Vicontele de Bragelonne

LXII

METODA LUI PORTHOS
Mulţimea personajelor pe care le-am introdus în această lungă povestire face ca fiecare să apară numai atunci când îi vine rândul şi numai după necesităţile istorisirii. Aşa se explică de ce cititorii noştri n-au mai avut prilejul să-l întâlnească pe amicul nostru Porthos după reîntoarcerea lui de la Fontainebleau.

Onorurile pe care le primise din partea regelui nu schimbaseră cu nimic firea domoală şi binevoitoare a res­pectabilului senior; numai că îşi ţinea acum capul ceva mai sus ca de obicei şi o anumită măreţie se observa în felul de a fi, de când i se acordase favoarea de a sta la masă cu regele. Sala de mâncare a maiestăţii sale produsese un anu­mit efect asupra lui Porthos. Seniorul de Bracieux şi Pierrefonds îşi amintea cu multă mândrie că, în timpul acelei cine de neuitat, o gloată de servitori şi un mare număr de ofiţeri, ce stăteau la spatele mesenilor, dădeau un aer solemn ospăţului şi mobilau frumos încăperea. Porthos îşi făgădui să-l investească pe domnul Mouston cu o demnitate oarecare, să stabilească o ierarhie în rândurile slugilor lui şi să-şi întocmească astfel o casă militară - ceea ce nu era ceva neobişnuit printre marii căpitani, dat fiind că, în veacul precedent, se putuse vedea acest lux la domnii de Treville, de Schomberg, de La Vieuville, fără a mai vorbi de domnii de Richelieu, de Condé sau de Bouillon-Turenne. El, Porthos, prieten al regelui şi al domnului Fouquet, baron, inginer etc., de ce nu s-ar bucura şi dânsul de toate plă­cerile legate de marile venituri şi marile merite?

Părăsit întrucâtva de Aramis, care, după cum ştim, se ocupa mult de domnul Fouquet, dat uitării oarecum, din pricina serviciului, de către d'Artagnan, plictisit de Trüchen şi de Planchet, Porthos se surprinsese visând, fără să prea ştie la ce; dar oricui l-ar fi întrebat: "Îţi lipseşte ceva, Porthos?" el i-ar fi răspuns fără şovăială: "Da".

După una din acele mese îmbelşugate în timpul căreia Porthos încercase să-şi reamintească toate amănuntele ospă­ţului regal, pe jumătate voios, datorită vinului bun, pe ju­mătate trist, din pricina gândurilor ambiţioase, baronul se pregătea pentru un început de siestă, când valetul său de cameră veni să-l anunţe că domnul de Bragelonne voia să-i vorbească. Porthos trecu în camera alăturată, unde îl găsi pe tânărul său prieten în starea sufletească pe care o cu­noaştem. Raoul îi strânse mâna lui Porthos, care, surprins de atâta gravitate, îi oferi un scaun.

- Iubite domnule du Vallon - zise Raoul - am venit să te rog să-mi faci un serviciu.

- Ai căzut tocmai la timp, tânărul meu prieten - răspunse Porthos. Am primit opt mii de livre azi-dimineaţă de la Pierrefonds şi, dacă de bani ai nevoie...

- Nu, nu de bani e vorba; îţi mulţumesc, excelentul meu prieten.

- Îmi pare rău! Am auzit totdeauna spunându-se că asta e cel mai rar serviciu pe care i-l poţi face cuiva, dar şi cel mai uşor de îndeplinit. Vorba asta mi-a plăcut, şi eu ţin să repet vorbele care mi-au plăcut.

- Ai o inimă pe atât de bună, pe cât de sănătoasă ţi-e mintea.

- Eşti prea drăguţ. Vrei să mănânci cumva?

- Oh, nu, nu mi-e foame.

- Eh, ce zici? Groaznică ţară Anglia, nu-i aşa?

- Nu prea; totuşi...

- Oricum, dacă nu s-ar găsi acolo peştele acela care e minunat şi carnea care nu se află în altă parte, ar fi cu neputinţă de trăit în Anglia.

- Da... Eu veneam însă...

- Te-ascult. Dă-mi voie numai să mă răcoresc puţin. Multă sare se mai pune în bucate la Paris! Uff!

