Vicontele de Bragelonne

- Ah, prietene - îl întrerupse Fouquet cu tristeţe - ai devenit ca acel preceptor filozof de care ne vorbea într-o zi La Fontaine... El vede că i se îneacă copilul şi-i ţine un discurs în trei părţi.

Aramis zâmbi.

- Filozof, da; preceptor, da; copil care se îneacă, da; dar copil care va scăpa de la înec, ai să vezi! Şi, mai întâi, să vorbim despre afaceri.

Fouquet îl privi cu un aer nedumerit.

- Nu mi-ai împărtăşit oare dumneata, cândva, un anu­mit plan despre o serbare la Vaux?

- O - zise Fouquet - asta a fost în timpuri bune!

- O serbare la care, dacă nu mă înşel, regele se invitase singur?

- Nu, dragul meu prelat: o serbare la care domnul Colbert l-a îndemnat pe rege să se invite.

- Ah, da, ca fiind o serbare prea costisitoare, în stare să te ruineze.

- Aşa e. În timpurile bune, cum îţi spuneam adineauri, aveam această ambiţie, de a arăta duşmanilor mei belşugul veniturilor mele; aveam mândria de a-i îngrozi, făcând să apară milioane acolo unde ei nu vedeau decât falimente posi­bile. Astăzi însă îmi închei socotelile cu statul, cu regele, cu mine însumi; astăzi sunt pe cale de a deveni omul zgârceniei; voi şti să dovedesc lumii că drămuiesc dinarii aşa cum mânuiam sacii cu pistoli şi, începând de mâine, echipajele mele vândute, casele puse zălog, cheltuielile întrerupte...

- Începând de mâine - îi tăie vorba Aramis pe un ton liniştit - te vei ocupa, dragul meu, fără încetare, de acea frumoasă serbare de la Vaux, care va trebui să fie amintită cândva printre cele mai strălucite măreţii ale minunatei dumitale epoci.

- Eşti nebun, cavalere d'Herblay!

- Eu? Nu gândeşti, cred, cele ce spui.

- Cum! Dar ştii cât poate să coste o serbare, oricât de simplă, la Vaux? Între patru şi cinci milioane.

- Eu nu-ţi vorbesc de o serbare oricât de simplă, dragul meu intendent superior.

- Totuşi, de vreme ce va fi dată în cinstea regelui, nu poate fi simplă - adăugă Fouquet, care nu înţelegea unde voia să ajungă Aramis.

- De bună seamă, trebuie să fie de o măreţie neîntrecută.

- Atunci, voi risipi zece până la douăsprezece milioane.

- Vei risipi douăzeci, dacă va fi nevoie - zise Aramis netulburat.

- De unde le voi lua? strigă Fouquet.

- Asta mă priveşte pe mine, domnule intendent supe­rior, şi te rog să n-ai nici o grijă. Banii îţi vor fi la dispo­ziţie mai repede decât vei fixa dumneata proiectul acestei serbări.

- Cavalere! Cavalere! exclamă Fouquet cuprins de ameţeli. Unde mă târăşti?

- Dincolo de prăpastia în care era să cazi - răs­punse episcopul de Vannes. Agaţă-te de pulpana mea; n-avea teamă.

- De ce nu mi-ai spus asta mai devreme, Aramis? A fost o zi când, cu un milion, m-ai fi putut salva.

- Pe când astăzi... Pe când astăzi mă va costa douăzeci - zise prelatul. Ei bine, fie!... Dar explicaţia e simplă, prie­tene: în ziua de care-mi vorbeşti, nu aveam la îndemână milionul trebuitor. Astăzi voi avea cu uşurinţă cele douăzeci de milioane de care este nevoie.

- Dumnezeu să te audă şi să mă scape!

Aramis reîncepu să zâmbească în felul lui ciudat, aşa cum îi era obiceiul.

- Pe mine Dumnezeu mă aude totdeauna - zise el. Asta, poate, fiindcă îl rog pe un ton mai ridicat.

- Mă las întru totul pe mâna dumitale - murmură Fouquet.

- Oh, eu nu privesc aşa lucrurile! Eu, eu mă las întru totul pe mâna dumitale! Ca atare, dumneata, care eşti spi­ritul cel mai ascuţit, cel mai priceput şi cel mai cu gust, vei hotărî până în cele mai mici amănunte cum să fie în­tocmită serbarea. Atât doar...

