Vicontele de Bragelonne

Abia apucă acest cavaler să intre în casă, şi orologiul de la Saint-Gervais sună opt ceasuri. La zece minute după aceea, o doamnă, urmată de un lacheu înarmat, veni să bată la aceeaşi uşă, pe care o slugă bătrână i-o deschise numaidecât. Această doamnă îşi ridică vălul în timp ce trecea pragul. Nu mai era o frumuseţe, dar era încă o femeie; nu mai era tânără, dar era încă suplă şi cu o înfăţişare atră­gătoare. Ascundea, sub o toaletă bogată şi de gust, o vârstă pe care numai Ninon de Lenclos ar fi înfruntat-o cu zâmbetul pe buze. Dar cum apăru în vestibul, cavalerul ale cărui trăsături le-am schiţat numai îi ieşi înainte cu mâinile în­tinse spre ea.

- Scumpă ducesă! zise el. Bună seara!

- Bună seara, scumpul meu Aramis - răspunse ducesa.

Apoi o conduse într-un salon elegant mobilat, ale cărui ferestre înalte erau împresurate de ultimele flăcări ale zilei ce se strecurau printre vârfurile negre ale câtorva brazi din apropiere. Se aşezară amândoi, unul lângă altul.

Nici bărbatul, nici femeia nu se gândeau să aprindă lu­minile, şi se învăluiau astfel în umbră, ca şi cum ar fi vrut sa se învăluie împreună în uitare.

- Cavalere - zise ducesa - nu mi-ai mai dat nici un semn de viaţă de când ne-am văzut ultima oară la Fontaine­bleau, şi mărturisesc că prezenţa dumitale, în ziua morţii franciscanului, mărturisesc că iniţierea dumitale în anumite secrete mi-au produs cea mai puternică surprindere pe care am încercat-o vreodată.

- Pot să-ţi explic prezenţa mea acolo, pot să-ţi explic şi iniţierea mea - zise Aramis.

- Dar mai înainte de toate - rosti ducesa cu însufleţire - să vorbim puţin despre noi. Iată atâta vreme de când suntem doi buni prieteni.

- Da, doamnă, şi, cu vrerea lui Dumnezeu, vom fi încă, dacă nu prea multă vreme de aici încolo, dar cât vom mai trăi.

- Asta e sigur, cavalere, şi vizita mea aici e o mărturie.

- În prezent nu mai avem, doamnă ducesă, aceleaşi in­terese ca altădată - zise Aramis surâzând fără teamă, căci în penumbra încăperii nu se putea observa că zâmbetul lui nu mai avea nici farmecul, nici sinceritatea de pe vremuri.

- Astăzi, cavalere, avem fiecare alte interese. Orice vârstă vine cu ale ei; dar întrucât ne înţelegem astăzi, stând de vorbă, tot aşa de bine cum ne-am înţeles altădată fără să ne spunem nimic, să stăm de vorbă. Vrei?

- Ducesă, la ordinele dumitale. Ah, iartă-mă, dar cum ai aflat adresa mea? Şi pentru ce m-ai căutat?

- Pentru ce? Ţi-am spus-o doar: din curiozitate. Vo­iam să ştiu ce legături erau între dumneata şi franciscanul acela, cu care eu aveam treabă şi care a murit într-un chip atât de ciudat. Ţi-aduci aminte că la întâlnirea noastră de la Fontainebleau, în cimitir, lângă mormântul abia închis, eram amândoi atât de tulburaţi, încât nu ne-am putut măr­turisi nimic unul altuia.

- Da, doamnă.

- Ei bine, nici n-am apucat să te părăsesc atunci, că m-am şi căit. Am fost totdeauna dornică să pătrund cât mai multe taine; ştii că doamna de Longueville e la fel de curioasă ca şi mine, nu-i aşa?

- Nu ştiu, doamnă - răspunse Aramis cu discreţie.

- Mi-am amintit deci - continuă ducesa - că nu ne-am spus nimic în cimitirul acela, nici dumneata despre legăturile pe care le aveai cu franciscanul de a cărui înmormântare te-ai îngrijit, nici eu despre treburile pe care le aveam cu el. De aceea, asta mi s-a părut nedemn de doi prieteni ca noi, şi am căutat prilejul să vin la dumneata pentru a-ţi face do­vada că-ţi sunt devotată şi că Marie Michon, biata dispă­rută, a lăsat pe pământ o umbră care ţine minte.