Şi Porthos ceru să i se aducă o sticlă cu vin de Cham­pagne. Apoi, după ce umplu mai întâi paharul lui Raoul, goli dintr-o sorbitură o mare cupă, şi, mulţumit, reluă:

- Aveam nevoie de asta pentru a te asculta fără să-mi fugă gândurile în altă parte. Acum sunt cu totul al tău. Ce vrei să-mi ceri, dragă Raoul? Ce-ţi doreşte inimioara?

- Spune-mi, ce părere ai dumneata despre certuri, scumpe prietene?

- Părerea mea?... Eşti bun să vorbeşti ceva mai lă­murit? răspunse Porthos scărpinându-se la tâmplă.

- Vreau să spun: dumneata îţi păstrezi firea când se iscă vreo neînţelegere între nişte prieteni apropiaţi şi nişte străini?

- Oh, mi-o păstrez sută-n sută, ca întotdeauna.

- Foarte bine; şi ce faci în asemenea cazuri?

- Când prietenii mei intră în vreo gâlceavă, eu am un principiu.

- Care?

- Anume că timpul pierdut nu se mai întoarce îna­poi şi că nu poţi încheia mai bine o afacere de soiul ăsta decât atunci când zâzania e încă în toi.

- Ah, zău, ăsta e principiul dumitale?

- Absolut. De aceea, de îndată ce neînţelegerea a izbucnit, pun părţile faţă-n faţă.

- Mda, aşa-i.

- Înţelegi deci că, în felul acesta, e cu neputinţă ca tărăşenia să nu ajungă la o încheiere.

- Eu credeam - zise cu surprindere Raoul - că, pornită pe făgaşul ăsta, o neînţelegere ar trebui, dimpo­trivă...

- Pentru nimic în lume! Gândeşte-te că eu am avut în viaţa mea cam la o sută optzeci până la o sută nouă­zeci de dueluri regulate, fără a mai pune la socoteală întâlnirile şi ciocnirile întâmplătoare.

- E o cifră frumoasă! zise Raoul zâmbind fără să vrea.

- Oh, asta nu-i nimic; eu sunt o fire blândă!... D'Artagnan îşi numără duelurile cu sutele. E adevărat ca el e un om repezit şi înţepat, i-am spus-o de nenumărate ori.

- Prin urmare - reluă Raoul - dumneata aranjezi conflictele pe care ţi le încredinţează prietenii dumitale?

- Şi nu s-a întâmplat să fi dat greş vreodată - răs­punse Porthos cu bunătate şi cu o încredere care făcură să-i crească inima în piept lui Raoul.

- Dar - întrebă el - aranjamentele acestea sunt măcar onorabile?

- Oh, te asigur de asta; şi fiindcă veni vorba, am să-ţi explic un alt principiu al meu. O dată ce un prieten mi-a adus la cunoştinţă cearta lui, iată cum procedez: mă duc numaidecât să-l caut pe adversarul lui; în acest scop, mă înarmez cu politeţe şi sânge rece, care sunt de rigoare în asemenea împrejurări.

- Datorită lor, pesemne, aranjezi dumneata atât de bine şi atât de sigur încăierările - zise Raoul cu oarecare amărăciune.

- Cred şi eu. Aşadar, mă duc la adversar şi-i spun: "Domnule, e cu neputinţă să nu-ţi dai seama în ce mă­sură l-ai insultat pe prietenul meu".

Raoul îşi încruntă sprânceana.

- Uneori, chiar destul de des - continuă Porthos - prietenul meu n-a fost jignit cu nimic; ba poate că el l-a ofensat pe celălalt. Spune dacă discursul meu nu e plin de dibăcie!

Şi Porthos izbucni într-un hohot de râs.

"De bună seamă - îşi zise Raoul în timp ce alături de el răsuna tunetul formidabil al acestei ilarităţi - de bună seamă, n-am noroc. De Guiche mă primeşte cu răceală, d'Artagnan mă ia în râs, Porthos e un molâu: nici unul nu vrea să aranjeze această afacere aşa cum vreau eu. Şi când mă gândesc că venisem la Porthos ca să găsesc la el o spadă, în loc de o povaţă!... Ah, ce ne­noroc!"