- Atât doar? întrebă Fouquet ca un om obişnuit să simtă preţul parantezelor.

- Ei bine, lăsându-ţi întreaga pregătire a amănuntelor, eu îmi iau sarcina să supraveghez executarea.

- În ce fel?

- Vreau să zic că vei face din mine, pentru ziua aceea, un majordom, un intendent superior, un fel de factotum, care va ţine locul atât al căpitanului de gărzi, cât şi al pivnicerului; voi pune oamenii în mişcare, voi păstra cheile tu­turor uşilor; dumneata vei da ordinele, e adevărat, dar mi le vei da mie; ele vor trece prin gura mea pentru a ajunge acolo unde trebuie, înţelegi?

- Nu, nu înţeleg.

- Dar primeşti?

- La dracu! Da, prietene!

- E tot ce ne trebuie. Îţi mulţumesc, şi apucă-te să în­tocmeşti lista invitaţilor.

- Şi pe cine să invit?

- Pe toată lumea.

LVIII

UNDE AUTORULUI I SE PARE CĂ E TIMPUL SĂ SE ÎNTOARCĂ LA VICONTELE DE BRAGELONNE
Cititorii noştri au băgat de seamă, desigur, că în această povestire se desfăşoară paralel aventurile generaţiei noi şi cele ale generaţiei trecute. Pentru unii - reflexul gloriei de odinioară, frumuseţea întâmplărilor dureroase din această lume. Tot pentru aceştia - liniştea care învăluie inima şi face ca sângele să se închege în jurul cicatricelor care au fost cândva răni grele. Pentru ceilalţi - zvârcolirile amorului pro­priu şi ale iubirii, amărăciunile crude şi bucuriile ascunse: viaţa, în locul amintirii. Dacă o anumită varietate a sărit totuşi în ochii cititorului pe parcursul naraţiunii noastre, fap­tul se datoreşte nuanţelor bogate ce răsar din această dublă paletă, unde două tablouri se îmbină şi se amestecă, armonizându-şi tonul lor sever cu tonul lor vesel. Calmul emoţiilor din unul îşi are sorgintea în înseşi emoţiile din celălalt. După ce ai sorbit înţelepciunea cu cei bătrâni, îţi place să te laşi furat de nebunii cu cei tineri. De aceea, atunci când firul acestei povestiri nu va lega îndeajuns de bine capitolul pe care l-am scris cu acela pe care ne pregătim să-l scriem, nu trebuie să ne facem mai multe griji decât îşi făcea Ruysdaël pentru a picta un cer de toamnă după ce abia terminase o primăvară. Îi cerem cititorului să procedeze la fel şi să-l re-întâlnească pe Raoul de Bragelonne chiar în starea în care îl lăsase ultima noastră descriere.

Năuc, îngrozit, deznădăjduit sau, mai degrabă, fără jude­cată, fără voinţă, fără vreo hotărâre, el o luă la goană după scena al cărei final îl văzuse în camera domnişoarei de La Vallière. Regele, Montalais, Louise, această cameră, această întorsătură ciudată a lucrurilor, durerea Louisei, spaima dom­nişoarei de Montalais, furia regelui, totul îi prevestea o ne­norocire. Dar care? Întors de la Londra fiindcă i se vorbise de o primejdie, el se lovea de la primul pas de aparenţa acestei primejdii. Nu era oare destul pentru un îndrăgostit? Da, fără îndoială. Dar nu era de ajuns pentru o inimă nobilă, mândră de a face totul în numele unei cauze drepte, cum era a lui. Totuşi, Raoul nu căuta explicaţii acolo unde le caută numaidecât îndrăgostiţii geloşi sau mai puţin timizi. Nu se grăbi s-o întrebe pe iubita lui: "Louise, nu mă mai iubeşti? Louise, îl iubeşti pe altul?" Om plin de curaj, care ţinea la prietenie aşa cum ţinea şi la dragoste, respectându-şi cu reli­giozitate cuvântul, după cum credea fără clintire în cuvântul altuia, Raoul îşi zise: "De Guiche mi-a scris ca să mă pre­vină; de Guiche ştie deci ceva; mă duc să-l întreb pe de Guiche ce ştie el şi să-i spun ce-am văzut eu".

