănit, lovit mortal, răspunse:

- Mulţumesc, doamnă, îmi voi aminti veşnic de binele pe care mi l-ai făcut.

Şi salutând cu un aer ceremonios, ieşi. Trecând prin faţa unei oglinzi, îşi văzu ochii înroşiţi şi bătu din picior de mânie. Dar era prea târziu: Malicorne şi d'Artagnan, postaţi la uşă, îi văzuseră ochii. "Regele a plâns" - îşi spuse Malicorne.

D'Artagnan se apropie respectuos de rege.

- Sire - zise el în şoaptă - e mai bine să apucaţi pe scara cea mică pentru a vă întoarce în apartamentele voastre.

- De ce?

- Fiindcă praful de pe drum a lăsat urme pe faţa voastră - răspunse muşchetarul. Pe aici, sire, pe aici.

"La dracu! gândi apoi el, când regele cedă ca un copil. Vai de cei care o vor face să plângă pe aceea care-l face pe rege să plângă!"

XXXIX

BATISTA DOMNIŞOAREI DE LA VALLIERE
DOAMNA nu era rea; era doar înfuriată. Regele nu era nechibzuit; era doar îndrăgostit. De bine ce abia încheiaseră amândoi acest soi de pact, care trebuia s-o repună pe La Valiière în drepturile sale, şi unul şi celălalt căutară să câştige teren. Regele voi s-o vadă pe La Vallière la orice oră din zi. DOAMNA, care simţea ciuda regelui după scena cu rugăminţile, nu voia s-o abandoneze pe La Valiière fără luptă. Punea deci tot felul de piedici în calea regelui.

Într-adevăr, regele, pentru a se bucura de prezenţa iubitei lui, se vedea silit să-i facă curte cumnatei sale. Din acest plan decurgea toată politica DOAMNEI. Cum ea ale­sese pe cineva ca s-o secondeze, şi cum acest cineva era Montalais, regele se vedea încercuit de fiecare dată când venea la DOAMNA. Îl luau în primire şi nu-i mai dădeau drumul. DOAMNA desfăşura în aceste întrevederi o graţie şi un spirit ce lăsau totul în umbră.

Montalais mergea pe urmele ei. Nu întârzie deci să-i devină de nesuferit regelui. Lucru la care ea se aştepta. Atunci fata îl puse în acţiune pe Malicorne; acesta găsi mijlocul de a-i spune regelui că se afla la curte o tânără persoană foarte nenorocită. Regele întrebă cine era această persoană. Malicorne răspunse că e domnişoara de Montalais. La care regele declară că e foarte firesc ca o asemenea persoană să fie nenorocită când ea însăşi stă în calea feri­cirii altora. Malicorne dădu explicaţii, potrivit ordinelor date de domnişoara de Montalais.

Regele deschise ochii bine; el observă că DOAMNA, de îndată ce apărea maiestatea sa, se ivea şi dânsa; că stătea în coridoare până la plecarea regelui; că îl conducea la ieşire, de teamă să nu vorbească în anticameră cu vreuna din fetele ei.

Într-o seară merse şi mai departe. Regele era aşezat pe scaun, în mijlocul doamnelor, şi ţinea în mână, sub man­şetă, un bilet pe care voia să-l strecoare în palma domni­şoarei de La Vallière. DOAMNA ghici şi intenţia şi biletul. Dar era greu să-l împiedice pe rege să facă ceea ce dorea. Totuşi, trebuia să fie împiedicat de a se apropia de La Vallière, de a-i spune bună ziua şi de a lăsa să-i cadă biletul pe genunchi, în dosul evantaiului sau în batistă.

Regele, care era şi el numai ochi, n-avea de unde şti că i se întindea o cursă. Se ridică şi îşi trase fotoliul, foarte liniştit, lângă domnişoara de Châtillon, căreia începu să-i vorbească. Se făceau jocuri de rime; de la domnişoara de Châtillon, trecu lângă Montalais, apoi lângă domnişoara de Tonnay-Charente. Astfel, prin această manevră dibace, se pomeni aşezat în faţa domnişoarei de La Vallière, pe care o acoperea în întregime cu spatele.

DOAMNA se prefăcea că e foarte ocupată; ea îndrepta desenul unei flori pe o canava de tapiserie.