Porthos se opri din râs şi continuă:

- Aşadar, prin câteva cuvinte l-am făcut pe adversar să-şi recunoască greşeala.

- Depinde - zise Raoul dus pe gânduri.

- Nu depinde, în mod sigur! L-am făcut deci să-şi recunoască greşeala; în acel moment îmi desfăşor apoi toată curtenia, pentru a ajunge mai uşor la fericita împli­nire a planului meu. Mă apropii deci, cu o înfăţişare blândă, şi, apucându-l de mână pe adversar...

- Oh! făcu Raoul nerăbdător.

- "Domnule, îi spun, acum că te-ai încredinţat de jignire, nu ne mai rămâne decât să încheiem socotelile. În­tre prietenul meu şi dumneata urmează să aibă loc un schimb de procedee graţioase. Drept care, am sarcina să-ţi fac cunoscută lungimea spadei prietenului meu."

- Ce spui? exclamă Raoul.

- Stai puţin!... "Lungimea spadei prietenului meu. Am un cal jos; prietenul meu e în cutare loc şi aşteaptă cu nerăbdare amabila dumitale ivire; am să te conduc acolo; în drum, îl vom lua pe martorul dumitale, şi treaba e încheiată..."

- Şi - întrebă Raoul, palid de ciudă - îi împaci pe cei doi adversari pe teren?

- Poftim? se miră Porthos. Să-i împac? Dar pen­tru ce?

- Spuneai că treaba e aranjată....

- Fără îndoială, căci prietenul meu aşteaptă.

- Ei bine, şi ce dacă aşteaptă?

- Ei bine, dacă aşteaptă, înseamnă că-şi dezmorţeşte picioarele. Adversarul, din contră, e încă ţeapăn de pe cal: se aliniază pe teren, şi prietenul meu îl ucide pe adversar. Şi cu asta s-a terminat.

- Ah, îl ucide? strigă Raoul.

- La dracu! zise Porthos. Am avut eu vreodată prie­teni care să se lase ucişi? Am o sută şi unul de prieteni, în fruntea cărora se află domnul tatăl tău, Aramis şi d'Artagnan, toţi oameni care trăiesc şi acum, aşa socot.

- Ah, scumpul meu baron! exclamă Raoul cuprins de bucurie.

Şi îl îmbrăţişa pe Porthos.

- Aprobi metoda mea, nu-i aşa? îl întrebă uriaşul.

- O aprob cu atâta tărie, încât i-aş cere şi eu ajutorul astăzi, fără întârziere, ba chiar acum. Dumneata eşti omul pe care-l caut.

- Bun; m-ai găsit. Vrei să te baţi?

- Nu mă mai întreba!

- Foarte firesc... Şi cu cine?

- Cu domnul de Saint-Aignan.

- Îl cunosc... un băiat încântător, care a fost foarte drăguţ cu mine în ziua când am avut onoarea de a lua masa cu regele. Fireşte, îi voi întoarce bunăvoinţa, chiar dacă nu mi-ar sta în obicei. Aşadar, te-a insultat?

- De moarte.

- Drace! Pot să-i spun şi lui tot aşa: de moarte?

- Mai mult chiar, dacă vrei!

- E şi mai bine.

- Iată o afacere ca şi încheiată, nu-i aşa? zise Raoul cu un zâmbet.

- Se înţelege de la sine... Unde-l aştepţi?

- Ah, stai, nu-i chiar aşa de simplu. Domnul de Saint-Aignan e foarte bun prieten cu regele.

- Am auzit şi eu de asta.

- Şi dacă-l ucid?

- Îl vei ucide, nu mai încape îndoială. Rămâne să-ţi iei măsurile de trebuinţă; dar, astăzi, asemenea lucruri se lovesc de unele greutăţi. Dacă ai fi trăit pe vremea noas­tră, eh, ar fi fost cu totul altceva!

- Dragă prietene, nu m-ai înţeles. Vreau să spun că domnul de Saint-Aignan, fiind prieten al regelui, afacerea va fi mai greu de dus la capăt, întrucât regele ar putea să afle mai dinainte şi...

- Ei, nu! Metoda mea, o cunoşti doar: "Domnule, l-ai jignit pe prietenul meu şi..."