Calea nu era lungă. De Guiche, adus de la Fontainebleau la Paris de două zile, începea să se înzdrăvenească după rana sa şi făcea primii paşi prin odaie. Scoase un strigăt de bucurie când îl văzu pe Raoul intrând cu un aer de prieten furios. Raoul scoase un strigăt de durere văzându-l pe de Guiche atât de palid, atât de slăbit, atât de trist. Două cuvinte şi gestul pe care-l făcu rănitul ca să se ferească de braţul lui Raoul fură de ajuns pentru acesta din urmă să înţeleagă adevărul.

- Ah, iată! zise Raoul aşezându-se alături de prietenul său. Iubeşti şi eşti gata să mori.

- Nu, nu, nu se moare atât de uşor - răspunse de Guiche zâmbind - de vreme ce mă vezi pe picioare, de vreme ce te strâng în braţele mele.

- Ah, te înţeleg.

- Şi eu te înţeleg pe tine. Crezi cumva că sunt nenoro­cit, Raoul?

- Vai!

- Nu. Sunt cel mai fericit dintre oameni! Sufăr cu trupul, dar nu cu inima, nu cu sufletul. Dacă ai şti!... Oh, sunt cel mai fericit dintre oameni!

- Ah, cu atât mai bine! răspunse Raoul. Cu atât mai bine, şi-ţi doresc ca asta să dăinuie cât mai mult cu putinţă.

- S-a sfârşit; sunt fericit până la moarte, Raoul.

- Tu, nu mă îndoiesc; dar ea...

- Ascultă, prietene, o iubesc... fiindcă... Dar văd că nu mă asculţi.

- Iartă-mă.

- Te frământă ceva?

- Da. În primul rând, sănătatea ta.

- Nu, nu e asta.

- Dragul meu, nu faci bine, cred, punându-mi, tu mie, astfel de întrebări.

Şi accentuă cuvintele tu mie cu intenţia de a-l lămuri în­tru totul pe prietenul său asupra durerii proprii şi a greutăţii de a fi lecuită.

- Îmi vorbeşti astfel, Raoul, din pricina celor ce ţi-am scris eu.

- Da... Vrei să vorbim despre asta după ce-mi vei fi povestit până la sfârşit bucuriile şi amărăciunile tale?

- Dragă prietene, sunt al tău, chiar din clipa asta, al tău.

- Mulţumesc. Sunt nerăbdător... ard de curiozitate... Am făcut drumul de la Londra până aici în jumătate din timpul de care au nevoie în mod obişnuit curierii statului. Ei bine, ce voiai?

- Nimic altceva, dragă prietene, decât să te fac să vii.

- Ei bine, iată-mă.

- Foarte bine atunci.

- Bănuiesc că trebuie să mai fie şi altceva!

- Pe cinstea mea, nu!

- De Guiche!

- Îţi jur!

- Dar nu m-ai smuls cu atâta violenţă din braţele spe­ranţelor, nu m-ai expus unei dizgraţii a regelui prin această întoarcere, care este o încălcare a ordinelor sale, în sfârşit, nu mi-ai înfipt gelozia, acest şarpe cumplit, în inimă, pentru a-mi spune: "Foarte bine, dormi liniştit".

- Nu-ţi spun "dormi liniştit", Raoul; dar, înţelege-mă, nu vreau, şi nici nu pot să-ţi spun altceva.

- Ah, prietene, drept cine mă iei?

- Cum?

- Dacă ştii, de ce mi-ascunzi adevărul? Dacă nu ştii, pentru ce mă avertizezi?

- Ai dreptate, am greşit. Ah, îmi pare rău de ceea ce am făcut, Raoul. Nu e nici o nenorocire să-i scrii unui prie­ten: "Vino!" Dar să-l ai pe acest prieten în faţă, să simţi cum tremură, cum gâfâie în aşteptarea unui cuvânt pe care nu îndrăzneşti să i-l spui...

- Îndrăzneşte! Eu am o inimă, dacă tu nu ai! strigă Raoul în culmea deznădejdii.

- Iată că ai devenit nedrept şi uiţi că ai de-a face cu un biet rănit... jumătate din cauza inimii tale... Haide, linişteşte-te! Ţi-am spus: "Vino". Ai venit. Nu-i cere mai mult unui nenorocit ca de Guiche.