Regele îi arătă colţul alb al biletului domnişoarei de La Vallière şi aceasta întinse batista, cu o privire ce voia să spună: "Puneţi-l aici!" Apoi regele îşi puse batista sa pe braţul fotoliului, de unde, cu o mişcare destul de discretă, o lăsă să cadă jos. Atunci La Vallière puse repede batista ei pe fotoliu. Regele o luă, ca şi cum ar fi fast a lui, înfăşură biletul în ea, fără să dea impresia că ar face ceva, şi o repuse pe braţul fotoliului. Domnişoarei de La Vallière nu-i rămânea decât să întindă mâna şi să ia batista cu ne­preţuitul bilet.

DOAMNA însă văzuse totul. Ea îi spuse domnişoarei de Châtillon:

- Châtillon, ridică, te rog, batista regelui de pe covor.

Şi tânăra fată se grăbi să îndeplinească ordinul; dar regele mişcându-se, La Vallière tulburându-se, toată lumea văzu cealaltă batistă pe braţul fotoliului.

- Ah, iertaţi-mă, maiestatea voastră are două batiste - zise Prinţesa.

Regele fu silit să vâre în buzunar batista domnişoarei de La Vallière, împreună cu a lui. El căpătă astfel o amin­tire de la iubită, în schimb iubita pierdea un catren care-l costase pe rege zece ceasuri şi care, pentru el, făcea poate cât un poem. De unde mânia regelui şi deznădejdea dom­nişoarei de La Vallière. Şi una şi alta ar fi greu de descris. Dar numaidecât se petrecu o întâmplare de necrezut. Când regele se ridică să se întoarcă în apartamentul său, Malicorne, prevenit nu se ştie cum, se afla în anticameră.

Anticamerele Palatului Regal erau cam întunecoase, iar seara, la DOAMNA, ceremoniile se desfăşurau cu multă simplitate: luminăţia era deci slabă. Regelui îi plăcea această lumină slabă. Se ştie că îndrăgostiţii, al căror spirit şi a căror inimă ard necontenit, nu doresc altă lumină decât aceea din spiritele şi inimile lor.

Aşadar, anticamera era întunecoasă; un singur paj purta o făclie aprinsă înaintea maiestăţii sale. Regele mergea în­cet, rumegându-şi furia în tăcere. Malicorne trecu foarte aproape de rege, gata să-l atingă, şi-i ceru iertare cu o umilinţă desăvârşită; dar regele, foarte prost dispus, îl trată foarte rău pe Malicorne, care se retrase fără zgomot.

Ludovic se culcă, după ce avu, în seara aceea, o mică ceartă cu regina, şi a doua zi, înainte de a se duce în cabinetul său de lucru, simţi dorinţa să sărute batista dom­nişoarei de La Vallière. Îl chemă pe valetul său de cameră.

- Adu-mi - zise el - haina pe care am purtat-o aseară; dar fii cu băgare de seamă să nu te atingi de nimic din ceea ce se găseşte în ea.

Ordinul fu îndeplinit; regele scotoci el însuşi în buzu­narele hainei. Nu găsi însă decât batista sa; aceea a dom­nişoarei de La Vallière dispăruse. În timp ce făcea tot felul de presupuneri şi bănuieli, i se aduse o scrisoare din partea domnişoarei de La Vallière. Scrisoarea era concepută în aceşti termeni:

Ce drăguţ din partea voastră, scumpul meu senior, că mi-aţi trimis aceste frumoase versuri! Cât de măiastră şi stăruitoare e dragostea voastră! Cum să nu fiţi iubit?
"Ce înseamnă toate acestea? gândi regele. Trebuie să fie o greşeală."

- Caută bine - îi spuse apoi valetului de cameră - o batistă ce trebuie să se afle în buzunarul meu, şi dacă n-o găseşti, sau dacă te-ai atins de ea...

Dar se răzgândi. Să faci o afacere de stat din pierderea unei batiste înseamnă să dai prilej clevetirilor, astfel că adăugă:

- Aveam în acea batistă o notă de mare însemnătate, care se va fi rătăcit printre cute.

- Dar, sire - zise valetul de cameră - maiestatea voastră n-a avut decât o batistă, pe care iat-o.

- Ai dreptate - răspunse regele scrâşnind din dinţi - ai dreptate. Ah, sărăcie, cât de mult te pizmuiesc! Fe­ricit cel ce-şi pune şi îşi scoate din buzunarul său batistele şi biletele ce-i aparţin.