- Da, ştiu.

- Şi apoi: "Domnule, calul meu aşteaptă jos". Îl iau deci cu mine, mai înainte de a apuca să-i spună cuiva.

- Crezi că te va urma aşa uşor?

- La dracu, aş vrea s-o văd şi p-asta! Ar fi primul care să n-o facă. E drept că tinerii de azi... Dar, he! îl voi lua pe sus dacă va fi nevoie!

Şi Porthos, întărindu-şi şi vorbele prin gest, îl ridică pe Raoul de jos, luându-l în braţe cu scaun cu tot.

- Foarte bine - zise tânărul râzând. Nu ne mai rămâne decât să-i punem domnului de Saint-Aignan între­barea.

- Ce întrebare?

- În legătură cu ofensa.

- Ei bine, dar lucrul e ştiut, mi se pare.

- Nu, dragă domnule du Vallon, obiceiul, la noi, tinerii de azi, cum spui dumneata, este că trebuie să expli­căm motivele ofensei.

- Prin noua voastră metodă, da. Ei bine, atunci poves­teşte-mi despre ce e vorba.

- Este că...

- Ei, drace, iată partea plicticoasă! Altădată noi n-aveam nevoie să mai povestim. Ne băteam fiindcă trebuia să ne batem. Eu, unul, nu cunosc un motiv mai sănătos.

- Ai toată dreptatea, prietene!

- Ascult motivul dumitale.

- Aş avea cam mult de povestit. Dar, întrucât tre­buie să arăt cum stau lucrurile...

- Da, da, la naiba! După noua metodă.

- Întrucât, zic, trebuie să arăt cum stau lucrurile, şi cum, pe de altă parte, afacerea e plină de greutăţi şi cere un secret absolut...

- Oh! Oh!

- Va fi destul să-i spui domnului de Saint-Aignan numai atât, şi el va înţelege că m-a ofensat: mai întâi, mutându-se din locuinţa lui.

- Mutându-se din locuinţa lui?... Bine: una la mână - zise Porthos, care începu să numere pe degete. Pe urmă?

- Pe urmă, primind să se construiască un capac în noua lui locuinţă.

- Înţeleg - zise Porthos - un capac. Drace, asta e grav! Îmi dau seama că trebuie să fii furios din această pricină! Şi pentru ce-a pus, caraghiosul, să facă asemenea capace, fără să-ţi ceară părerea? Capace... auzi!... Eu n-am nici unul acasă, decât acela de la pivniţa din Bracieux!

- Vei adăuga - mai spuse Raoul - că ultimul meu motiv de a mă socoti insultat este portretul pe care domnul de Saint-Aignan îl ştie.

- Eh, Doamne, mai e şi un portret?... Cum, o mutare, un capac şi un portret? Păi, prietene - zise Porthos - e destul numai unul din aceste motive ca să faci să se sfârtece una pe alta toată gentilomia din Franţa şi din Spania, ceea ce nu e puţin lucru!

- Aşadar, scumpul meu, eşti îndeajuns de înarmat?

- Voi lua cu mine doi cai. Alege locul de întâlnire şi, în timp ce vei aştepta, fă plecări şi suceşte-te la dreapta şi la stânga, asta îţi dă o uşurinţă rară în mişcări.

- Mulţumesc. Voi aştepta în pădurea de la Vincennes, în apropiere de schitul franciscan.

- Asta e bine... Unde-l găsesc pe domnul de Saint-Aignan?

- La Palatul Regal.

Porthos sună dintr-un clopot mare. Apăru un valet.

- Costumul meu de ceremonie - zise el - calul meu şi un cal de rezervă.

Valetul făcu o plecăciune şi ieşi.

- Tatăl tău ştie ceva? întrebă Porthos.

- Nu; am să-i scriu.

- Dar d'Artagnan?

- Nici domnul d'Artagnan. El e om prevăzător, m-ar fi întors din drum.

- D'Artagnan e un om care poate să-ţi dea un sfat bun totuşi - zise Porthos, mirat, în modestia lui cinstită, că tânărul se gândise la el când se mai afla şi un d'Artagnan pe faţa pământului.