Aramis se aplecă spre mâna ducesei şi depuse pe ea o sărutare galantă.

- Ai avut probabil oarecare bătaie de cap până m-ai găsit - zise el.

- Da - răspunse ea, nemulţumită că Aramis aducea vorba despre cele ce dorea să afle el - dar te ştiam prie­ten cu domnul Fouquet, şi m-am interesat prin preajma dom­nului Fouquet.

- Prieten? Oh, spui prea mult, doamnă! exclamă ca­valerul. Un sărman preot favorizat de acest generos pro­tector, o inimă plină de recunoştinţă şi devotament, iată tot ce sunt pentru domnul Fouquet.

- El te-a făcut episcop?

- Da, ducesă.

- Însă, frumosule muşchetar, asta e pentru dumneata ca o pensie pe viaţă.

"Aşa cum e pentru tine intriga politică" - gândi în sinea lui Aramis. Şi, cu glas tare, adăugă:

- Te-ai informat despre mine la domnul Fouquet?

- Destul de uşor. Aţi fost împreună la Fontainebleau, ai făcut apoi o scurtă călătorie la dioceza dumitale, care e Belle-Isle-en-Mer, mi se pare!

- Nu, nu, doamnă - răspunse Aramis. Dioceza mea e Vannes.

- Chiar asta voiam sa spun. Credeam însă că Belle-Isle-en-Mer...

- E o proprietate a domnului Fouquet, iată totul.

- Oh, tocmai mi se spusese că Belle-Isle-en-Mer e for­tificată, şi cum eu te ştiu om de război, prietene...

- M-am dezvăţat de aşa ceva de când sunt om al bise­ricii - zise Aramis oarecum înţepat.

- Mă rog... Am aflat, aşadar, că ai venit de la Vannes şi am trimis să fie întrebat un prieten, domnul conte de La Fère.

- Ah! făcu Aramis.

- Acesta e însă un om discret: mi-a răspuns că nu-ţi cunoaşte adresa.

"Athos e mereu acelaşi - îşi zise episcopul - ce e bun, bun rămâne!"

- Aşa că... Îţi dai seama, nu puteam să mă arăt aici, unde regina-mamă nu mă vede de mult cu ochi buni.

- Ştiu, şi asta mă miră foarte mult.

- Oh, are motivele ei să se poarte astfel! Dar să trecem peste ele... Sunt, deci, silită să mă ascund, dar, din fericire, l-am întâlnit pe domnul d'Artagnan, unul din vechii dumitale prieteni, nu-i aşa?

- Unul dintre prietenii mei de azi, ducesă.

- Şi el m-a îndrumat spre dumneata; m-a trimis la domnul Baisemeaux, guvernatorul Bastiliei.

Aramis se cutremură şi ochii lui aruncară, în penumbră, o ţâşnire pe care nu şi-o putu ascunde faţă de pătrunzătoarea sa prietenă.

- Domnul Baisemeaux! rosti el. Şi pentru ce te-a trimis d'Artagnan la domnul Baisemeaux?

- Ah, nu ştiu.

- Ce vrei să spui cu asta? zise episcopul, adunându-şi toate forţele cerebrale pentru a susţine cu demnitate lupta.

- Domnul Baisemeaux îţi era îndatorat, aşa mi-a spus d'Artagnan.

- E adevărat.

- Iar adresa unui creditor se cunoaşte totdeauna, ca şi aceea a unui debitor.

- Şi asta e adevărat. Şi atunci Baisemeaux te-a în­dreptat?...

- La Saint-Mandé, unde ţi-am lăsat o scrisoare.

- Pe care iat-o şi care îmi e nespus de preţioasă - zise Aramis - fiindcă ei îi datoresc plăcerea de a te revedea.

Ducesa, încântată de a fi învins fără prea multă bătaie de cap toate greutăţile acestei convorbiri delicate, răsuflă uşurată. Aramis nu răsuflă însă deloc.

- Am ajuns, prin urmare, la vizita pe care i-ai făcut-o lui Baisemeaux - zise el.

- Nu - răspunse ea râzând - ceva mai departe.

- Atunci la pizma pe care i-o porţi reginei-mame.

- Şi mai departe încă - adăugă ea - şi mai departe; am ajuns la legăturile mele intime... E simplu - reluă du­cesa fără a se codi. Ştii că trăiesc cu domnul de Laicques?