Reciti scrisoarea domnişoarei de La Vallière, întrebându-se prin ce întâmplare catrenul putuse să ajungă la desti­naţie. Scrisoarea mai avea şi un post-scriptum:
Vă trimit prin mesagerul vostru acest răspuns, atât de puţin vrednic de darul primit.
- Foarte bine! Am să aflu ceva interesant! zise el cu bucurie. Cine e afară - întrebă apoi - şi cine mi-a adus acest bilet?

- Domnul Malicorne - răspunse cu sfială valetul de cameră.

- Să intre. Malicorne intră.

- Vii din partea domnişoarei de La Vallière? întrebă regele cu un suspin.

- Da, sire.

- Şi i-ai dus domnişoarei de La Vallière ceva din partea mea?

- Eu, sire?

- Da, dumneata.

- Nu, sire, nimic.

- Domnişoara de La Vallière mi-a scris însă negru pe alb.

- Oh, sire, domnişoara de La Vallière se înşală.

Regele îşi încreţi fruntea.

- Ce înseamnă jocul acesta? rosti el. Explică-te. Pen­tru ce domnişoara de La Vallière te numeşte mesagerul meu?... Ce i-ai dus acestei domnişoare? Răspunde repede, domnule.

- Sire, i-am dus domnişoarei de La Valiière o batistă; atâta tot.

- O batistă... Ce batistă?

- Sire, aseară, în clipa când am făcut greşeala de a mă lovi de persoana maiestăţii voastre, stângăcie pe care-o voi deplânge întreaga mea viaţă, mai ales după nemulţu­mirea pe care mi-aţi arătat-o, în acea clipă, sire, am rămas încremenit de deznădejde; maiestatea voastră era însă prea departe ca să-mi audă scuzele, şi am văzut pe jos ceva alb.

- Oh! făcu regele.

- M-am aplecat; era o batistă. Am crezut mai întâi că, lovind pe maiestatea voastră, am ajutat ca această ba­tistă să cadă din buzunar; dar pipăind-o cu respect, am simţit o monogramă şi, cercetând-o, am văzut că era mono­grama domnişoarei de La Vallière. M-am gândit că, trecând pe acolo, această domnişoară va fi scapat-o din mână şi m-am grăbit să i-o dau la întoarcere, astfel că asta e tot ce i-am dat domnişoarei de La Vallière. Rog pe maiestatea voastră să mă creadă.

Malicorne părea atât de nevinovat, atât de dezolat, atât de umil, încât regele simţi o mare plăcere să-l asculte. Îi mulţumi pentru această întâmplare ca pentru cel mai pre­ţios serviciu pe care i-l făcuse.

- Iată, este a doua oară când am fericirea de a mă întâlni cu dumneata, domnule - zise el. Poţi să te bizui pe prietenia mea.

Adevărul este că Malicorne furase, pur şi simplu, batista din buzunarul regelui, cu îndemânarea de care ar fi dat dovadă cel mai isteţ dintre borfaşii acestui brav oraş Paris.

DOAMNA nu află nimic despre această întâmplare. Dar Montalais i-o spuse prietenei sale La Vallière şi La Vallière i-o povesti mai târziu regelui, care făcu un haz nespus de ea şi-l proclamă pe Malicorne mare om politic.

Ludovic al XIV-lea avea dreptate, şi se ştie că el nu se înşela niciodată asupra oamenilor.

XL

UNDE E VORBA DE NIŞTE GRĂDINARI, DE NIŞTE SCĂRI ŞI DE DOMNIŞOARELE DE ONOARE

Din păcate, minunile nu dăinuie prea mult, în timp ce proasta dispoziţie a DOAMNEI a dăinuit multă vreme. La capătul a opt zile, regele ajunsese să n-o mai poată vedea pe La Vallière fără ca o privire iscoditoare să n-o întâlnească pe a lui. De câte ori se punea la cale o plimbare, pentru a nu se mai repeta scena cu ploaia sau cu stejarul regal, DOAMNA declara că nu se simte bine şi, graţie aces­tor indispoziţii, ea nu ieşea, iar domnişoarele sale de onoare trebuiau să rămână în casă. Cât despre vizite nocturne, nici vorbă nu putea fi; orice punte era tăiată în această pri­vinţă. Astfel că, sub acest raport, încă din primele zile, regele avu de îndurat piedici ce-l făceau să sufere cumplit.