- Scumpe domnule du Vallon - replică Raoul - nu mă întreba nimic mai mult, te rog. Am spus tot ce aveam de spus. Acum, aştept fapte; şi le aştept cât mai aspre şi hotărâtoare, aşa cum ştii să le pregăteşti dum­neata. Pentru asta te-am şi ales.

- Vei fi mulţumit de mine! răspunse Porthos.

- Şi nu uita, dragă prietene, că, în afară de noi, nimeni nu trebuie să afle despre această întâlnire.

- Asemenea lucruri se bagă însă de seamă - zise Porthos - atunci când se dă de un trup mort în pădure. Ah, prietene dragă, îţi făgăduiesc orice, în afară de ascun­derea mortului. E acolo, îl vede oricine, n-ai cum să faci. Eu am un principiu: să nu îngropi leşul. Asta înseamnă că te socoţi ucigaşul lui. La noroc! cum zice normandul.

- Vrednic şi scump prieten, la lucru!

- Bizuie-te pe mine! zise uriaşul golind sticla, în timp ce lacheul întindea pe o mobilă somptuosul său cos­tum şi dantelele.

Cât despre Raoul, el ieşi, spunându-şi cu o tainică bucurie: "Oh, rege perfid! Rege trădător! Nu pot să mă ating de tine! Nici nu vreau s-o fac! Regii sunt persoane sacre; dar complicele tău, sluga ta, care te reprezintă, laşul acesta îţi va plăti nelegiuirea! Îl voi ucide în numele tău, şi, după aceea, vom vedea ce facem cu Louise!"

LXIII

MUTAREA, CAPACUL ŞI PORTRETUL
Porthos, însărcinat, spre marea lui satisfacţie, cu o misiune care-l întinerea, economisi o jumătate de ceas din timpul ce-i trebuia de obicei spre a-şi pune costumul de ceremonie. Apoi, ca om care se frecase îndeajuns de lumea mare, începu prin a-şi trimite lacheul să întrebe dacă domnul de Saint-Aignan era acasă. I se aduse răspunsul că domnul conte de Saint-Aignan a avut cinstea de a-l în­soţi pe rege la Saint-Germain, împreună cu întreaga curte, dar că domnul conte se întorsese chiar atunci. La acest răspuns, Porthos se grăbi să plece, şi ajunse la locuinţa lui de Saint-Aignan în clipa când acesta tocmai spunea să i se tragă cizmele.

Plimbarea fusese minunată. Regele, din ce în ce mai îndrăgostit şi din ce în ce mai fericit, se arăta de o voioşie nespusă faţă de toată lumea; făcea risipă de gin­găşii cu nimic asemuite, cum spuneau poeţii din acea vreme. Domnul de Saint-Aignan, ne amintim, era poet, şi socotea că o dovedise cu prisosinţă în multe împrejurări memorabile pentru ca nimeni să nu-i conteste acest titlu. Ca un neobosit ronţăitor de rime, pe tot timpul drumului îi copleşise de catrene, sextine şi madrigale, pe rege mai întâi, pe La Vallière apoi. La rândul lui, regele era în vervă şi compusese un distih. Cât despre La Vallière, ca toate femeile care iubesc, ea făcuse două sonete.

După cum se vede, fusese o zi bogată pentru Apolo. De aceea, reîntors la Paris, de Saint-Aignan, care ştia mai dinainte că versurile lui vor colinda străzile, se în­grijea, mai mult decât o făcuse în timpul plimbării, de factura şi ideea lor. În consecinţă, asemenea unui tată drăgăstos care se pregăteşte să-şi scoată odraslele în lume, el se întreba dacă publicul va găsi drepte, corecte şi gra­ţioase aceste plăsmuiri ale imaginaţiei lui. Astfel, spre a rămâne cu inima împăcată, domnul de Saint-Aignan îşi recita lui însuşi madrigalul următor, pe care i-l spusese din memorie regelui şi-i făgăduise să i-l dea scris pe hârtie, la întoarcere:
Privirea ta şireată nu vrea s-arate, Iris,

Ce inimii, în taină, gândirea îi şopteşte;