- Mi-ai spus să viu, sperând că am să văd cu ochii mei, nu-i aşa!

- Însă...

- Fără îndoială! Am văzut totul.

- Ah! făcu de Guiche.

- Sau, cel puţin, am crezut că...

- Ei vezi, te îndoieşti. Şi dacă te îndoieşti, sărmanul meu prieten, ce-mi mai rămâne mie de făcut?

- Am văzut-o pe La Vallière tulburată... Pe Montalais speriată... pe rege...

- Pe rege?

- Da... Îţi întorci privirea... Aici e primejdia, aici e răul; regele, nu-i aşa?

- Nu spun nimic.

- Oh, spui de mii şi mii de ori mai mult! Fapte, fii bun, ai milă, fapte! Prietene, singurul meu prieten, vorbeşte! Mi-e inima zdrobită, îmi sângerează! Mor de disperare!...

- Dacă e aşa, scumpul meu Raoul - răspunse de Guiche - îmi uşurezi mult sarcina, şi am să vorbesc, încredinţat că nu-ţi voi spune decât lucruri mângâietoare în com­paraţie cu deznădejdea în care te văd.

- Ascult! Ascult!...

- Ei bine - zise contele de Guiche - pot să spun ceea ce ai afla şi din gura primului venit.

- A primului venit? Aşadar, toată lumea vorbeşte? strigă Raoul.

- Înainte de a spune: "Toată lumea vorbeşte", prie­tene, trebuie să ştii mai întâi despre ce se poate vorbi. Nu e vorba, îţi jur, de nimic care să nu fie în fond foarte nevino­vat, poate o plimbare...

- Ah, o plimbare cu regele?

- Da, cu regele; mi se pare că regele s-a mai plimbat şi altădată cu domnişoarele de onoare, fără ca asta...

- Nu mi-ai fi scris, ţi-aş putea repeta, dacă această plimbare ar fi fost ceva obişnuit.

- Ştii că în timpul furtunii aceleia ar fi fost mai bine ca regele să se fi adăpostit undeva, decât să stea cu capul gol, în picioare, alături de La Vallière; însă...

- Însă?...

- Regele e foarte politicos!

- Oh, de Guiche, de Guiche, tu mă ucizi!

- Atunci, să nu-ţi mai spun nimic.

- Ba da, continuă; plimbarea aceea a fost urmată şi de altele?

- Nu; adică, da; a mai fost întâmplarea de la stejar. Dar despre asta eu nu ştiu nimic.

Raoul se ridică. De Guiche încercă să se ridice şi el, în ciuda slăbiciunii sale.

- Vezi - adăugă el - nu voi mai spune nici un cuvânt; am vorbit prea mult, sau prea puţin. Alţii te vor lămuri, dacă vor voi sau dacă vor putea; datoria mea era să te previn, şi am făcut-o. De aici înainte cată şi te descurcă singur.

- Să întreb pe alţii? Ah, nu-mi eşti prieten, tu care îmi vorbeşti astfel! zise tânărul foarte întristat. Primul pe care l-aş întreba, va fi un răutăcios sau un prost; răutăcios, mă va minţi ca să mă chinuiască; prost, va face şi mai rău poate. Ah, de Guiche, de Guiche, în două ceasuri voi fi întâlnit zece minciuni şi zece dueluri. Scapă-mă! Nu e mai bine să cunosc de la început tot răul?

- Dar nu ştiu nimic, îţi spun. Eram rănit, bolnav. Îmi pierdusem judecata, n-am auzit despre toate astea decât ca prin vis. Dar, la naiba, noi batem câmpii, când avem omul nostru la îndemână. Nu eşti oare prietenul lui d'Artagnan?

- Oh, că bine zici, bine zici!

- Du-te la el! Îţi va face lumină, fără să-ţi orbească ochii.

În clipa aceea intră un lacheu.

- Ce este? întrebă de Guiche.

- Domnul conte e aşteptat în sala Porţelanurilor.

- Bine. Îmi dai voie, dragă Raoul? De când pot să merg, sunt atât de mândru!

- Ţi-aş oferi braţul, de Guiche, dacă n-aş bănui că e vorba de o femeie.

- Cred că da - răspunse de Guiche cu un zâmbet.