Ca şi la Fontainebleau, el îl luă cu sine pe Saint-Aignan şi voi să-i facă o vizită domnişoarei de La Vallière. Dar n-o găsi decât pe domnişoara de Tonnay-Charente, care se porni să ţipe că au năpustit peste ea focul şi hoţii, în aşa fel că o întreagă legiune de femei, de supraveghetoare şi de paji îi săriră în ajutor, iar Saint-Aignan, rămas singur pentru a salva onoarea stăpânului său, care se mulţumi să fugă, se alese, din partea reginei-mame şi a DOAMNEI, cu un perdaf cât se poate de aspru. Afară de asta, a doua zi mai primi şi două provocări din partea familiei de Mortemart. A trebuit să intervină regele.

Această încurcătură se datora faptului că DOAMNA ordonase pe neaşteptate o schimbare în locuinţa fetelor ei, în sensul că La Vallière şi Montalais au fost aduse să doarmă chiar în cabinetul stăpânei lor.

Nimic nu mai era deci cu putinţă, nici măcar trimiterea de răvaşe: a scrie sub ochii unui Argus atât de feroce, sub o blândeţe atât de schimbătoare cum era aceea a DOAMNEI, însemna a se expune la cele mai mari pri­mejdii. E lesne de închipuit în ce stare de iritare continuă şi de furie crescândă îl puneau pe el toate aceste înţepături de ac. Regele îşi făcea mereu sânge rău, căutând noi mij­loace, şi cum el nu se destănuia nici lui Malicorne, nici lui d'Artagnan, mijloacele nu puteau fi găsite. Malicorne se străduia, ici şi colo, să facă unele încercări eroice pentru a-l determina pe rege să aibă încredere în el, însă fie de ruşine, fie din prudenţă, regele se arăta la început ispitit, dar pe urmă bătea numaidecât în retragere.

Aşa, de pildă, într-o seară, pe când regele străbătea parcul şi privea cu tristeţe spre ferestrele DOAMNEI, Mali­corne se împiedică de o scară sub o tufă de merişor şi se răsti la Manicamp, care mergea împreună cu el în urma regelui şi care nu se împiedicase de nimic şi nu răspunse nimic.

- N-ai băgat de seamă că m-am lovit de o scară şi că era să cad?

- Nu - răspunse Manicamp, distrat ca totdeauna - dar după cât se pare, n-ai căzut, nu?

- Ce-are a face! Asta nu înseamnă că trebuie lăsate scările aşa, pe unde se întâmplă.

- Da, oricine se poate lovi de ele, mai ales când umblă cu capul în nori.

- Lasă asta! Eu vreau să spun că nu trebuie uitate scările astfel, sub ferestrele domnişoarelor de onoare.

Regele tresări uşor.

- Ce vrei să spui? întrebă Manicamp.

- Vorbeşte mai tare - îi şopti Malicorne, strângându-l de braţ.

- Ce vrei să spui? repetă Manicamp mai tare.

Regele ciuli urechea.

- Apăi uite - zise Malicorne - o scară lungă de nouăsprezece picioare, care poate ajunge până la înălţimea ferestrelor.

Manicamp, în loc să răspundă, rămase pe gânduri.

- Întreabă-mă la care ferestre - îi şopti Malicorne.

- De care ferestre vorbeşti? îl întrebă Manicamp cu glas tare.

- De ale DOAMNEI.

- Ei, na!

- O, nu spun că ar îndrăzni cineva să se urce la DOAMNA; dar în cabinetul DOAMNEI, despărţit doar de un perete, dorm domnişoarele de La Vallière şi Montalais, care sunt două fete drăguţe.

- Doar de un perete? se miră Manicamp.

- Uite, priveşte, colo, la apartamentul luminat al DOAMNEI; vezi acolo două ferestre?

- Da.

- Şi fereastra aceea de lângă ele, luminată mai slab, o vezi?

- Foarte bine.

- Aceea e a domnişoarelor de onoare. Iată, iată, le e cald pesemne, domnişoara de La Vallière tocmai deschide fereastra. Ah, un îndrăgostit cu mult curaj ar putea să-i spună orice, dacă ar şti că se află aici această scară de nouăsprezece picioare care ajunge până acolo sus!

- Dar ziceai că nu e singură. Stă cu domnişoara de Montalais, aşa spuneai.

- Domnişoara de Montalais nu contează: e o prietenă din copilărie, foarte credincioasă; un adevărat puţ unde poţi să arunci toate tainele pe care vrei să le îngropi.