Zi, Iris, pentru ce acel ce te iubeşte

Sortit e să nu vadă-n ochii-ţi decât vis?
Acest madrigal, oricât ar fi el de graţios, nu i se părea prea desăvârşit lui de Saint-Aignan în clipa când îl trecu de la tradiţia orală la poezia scrisă pe hârtie. Mulţi îl găsiseră încântător, şi în primul rând autorul însuşi; dar, la o a doua lectură, nu mai avea acelaşi farmec. De aceea, de Saint-Aignan, aşezat la masa lui, picior peste picior, şi scărpinându-se la tâmple, repeta:
Privirea ta şireată nu vrea s-arate, Iris...
- Oh, acest vers - murmură de Saint-Aignan - e cât se poate de bun. Aş adăuga chiar că sună ca la Ronsard sau Malherbe, deci sunt mulţumit de el. Din păcate, nu e acelaşi lucru cu al doilea. Multă dreptate avea cine-a spus că primul vers e cel mai uşor de făcut.

Şi continuă să recite:

Ce inimii, în taină, gândirea îi şopteşte...
- Ah, gândirea şoptindu-i inimii! De ce nu i-ar şopti mai bine inima gândirii? Pe legea mea, în ceea ce mă priveşte, nu văd de ce n-ar merge şi aşa. Cum dracu mi-au răsărit în minte aceste două emistihuri! în schimb, al treilea e bun!
Zi, Iris, pentru ce acel ce te iubeşte...
cu toate că rima nu e de loc bogată... şopteşte şi iubeşte. Ei, dar abatele Boyer, care e un mare poet, a rimat ca mine, şopteşte şi iubeşte, în tragedia "Oropast sau Falsul Tonaxar", fără să mai punem la socoteală că nici domnul Corneille n-a ocolit această rimă în tragedia "Sophonisbe". Să trecem deci peste şopteşte şi iubeşte. Da, însă versul e cam obraznic. Mi-aduc aminte că regele şi-a muşcat unghia când l-a auzit. Într-adevăr, versul are aerul să-i spună domnişoarei de La Vallière: "Cum se face că sunt vrăjit de tine?" Cred că ar fi fost mai bine aşa:
Slăvit să fie zeul care mă osândeşte...
Osândeşte! Ei bine, da, iată încă o politeţe. Regele osândit faţă de La Vallière... Nu!

Şi mai recită o dată:

Slăvit să fie zeul... ce viaţa îmi sorteşte...
- Nu e rău; cu toate că ce viaţa îmi sorteşte e destul de slab. Dar, zău aşa, nu poate să fie totul bun într-un catren. Pentru ce acel ce te iubeşte... Care acel, cine? Obscuritate... Dar asta nu-i nimic, căci de vreme ce regele şi La Vallière m-au înţeles, are să mă înţeleagă toată lumea. Da, dar uite unde-i partea cea mai tristă, în ultimele două emistihuri: Sortit e să nu vadă-n ochii-ţi decât vis. Versul mi se pare forţat. Şi apoi, să spui că totul nu e decât un vis! Nu, nu e o idee fericită. Au să mă ia în răspăr toţi confraţii mei, mâzgălitori de hârtie. Vor numi poeziile mele versuri de mare senior, şi dacă regele ar auzi spunându-i-se că sunt un poet prost, i-ar trece prin cap să o creadă.

Şi tot şoptindu-şi aceste vorbe inimii, şi inima-i şoptind gândirii, contele aproape că se dezbrăcase. Tocmai îşi lepădase haina şi vesta, pentru a-şi pune halatul de casă, când i se anunţă vizita baronului du Vallon de Bracieux de Pierrefonds.

- Ei - se miră el - cine mai e şi ciorchinele ăsta nume? N-am mai auzit de el.

- E - răspunse lacheul - un gentilom care a avut onoarea de a lua masa cu domnul conte, la ospăţul regelui, în timpul şederii maiestăţii sale la Fontainebleau.

- Cu regele? La Fontainebleau? strigă de Saint-Aignan. Atunci, repede, repede, spune-i gentilomului să intre.