Şi-l părăsi pe Raoul. Acesta rămase nemişcat, pierdut, zdrobit, ca un miner deasupra căruia s-ar fi prăbuşit o boltă; e rănit, sângele îi curge, nu poate să mai gândească nimic, încearcă să-şi revină şi să-şi salveze viaţa prin judecată.

Câteva minute îi fură de ajuns lui Raoul pentru a îm­prăştia străfulgerările stârnite de cele două descoperiri. Abia îşi reluase firul gândurior, când, deodată, prin uşa întredes­chisă, crezu că recunoaşte vocea lui Montalais în sala Porţe­lanurilor.

- Ea! strigă Raoul. Da, e glasul ei. Oh, iată o femeie care ar putea să-mi spună adevărul; dar, să încep să o întreb chiar aici? Se ascunde chiar şi de mine; de bună seamă că vine din partea DOAMNEI... O voi vedea la dânsa. Acolo îmi va explica teama ei, fuga, stângăcia cu care m-a îndepăr­tat; îmi va spune totul... chiar dacă domnul d'Artagnan, care ştie totul, îmi va fi potolit inima... DOAMNA... o co­chetă... Ei bine, da, o cochetă, dar care iubeşte în clipele ei bune, o cochetă care, ca viaţa şi ca moartea, îşi are capriciile ei, dar care l-a făcut pe de Guiche să spună că e cel mai fe­ricit dintre oameni. El, oricum, e în al nouălea cer. Haide!

Plecă din camera contelui şi, mulţumindu-se că nu-i vor­bise lui de Guiche decât despre sine, ajunse numaidecât la d'Artagnan.

LIX

BRAGELONNE CONTINUĂ SĂ PUNĂ ÎNTREBĂRI
Căpitanul era de serviciu; îşi făcea rândul, care-i venea din opt în opt zile, adâncit în jilţul de piele, cu pintenul în­fipt în duşumea, cu spada între genunchi, şi citea nişte scri­sori, răsucindu-şi agale mustaţa.

D'Artagnan scoase un mormăit de bucurie văzându-l pe fiul prietenului său.

- Raoul, băiatule - zise el - prin ce întâmplare feri­cită te-a chemat înapoi regele?

Aceste cuvinte avură un ecou neplăcut în auzul tânărului care, aşezându-se, răspunse:

- Pe legea mea, nu ştiu. Tot ce ştiu este că m-am întors.

- Hm! făcu d'Artagnan, îndoind scrisorile, cu o privire iscoditoare îndreptată către cel din faţa lui. Ce vrei să spui, băiete? Că regele nu te-a chemat, şi totuşi te-ai întors? Nu înţeleg prea bine.

Raoul era palid la chip şi îşi învârtea pălăria în mână cu un aer încruntat.

- Ce-i cu înfăţişarea asta la tine şi ce înseamnă convor­birea asta ca de mort! rosti căpitanul. Cu atâta te-ai ales din Anglia? La dracu! Şi eu am fost în Anglia, dar m-am întors de acolo vesel ca un cintezoi. Vrei să-mi explici?

- Am prea multe să-ţi spun.

- Ah, ah! Ce face tatăl tău?

- Dragă prietene, iartă-mă, tocmai asta voiam să te în­treb şi eu.

D'Artagnan îşi ascuţi şi mai mult privirea aceea căreia nimic nu-i scăpa.

- Eşti supărat? întrebă el.

- La naiba! O ştii foarte bine, domnule d'Artagnan.

- Eu?

- Fără îndoială. Oh, nu mai face pe miratul!

- Nu fac de loc pe miratul, dragă prietene.

- Scumpe căpitan, îmi dau foarte bine seama că atunci când e vorba de şiretenie, ca şi atunci când e vorba de putere, eu voi fi învins de dumneata. În acest moment însă sunt un nătâng şi un neputincios. Nu am nici creier, nici braţ; nu mă dispreţul totuşi; ajută-mă. Într-un cuvânt, sunt cel mai nenorocit dintre oameni.

- Oh, oh, dar pentru ce, rogu-te? întrebă d'Artagnan, descheindu-se la centiron şi îndulcindu-şi zâmbetul.

- Fiindcă domnişoara de La Vallière mă înşală.

D'Artagnan nu-şi schimbă cu nimic expresia.