- Da, doamnă.

- Un semisoţ?

- Aşa se spune.

- La Bruxelles?

- Da.

- Ai aflat, desigur, că am fost ruinată şi despuiată de către copiii mei.

- Oh, ce mizerie, ducesă!

- E îngrozitor! A trebuit să fac ceva pentru a trăi, şi mai ales ca să nu stau degeaba.

- Se înţelege.

- Aveam duşmănii de care să mă ocup, prietenii pe care le puteam servi; nu mai aveam însă nici credit şi nici pro­tectori.

- Dumneata, care-ai protejat atâta lume! rosti cu suavi­tate Aramis.

- Aşa se întâmplă totdeauna, cavalere. L-am văzut în acest timp pe regele Spaniei.

- Ei!

- Care numise un general al iezuiţilor, cum e regula.

- Ah, aşa e regula?

- Ce, nu ştiai?

- Iartă-mă, eram cu gândul în altă parte.

- Într-adevăr, dumneata trebuie să ştii asta, dumneata care erai în legături atât de strânse cu franciscanul.

- Cu generalul de iezuiţi vrei să spui?

- Întocmai... Deci, l-am văzut pe regele Spaniei. Îmi voia binele, dar nu putea să mi-l facă. M-a recomandat totuşi în Flandra, pe mine şi pe Laicques, şi mi-a dat o pensie din fondurile ordinului.

- Al iezuiţilor?

- Da. Generalul, vreau să spun franciscanul, mi-a tri­mis-o.

- Foarte bine.

- Dar, pentru a-mi statornici situaţia, trebuie, după statutele ordinului, să fac anumite servicii... Ştii că aşa se procedează.

- Nu, nu ştiam.

Doamna de Chevreuse se întrerupse spre a-l privi în ochi pe Aramis; dar în încăpere se făcuse întuneric beznă.

- Ei bine, da, aşa se procedează - reluă ea. Trebuie, deci, să par că am o întrebuinţare oarecare. Am propus să călătoresc pentru ordin, şi m-au numit printre adepţii călă­tori. Înţelegi, era numai o aparenţă şi o formalitate.

- Înţeleg prea bine.

- Aşa mi-am încasat pensia, care era foarte bună.

- Doamne, ducesă, ceea ce-mi spui dumneata e o lovi­tură de pumnal pentru mine! Dumneata, silită să primeşti o pensie din partea iezuiţilor!

- Nu, cavalere, din partea Spaniei.

- Ah, dacă nu te-ar opri conştiinţa, ducesă, mi-ai putea mărturisi că e acelaşi lucru.

- Nu, nu, câtuşi de puţin!

- În sfârşit, din toată averea dumitale, ţi-a mai rămas...

- Mi-a mai rămas Dampierre. Atâta tot.

- Încă e ceva.

- Da, însă un Dampierre plin de datorii, un Dampierre ipotecat, un Dampierre puţin ruinat, ca şi proprietara sa.

- Şi regina-mamă vede toate acestea cu un ochi uscat? întrebă Aramis cu o privire iscoditoare, ce nu întâlni însă decât întunericul.

- Da, a uitat totul.

- Ai încercat, mi se pare, ducesă, să reintri în graţii.

- Da; numai că, printr-o ciudăţenie pe care nu ştiu cum s-o numesc, iată că micul rege moşteneşte antipatia pe care scumpul lui părinte mi-a păstrat-o totdeauna. Ah, îmi vei spune dumneata, sunt una dintre acele femei pe care le urăşte toată lumea; nu sunt dintre acelea pe care toţi le iubesc.

- Scumpă ducesă, să ajungem repede, te rog, la ceea ce te aduce aici, căci mi se pare că ne putem fi de folos unul altuia.

- M-am gândit şi eu la acest lucru. Venisem, deci, la Fontainebleau cu un dublu scop. Mai întâi, fusesem chemată acolo de franciscanul pe care l-ai cunoscut... Dar, ia spune, cum l-ai cunoscut? Căci eu ţi-am povestit viaţa mea, dum­neata încă nu mi-ai spus nimic despre a dumitale.

- L-am cunoscut într-un chip foarte firesc, ducesă. Am studiat teologia cu el la Parma; ne-am împrietenit acolo, dar fie treburile, fie călătoriile, fie războiul ne-au despărţit după aceea.