Nici un cuvânt din această convorbire nu-i scăpă regelui. Malicorne observă chiar că regele îşi încetinise mersul, spre a-i da timp să sfârşească. Apoi, când ajunse lângă poartă, le spuse tuturor să se retragă, în afară de Malicorne. Acest lucru nu miră pe nimeni; se ştia că regele e îndrăgostit şi toţi bănuiau că voia să facă versuri sub clar de lună. Cu toate că nu era lună în seara aceea, regele poate că avea totuşi de făcut niscaiva versuri. Toată lumea se retrase. Atunci regele se întoarse către Malicorne, care aştepta res­pectuos ca maiestatea sa să-i adreseze cuvântul.

- Ce spuneai adineauri despre scară, domnule Mali­corne? îl întrebă el.

- Eu, sire? Vorbeam eu despre o scară?

Şi Malicorne ridică ochii spre cer, ca şi cum ar fi vrut să-şi cheme înapoi cuvintele ce-şi luaseră zborul prin văzduh.

- Da, despre o scară de nouăsprezece picioare.

- Ah, da, sire, e adevărat; dar îi vorbeam domnului de Manicamp, şi dacă aş fi ştiut că maiestatea voastră ne aude, aş fi tăcut.

- Şi de ce-ai fi tăcut?

- Pentru că n-aş fi vrut să fie certat grădinarul care a uitat-o acolo... nemernicul!

- Lasă, nu te teme de asta... Ia să vedem, ce e cu această scară?

- Maiestatea voastră doreşte să o vadă?

- Da.

- Nimic mai uşor, ea e aici, sire.

- În tufa de merişor?

- Exact.

- Arată-mi-o.

Malicorne se întoarse din drum şi-l conduse pe rege la scară.

- Iat-o, sire - zise el.

- Trage-o puţin mai încoace.

Malicorne târî scara până la alee. Regele păşi de-a lun­gul ei.

- Hm! făcu el. Şi zici că are nouăsprezece picioare?

- Da, sire.

- Nouăsprezece picioare e cam mult; nu cred că e atât de lungă.

- Aşa nu se vede, sire. Dacă scara ar fi în picioare, rezemată de un copac sau de un zid, s-ar vedea mai bine, căci am putea face comparaţie.

- Oh, mă îndoiesc, domnule Malicorne. Îmi vine greu să cred că scara asta ar avea nouăsprezece picioare.

- Deşi ştiu că maiestatea voastră are ochiul sigur, totuşi fac rămăşag că aşa este, precum spun.

Regele dădu din cap.

- Există un mijloc foarte bun să verificăm - zise Malicorne.

- Care?

- Oricine ştie, sire, că parterul palatului are o înăl­ţime de optsprezece picioare.

- E drept, se poate şti.

- Ei bine, sprijinind scara de zid, ne vom putea da seama.

- Ai dreptate.

Malicorne ridică scara ca pe un fulg şi o rezemă de zid. El alese, sau mai degrabă întâmplarea alese tocmai fereastra de la cabinetul unde dormea La Vallière, pentru a face această experienţă. Scara ajunse până la brâul de sub fereastră, adică până aproape de geam, astfel că un om căţărat pe treapta cea mai de sus, un om de talie mij­locie, cum era regele, bunăoară, putea foarte uşor să stea de vorbă cu aceea, sau mai bine zis cu acelea care se aflau în cameră. Cum fu înălţată scara, regele, lăsând la o parte teatrul pe care-l juca, începu să urce treptele, în timp ce Malicorne ţinea scara. Dar abia ajunse pe la jumătatea că­lătoriei lui aeriene, că o patrulă de elveţieni apăru în parc şi se îndreptă chiar către scară. Regele coborî repede şi se ascunse într-un tufiş.

Malicorne înţelese că trebuie să se sacrifice. Dacă s-ar fi ascuns şi el, soldaţii ar fi căutat până ar fi dat sau de el, sau de rege, ba poate chiar de amândoi deodată. Mai bine era să fie găsit numai el singur. Drept care, Malicorne se ascunse aşa de bine, ca să fie numaidecât arestat. Odată arestat, Malicorne fu condus la post; odată dus la post, îşi spuse numele; odată numele rostit, fu recunoscut.

Între timp, din tufiş în tufiş, regele ajunse până la uşa din dos a apartamentului său, foarte ruşinat şi mai ales foarte înciudat. Cu atât mai mult cu cât zarva arestării le atraseră la ferestrele lor pe La Vallière şi Montalais, şi DOAMNA însăşi apăru la a sa, între două lumânări aprinse, întrebând ce s-a întâmplat acolo.