- Te înşală! Te înşală! Iată vorbe mari. Cine ţi le-a spus?

- Toată lumea.

- Ah, dacă toată lumea spune, înseamnă că trebuie să fie ceva adevărat. Eu, unul, nu cred în foc, decât dacă văd fum. E caraghios, dar aşa este.

- Aşadar, crezi? zise Bragelonne cu o tresărire.

- Ah, dacă mă iei repede...

- Ce vrei să fac?

- Ei bine, eu nu mă amestec în treburi din acestea; o ştii foarte bine.

- Nici pentru un prieten? Pentru un fiu?

- Mai ales pentru el. Dacă ai fi un străin, ţi-aş spune... ba nu ţi-aş spune nimic... Ce mai face Porthos, ştii ceva despre el?

- Domnule - strigă Raoul, strângându-i mâna lui d'Artagnan - în numele prieteniei pe care i-ai arătat-o pă­rintelui meu!

- Ah, drace, dar mi se pare că eşti tare bolnav... de curiozitate.

- Nu de curiozitate, de dragoste.

- Bun! Altă vorbă mare. Dacă ai fi cu adevărat îndră­gostit, dragul meu Raoul, ar fi cu totul altceva.

- Ce vrei să spui?

- Vreau să spun că, dacă ai fi cuprins de o dragoste serioasă, aş putea să stau de vorbă cu inima ta... Dar e cu neputinţă.

- Îţi mărturisesc că o iubesc nebuneşte pe Louise.

D'Artagnan citi cu ochii lui pătrunzători până în adâncul inimii lui Raoul.

- Cu neputinţă, îţi repet... Eşti şi tu ca toţi tinerii; nu eşti îndrăgostit, eşti nebun.

- Ei bine, şi dacă ar fi chiar aşa?

- Niciodată un om înţelept n-a putut îndrepta o minte dintr-un cap zăpăcit. Şi mie mi s-a întâmplat să-mi pierd busola de o sută de ori în viaţă. Dacă m-ai asculta, nu m-ai înţelege; dacă m-ai înţelege, nu m-ai crede; dacă m-ai crede, nu m-ai urma.

- Oh, încearcă, încearcă!

- Mai mult chiar: dacă aş fi atât de nenorocit încât să ştiu ceva, şi atât de prost ca să-ţi spun... Mi-eşti prieten, zici?

- Oh, da!

- Ei bine, mi-e teamă că am să mă cert cu tine. Căci n-ai să mă ierţi niciodată că ţi-am distrus o iluzie, cum se spune în dragoste.

- Domnule d'Artagnan, dumneata ştii totul; şi mă laşi în ghearele îndoielii, ale deznădejdii, ale morţii? E groaznic!

- Auzi, auzi!

- Nu mă plâng altora niciodată, ştii asta. Dar, întrucât tatăl meu şi Dumnezeu nu mi-ar ierta-o niciodată că mi-am zburat creierii cu un glonte de pistol, ei bine, îl voi pune pe primul venit să-mi povestească ceea ce dumneata nu vrei să-mi spui, îl voi dezminţi şi...

- Şi îl vei ucide? Frumoasă treabă! Cu atât mai bine! Ce mă priveşte pe mine asta? Ucide, băiatule, ucide, dacă asta îţi face plăcere. E ca şi cum aş întâlni pe cineva care se vaită de dureri de dinţi, spunându-mi: "Ah, ce rău mă doare! Am să muşc fierul cu dinţii". Iar eu îi răspund: "Muşcă, prietene, muşcă! Dacă vrei să rămâi fără dinţi!"

- Nu voi omorî pe nimeni, domnule - răspunse Raoul cu un aer întunecat.

- Da, oh, da, aşa vă grozăviţi voi, ăştia de azi! Te vei lăsa să fii ucis, nu-i aşa? Ah, mare ispravă, şi cum am să te mai plâng, crede-mă! Toată ziua n-am să fac decât să mă tângui: "Era un prostănac plin de mândrie, micul Brage­lonne! De două ori brută! Toată viaţa m-am străduit să-l învăţ să ţină o spadă în mână, şi nătărăul a făcut în aşa fel încât să fie tras ca o pasăre în frigare!" Haide, Raoul, du-te şi pune pe cineva să te ucidă, prietene. Nu ştiu cine te-a în­văţat această logică, dar, să mă bată Dumnezeu, cum spun englezii, îmi vine să cred că acela a fost un hoţ care n-a făcut decât să-i fure tatălui tău banii.