- Ştiai că e general al iezuiţilor?

- Bănuiam numai.

- Şi, în sfârşit, prin ce ciudată întâmplare te-ai nimerit şi dumneata la hanul acela unde se adunaseră adepţii călători?

- Oh - răspunse Aramis cu un glas măsurat - a fost numai o întâmplare. Mă duceam la Fontainebleau, la domnul Fouquet, pentru a intra într-o audienţă la rege; eram în treacăt pe acolo; nu mă cunoştea nimeni; l-am văzut în drum pe acest biet muribund şi l-am recunoscut. Restul îl ştii, a murit în braţele mele.

- Da, dar lăsându-ţi în cer şi pe pământ o putere atât de mare, încât ai dat în numele lui ordine supreme.

- M-a însărcinat, într-adevăr, cu câteva comisioane.

- Şi pentru mine?

- Ţi-am spus. Aveai de primit o sumă de douăsprezece mii de livre. Cred că ţi-am dat semnătura necesară pentru a încasa banii. Nu i-ai încasat?

- Ba da, ba da. Oh, dragul meu prelat, dai aceste ordine, mi s-a spus, cu atâta mister şi cu o atât de augustă măreţie, încât toată lumea te consideră urmaşul marelui dispărut.

Aramis se înroşi de enervare. Ducesa continuă:

- M-am informat - zise ea - la regele Spaniei, şi el mi-a luminat îndoielile asupra acestui punct. Orice ge­neral al iezuiţilor este numit de el şi trebuie să fie spaniol, după statute. Dumneata nu eşti spaniol şi n-ai fost numit de regele Spaniei.

Aramis nu răspunse decât prin aceste cuvinte:

- Vezi bine, ducesă, că greşeai, de vreme ce regele Spaniei ţi-a spus toate acestea.

- Da, dragă Aramis; eu însă m-am gândit la altceva.

- La ce?

- Ştii că eu mă gândesc la toate.

- Oh, da, ducesă.

- Cunoşti spaniola?

- Orice francez care a făcut Fronda vorbeşte spaniola.

- Ai trăit în Flandra?

- Trei ani.

- Ai fost şi la Madrid?

- Cincisprezece luni.

- Eşti, deci, în măsură să fii naturalizat spaniol oricând doreşti.

- Crezi? se miră Aramis cu o bonomie care avu darul de a o amăgi pe ducesă.

- Fără îndoială... Doi ani de şedere şi cunoaşterea limbii sunt condiţiile necesare. Dumneata ai stat trei ani şi jumătate... adică cincisprezece luni mai mult.

- Unde vrei să ajungi, scumpă doamnă?

- Iată unde: stau bine cu regele Spaniei.

"Nici eu nu stau rău" - se gândi Aramis.

- Vrei - continuă ducesa - să-i cer, pentru dum­neata, regelui, succesiunea franciscanului?

- Oh, ducesă!

- O ai cumva? întrebă ea.

- Nu, pe cuvântul meu!

- Ei bine, pot să-ţi fac acest serviciu.

- De ce nu i l-ai făcut domnului de Laicques, ducesă? E un om plin de însuşiri şi pe care-l iubeşti.

- Da, desigur; dar nu m-am gândit la asta. În sfârşit, lasă-l la o parte pe Laicques şi răspunde: vrei?

- Ducesă, mulţumesc, nu!

Ea tăcu. "A şi fost numit" - gândi în sinea sa. Apoi doamna de Chevreuse adăugă:

- Dacă mă refuzi astfel, nu mai îndrăznesc să-ţi cer nimic pentru mine.

- Oh, cere, cere ce vrei.

- Să cer!... Nu pot s-o fac, de vreme ce nu ai puterea să-mi dai ceea ce-ţi cer.

- Oricât de puţin aş putea, cere totuşi.

- Am nevoie de o sumă de bani pentru a face repa­raţii la Dampierre.

- Ah - răspunse Aramis cu răceală - bani?... Să vedem, ducesă, cât ţi-ar trebui?

- Oh, o sumă rotundă.

- Cu atât mai rău! Ştii că nu sunt bogat.

- Dumneata nu; dar ordinul. Dacă ai fi general...

- Ştii, prin urmare, că nu sunt general.

- Oricum, ai un prieten care trebuie să fie bogat: domnul Fouquet.