Lacheul se grăbi să se supună. Porthos apăru pe uşă. Domnul de Saint-Aignan avea memoria curtenilor; îl recunoscu dar, de la prima vedere, pe acest senior provin­cial cu o reputaţie bizară, şi pe care regele îl primise atât de bine la Fontainebleau, în pofida celor câteva zâmbete ale ofiţerilor ce se aflau de faţă. Înaintă deci spre Porthos cu toate semnele unei bunăvoinţe pe care baronul o găsea foarte firească, el care arbora, intrând în casa unui adversar, stindarul celei mai rafinate politeţi.

De Saint-Aignan îi aruncă o privire lacheului care-l anunţase pe Porthos, îndemnându-l să-i ofere un scaun. Acesta din urma, care nu vedea nimic nepotrivit în toată această politeţe, se aşeză şi tuşi uşor. Cei doi gentilomi schimbară între ei câteva cuvinte de amabilitate, aşa cum era obiceiul. Apoi, întrucât contele era cel care primea vizita, zise:

- Domnule baron, cărei fericite împrejurări datorez favoarea vizitei dumneavoastră?

- Este tocmai ceea ce mă pregăteam să am cinstea vă explica, domnule conte - răspunse Porthos - dar, iertaţi-mă...

- Ce s-a întâmplat, domnule? întrebă de Saint-Aignan.

- Bag de seamă că vă sfărâm scaunul.

- Nu, domnule - zise de Saint-Aignan - câtuşi de puţin.

- Ba da, domnule conte, ba da, îl rup; şi încă atât de bine, că, dacă nu mă ridic, voi cădea pe spate, poziţie cu totul nepotrivită pentru rolul grav pe care am venit să-l joc în faţa domniei voastre.

Porthos se ridică. Tocmai la timp, căci scaunul se strâmbase şi se aplecase pe-o parte cu câteva degete. De Saint-Aignan căută din ochi un sprijin mai solid pentru oaspetele său.

- Mobilele moderne - zise Porthos în timp ce con­tele îşi rotea ochii de jur împrejur - mobilele moderne sunt de o şubrezenie caraghioasă. În tinereţea mea, pe vremea când mă aşezam pe un scaun cu mai multă putere decât astăzi, nu-mi amintesc să fi rupt vreunul, în afară de acelea pe care le zdrobeam cu braţele prin hanuri.

De Saint-Aignan zâmbi cu plăcere la această glumă.

- Dar - zise Porthos aşezându-se pe o canapea care începu să geamă, rezistând totuşi - din păcate, nu despre asta e vorba.

- Cum din păcate? Nu cumva ai venit să-mi aduci vreun mesaj de rău augur, domnule baron?

- De rău augur pentru un gentilom? Oh, nu, dom­nule conte! răspunse cu nobleţe Porthos. Am venit doar să vă anunţ că l-aţi ofensat în chipul cel mai crud pe unul din prietenii mei.

- Eu, domnule? strigă de Saint-Aignan. Eu l-am ofensat pe unul din prietenii dumitale? Şi pe care, te rog?

- Pe domnul Raoul de Bragelonne.

- L-am ofensat eu pe domnul de Bragelonne? strigă de Saint-Aignan. Ah, dragă domnule, dar aşa ceva e cu neputinţă, căci domnul de Bragelonne, pe care-l cunosc puţin, aş putea spune chiar că nu-l cunosc de loc, e în Anglia; nevăzându-l de foarte mult timp, nu ştiu cum l-aş fi putut ofensa.

- Domnul de Bragelonne e la Paris, domnule conte - zise Porthos netulburat - iar cât despre faptul dacă l-aţi ofensat, vă răspund că e adevărat, întrucât el însuşi mi-a spus. Da, domnule conte, l-aţi ofensat într-un mod crud, l-aţi ofensat mortal, vă repet cuvântul.

- Dar e cu neputinţă, domnule baron, îţi jur, e cu neputinţă!

- De altminteri - adăugă Porthos - nu puteţi ignora acest lucru, dat fiind că domnul de Bragelonne mi-a declarat că v-ar fi prevenit printr-un bilet.

- N-am primit nici un bilet, domnule, îţi dau cuvântul meu de onoare!

- Asta e nemaipomenit! răspunse Porthos. Şi totuşi, ceea ce spune Raoul...

- Am să vă conving îndată că n-am primit nimic - zise de Saint-Aignan. Şi sună. Basque - întrebă el - câte bilete sau scrisori au venit aici în lipsa mea?