Raoul, fără a răspunde nimic, îşi îngropă faţa în mâini şi murmură:

- Nu mai există prieteni, nu!

- Ei, ce mormăi acolo? îl întrebă d'Artagnan.

- Nu există decât nepăsători care îşi bat joc.

- Fleacuri! Eu nu-mi bat joc, oricât aş fi de gascon. Şi nepăsător! Dacă aş fi, te-aş fi trimis la toţi dracii de acum un sfert de ceas; căci tu îl întristezi pe un om nebun de bucurie, şi-l ucizi de viu pe un om trist. Cum, tinere, vrei să te fac s-o urăşti pe iubita dumitale şi să te îndemn să dispreţuieşti femeile, care sunt gloria şi fericirea vieţii ome­neşti?

- Domnule, vorbeşte, vorbeşte, şi te voi binecuvânta!

- Eh, dragul meu, îţi închipui cumva că mi-am împuiat capul cu toate poveştile acelea despre dulgher şi pictor, despre scară şi portret, şi alte o sută de mii de întâmplări care te fac să adormi în picioare?

- Un dulgher! Ce amestec poate avea un dulgher aici?

- Pe cinstea mea, habar n-am! Am auzit şi eu că un dulgher ar fi făcut o gaură în tavan.

- La La Vallière?...

- Ah, nu ştiu unde.

- La rege?

- Bravo! Dacă ar fi fost la rege, crezi că ţi-aş fi spus, nu?

- La cine atunci?

- Iată un ceas de când mă obosesc să-ţi repet că ha­bar n-am.

- Dar ce e cu pictorul? Cu portretul acela?...

- Se pare că regele ar fi pus să i se facă portretul unei doamne de la curte.

- Al lui La Vallière?

- Ei, dar nu-ţi vine decât numele ăsta pe buze! Cine-ţi vorbeşte de La Vallière?

- De n-ar fi vorba de ea, ce m-ar interesa pe mine alt­cineva?

- Nici nu vreau să te intereseze. Dar fiindcă mă întrebi, îţi răspund. Fiindcă vrei să afli cronica scandaloasă, ţi-o înşir. Fă ce ştii.

Raoul îşi lovi fruntea cu deznădejde.

- Să mori, nu altceva - murmură el.

- Ai mai spus-o o dată.

- Da, ai dreptate.

Şi făcu un pas să plece.

- Unde pleci? îl întrebă d'Artagnan.

- Mă duc să caut pe cineva care să-mi spună adevărul.

- Pe cine?

- O femeie.

- Domnişoara de La Vallière însăşi, nu-i aşa? zise d'Artagnan cu un surâs. Ah, asta e o idee năstruşnică! Vrei să fii consolat, ei bine, vei fi fără întârziere! Ea nu-ţi va vorbi rău despre ea însăşi, du-te!

- Te înşeli, domnule - răspunse Raoul - femeia căreia mă voi adresa îmi va vorbi numai de rău.

- Montalais, pun rămăşag!

- Da, Montalais.

- Ah, prietena ei! O femeie care, în această calitate, va exagera foarte mult şi binele şi răul. Nu te duce să vor­beşti cu Montalais, dragul meu Raoul.

- Nu asta e pricina pentru care mă îndemni să n-o văd pe Montalais.

- Ei bine, îţi mărturisesc că ai dreptate... Dar, la urma urmei, de ce m-aş juca eu cu tine ca pisica cu un biet şoa­rece? Mă mâhneşti, zău aşa! Dacă vreau să nu vorbeşti cu Montalais, cel puţin deocamdată, este fiindcă îţi va dezvălui taina, şi apoi toată lumea va bate toba. Mai aşteaptă, dacă poţi.

- Nu pot.

- Păcat! Vezi tu, Raoul, dacă aş avea o idee... Dar n-am nici una.

- Făgăduieşte-mi, prietene, că mă vei plânge, asta îmi va fi de ajuns, şi lasă-mă să mă descurc singur.

- Ah, să te las să te înfunzi şi mai mult în încurcături! Nu, dragul meu! Aşază-te la această masă şi ia pana.

- Ce să fac cu ea?