- Domnul Fouquet? Doamnă, e şi el ruinat mai mult de jumătate.

- Am auzit, dar nu voiam să cred.

- Pentru ce, ducesă?

- Pentru că am de la cardinalul Mazarin nişte scrisori, adică Laicques le are, în care e vorba de nişte socoteli ciudate.

- Ce socoteli?

- În legătură cu nişte rente vândute, cu nişte împru­muturi, nu-mi mai aduc bine aminte. Oricum, din scrisorile semnate de Mazarin reiese că vistiernicul de pe atunci ar fi sustras vreo treisprezece milioane din avutul statului. Cazul e grav.

Aramis îşi înfipse unghiile în carne.

- Cum - zise el - ai asemenea scrisori şi nu i-ai spus nimic domnului Fouquet?

- Ah - răspunse ducesa - asemenea lucruri sunt re­zerve care se păstrează. În ziua când ai nevoie de ele, le scoţi din scrin.

- Şi ziua aceea a sosit? întrebă Aramis.

- Da, dragul meu.

- Şi-ai să-i arăţi aceste scrisori domnului Fouquet?

- Aş prefera să vorbesc despre ele cu dumneata.

- Trebuie că ai mare nevoie de bani, dragă prietenă, dacă te gândeşti la astfel de lucruri, dumneata care ai o părere atât de proastă despre proza domnului de Mazarin.

- Am, într-adevăr, nevoie de bani.

- Şi apoi - adăugă Aramis pe un ton rece - pro­babil că te-ai chinuit mult recurgând la acest mijloc. E cât se poate de crud.

- Oh, dacă aş fi vrut să fac răul şi nu binele - spuse doamna de Chevreuse - în loc de a-i cere generalului ordi­nului sau domnului Fouquet cele cinci sute de mii de livre de care am nevoie...

- Cinci sute de mii de livre!

- Numai atât. Găseşti că e prea mult? Pentru a repara Dampierre am nevoie de cel puţin atât.

- Da, doamnă.

- Spun că, în loc de a cerşi această sumă, m-aş fi putut duce la vechea mea prietenă, regina-mamă; scrisorile soţului ei, signor Mazarini, mi-ar fi slujit să ajung la dânsa şi i-aş fi cerut această bagatelă, spunându-i: "Doamnă, vreau să am cinstea de a primi pe maiestatea voastră la Dampierre; îngăduiţi-mi să repun Dampierre pe picioare".

Aramis nu scoase un cuvânt.

- Ei bine - zise ea - la ce te gândeşti?

- Fac nişte adunări - răspunse Aramis.

- În timp ce domnul Fouquet face scăderi. Iar eu încerc să înmulţesc. Minunaţi calculatori mai suntem! Ce bine ne-am putea înţelege toţi!

- Îmi dai voie să mai reflectez? zise Aramis.

- Nu... Pentru o asemenea treabă, între oameni ca noi, răspunsul nu poate fi altul decât da sau nu, şi numaidecât.

"E o cursă - gândi episcopul - e cu neputinţă ca o astfel de femeie să fie ascultată de Ana de Austria."

- Ei bine? făcu ducesa.

- Ei bine, doamnă, aş fi foarte surprins dacă domnul Fouquet ar putea dispune de cinci sute de mii de livre la ora actuală.

- Atunci să nu mai vorbim despre asta - zise ducesa - şi Dampierre se va restaura cum va putea.

- Oh, nu eşti, presupun, chiar într-atât de strâmtorată!

- Nu, nu sunt niciodată strâmtorată.

- Şi regina va face, de bună seamă, pentru dumneata - continuă episcopul - ceea ce marele vistiernic nu poate face.

- Oh, se poate... Dar, spune-mi, n-ai vrea, de pildă, să-i vorbesc eu însumi domnului Fouquet despre aceste scrisori?

- În această privinţă, poţi face, ducesă, tot ceea ce do­reşti; însă domnul Fouquet se simte sau nu se simte vinovat; dacă da, îl ştiu destul de mândru ca să n-o mărturisească; dacă nu, se va supăra foc de această ameninţare.

- Dumneata judeci totdeauna ca un înger. Şi ducesa se ridică în picioare.

- Prin urmare, îl vei denunţa pe domnul Fouquet reginei? întrebă Aramis.

- Să-l denunţ?... Oh, josnic cuvânt. Nu-l voi denunţa, dragă prietene; dumneata te pricepi prea bine în politică pentru a şti cum se procedează în astfel de împrejurări: voi lua măsurile cuvenite împotriva domnului Fouquet, iată totul.

- Ai dreptate.

- Şi, într-un astfel de război, o armă e o armă.

- Fără îndoială.

- Odată împăcată cu regina-mamă, aş putea să fiu pri­mejdioasă.

- E dreptul dumitale, ducesă.

- De care mă voi folosi, dragă prietene.

- Dar ştii că domnul Fouquet se are foarte bine cu regele Spaniei, ducesă?

- Oh, presupun.

- Domnul Fouquet, dacă vei lua măsuri împotriva lui, precum zici, va lua şi el împotriva dumitale.

- O să-l faci!

- Va fi şi el în dreptul lui, nu-i aşa?

- Desigur.

- Şi, cum stă bine cu Spania, îşi va face o armă din această prietenie.

- Cu alte cuvinte, se va pune bine cu generalul iezuiţilor, nu-i aşa, dragul meu Aramis?

- S-ar putea întâmpla, ducesă.

- Şi atunci mi se va tăia pensia pe care o primesc prin acesta.

- Mă tem că da.

- Mă voi resemna. Eh, dragul meu, după Richelieu, după Frondă, după exil, ce-ar mai putea-o speria pe doamna de Chevreuse?

- Pensia, după cum ştii, e de patruzeci şi opt de mii de livre.

- Vai, ştiu asta!

- Şi pe urmă, când declari război cuiva, loveşti, cunoşti regula, în prietenii duşmanului.

- Ah, vrei să spui că se va atinge şi de bietul Laicques?

- E aproape de neînlăturat, ducesă.

- Oh, el nu primeşte decât douăsprezece mii de livre ca pensie.

- Da, numai că regele Spaniei are putere: la sfatul dom­nului Fouquet, l-ar putea închide pe domnul Laicques în vreo fortăreaţă.

- De asta nu mă tem prea mult, bunul meu prieten, căci, datorită unei împăcări cu Ana de Austria, voi obţine ca Franţa să ceară punerea în libertate a domnului Laicques.

- E adevărat. Dar atunci te vei lovi de alt neajuns.

- De care? întrebă ducesa, prefăcându-se surprinsă şi speriată.

- Ştii şi vei vedea că, odată afiliată ordinului, nu mai ieşi din el fără unele greutăţi. Secretele la care ai putut ajunge sunt primejdioase, ele poartă germenii nenorocirii pentru cei ce le dezvăluie.

Ducesa reflectă o clipă.

- Iată ceea ce e mai serios - zise ea. Voi chibzui asu­pra acestui lucru.

Şi, cu toată întunecarea ce se lăsase, Aramis simţi o pri­vire arzătoare ca fierul roşu desprinzându-se din ochii prie­tenei sale, pentru a se înfige în inima lui.

- Să recapitulăm - zise Aramis, care îşi şi luă măsurile de apărare, vârându-şi mâna sub pulpana veşmântului, unde avea ascuns un stilet.

- Aşa-i, să recapitulăm: socoteala dreaptă face prieteni buni.

- Suprimarea pensiei dumitale.

- Patruzeci şi opt de mii de livre, şi cu a lui Laicques, douăsprezece mii, fac şaizeci de mii de livre; asta vrei să spui, nu-i aşa?

- Exact, şi mă gândesc ce-ai avea de câştigat în schimb?

- Cinci sute de mii de livre pe care mi le va da regina.

- Sau pe care nu ţi le va da.

- Cunosc eu mijlocul de a le căpăta! zise cu nesocotinţă ducesa.

Aceste cuvinte îl făcură pe cavaler să-şi încordeze mintea. Începând cu această greşeală a adversarei, spiritul i se puse în aşa măsură în gardă, încât el câştigă mereu teren, în timp ce ea pierdu avantajul pe care-l avea.

- Să zicem că vei primi aceşti bani - reluă el - dar vei pierde îndoit, deoarece vei primi o pensie de o sută de mii de franci, în loc de şaizeci de mii, şi asta zece ani la rând.

- Nu, căci nu voi suferi această micşorare a venitului decât pe timpul ministeriatului domnului Fouquet; şi eu nu cred să mai fie ministru decât două luni.

- Ah! făcu Aramis.

- Sunt sinceră, după cum vezi.

- Îţi mulţumesc, ducesă. Dar te înşeli crezând că, după căderea în dizgraţie a domnului Fouquet, ordinul va reîn­cepe să-ţi plătească pensia.

- Cunosc un mijloc prin care voi face ordinul să-mi dea banii, după cum cunosc mijlocul prin care o voi face pe regina-mamă să mă ajute.

- În cazul acesta, ducesă, suntem siliţi să înclinăm steagul în faţa dumitale. A dumitale e izbânda! Al dumitale, triumful! Fii îndurătoare, rogu-te. Sunaţi, trâmbiţe!

- Cum e cu putinţă - reluă ducesa, fără a ţine seama de ironia lui - să te mai târguieşti pentru o nenoro­cită sumă de cinci sute de mii de livre, când e vorba să scapi - vreau să spun prietenul dumitale, iartă-mă, pro­tectorul dumitale - de o neplăcere ca aceea pe care o produce un război între mine şi dumneavoastră?

- Ducesă, iată de ce: pentru că, după cele cinci sute de mii de livre, domnul de Laicques îşi va cere şi el partea sa, care va fi tot de cinci sute de mii de livre, nu-i aşa? Apoi, după partea domnului de Laicques şi a dumitale, va veni rândul copiilor dumitale, al săracilor dumitale, al în­tregii lumi, şi nişte scrisori, oricât de compromiţătoare ar fi ele, nu fac trei sau patru milioane. Doamne, Dumnezeule, ducesă, giuvaericalele reginei Franţei valorează mai mult decât aceste petice de hârtie cu iscălitura lui Mazarin, şi to­tuşi ele n-au costat nici un sfert din ceea ce ceri dum­neata astăzi.

- Ah, e adevărat, e adevărat. Dar negustorul îşi vinde marfa cu cât vrea. E treaba cumpărătorului să primească sau să refuze.

- Uite, ducesă, vrei să-ţi spun de ce nu voi cumpăra scrisorile dumitale?

- Spune.

- Scrisorile dumitale iscălite de Mazarin sunt false.

- Haidade!

- Fără îndoială. Ar fi cel puţin straniu ca, certată cu regina din pricina lui Mazarin, să fi putut avea cu acesta din urmă legături atât de intime; asta ar da de bănuit că a fost la mijloc o pasiune, un spionaj, o... zău, nu vreau să rostesc cuvântul.

- Rosteşte-l totuşi.

- O obligaţie.

- Totul e adevărat; dar ceea ce nu e mai puţin ade­vărat e cuprinsul scrisorilor.

- Îţi jur, ducesă, că nu te vei putea folosi de ele pe lângă regină.

- Oh, ba da, mă pot folosi de orice pe lângă regină.

"Bun - gândi Aramis. Cântă, mironosiţă! Şuieră, viperă!"

Dar ducesa vorbise destul; făcu doi paşi spre uşă.

Aramis îi păstra o ură cumplită... blestemul pe care în­vinsul îl face să se audă în urma calului învingătorului. Sună. În salon se aduseră luminile. Atunci, episcopul se po­meni într-un cerc de făclii ce-şi răsfrângeau razele vii pe chipul înfrânt al ducesei. Aramis îşi opri îndelung privirea ironică asupra obrajilor ei palizi şi uscaţi, asupra ochilor ce scăpărau de sub două pleoape fără gene, asupra gurii ale cărei buze ascundeau cu grijă nişte dinţi înnegriţi şi rari. La rândul lui, îşi întinse cu graţie piciorul zvelt şi nervos, capul im­punător şi mândru, şi zâmbi pentru a lăsa să i se zărească dinţii, care, la lumină mai ales, păstrau încă destulă strălucire. Bătrâna cochetă simţi în faţa ei pe galantul zeflemist; se afla chiar în dreptul unei oglinzi mari, în care toată îmbătrânirea sa, ascunsă cu atâta grijă, apărea şi mai pronunţată prin contrast. Atunci, fără a-l mai saluta măcar pe Aramis, care făcu o plecăciune, sprinten şi fermecător ca muşche­tarul de odinioară, porni cu pasul şovăielnic şi îngreuiat parcă de graba de a ieşi cât mai repede. Aramis însă alunecă pe parchet ca un zefir, conducând-o până la uşă.