Vicontele de Bragelonne

Doamna de Chevreuse făcu un semn uriaşului ei lacheu, care îşi reluă muscheta, şi părăsi această casă, unde doi prieteni atât de buni nu se putuseră potrivi la gânduri din pricină că se înţeleseseră prea bine unul pe altul.

XLIX

UNDE SE VEDE CĂ UN TÂRG CARE NU SE POATE FACE CU UNUL, SE POATE FACE CU ALTUL
Aramis nu se înşelase: de cum trecu pragul casei din piaţa Baudoyer, doamna ducesă de Chevreuse spuse să fie condusă la locuinţa ei. Fără îndoială, se temea să nu fie urmărită şi căuta să arate că nu are de gând să se ducă în altă parte. Dar, de îndată ce se întoarse acasă, de îndată ce se încredinţă că nimeni nu se va ţine după dânsa pentru a o nelinişti, deschise portiţa grădinii ce dădea într-o alta stradă şi se duse în strada Croix-des-Petits-Champs, unde locuia domnul Colbert.

Am spus că se înserase; se înnoptase ar trebui să spu­nem, şi era o noapte întunecoasă. Parisul, potolindu-şi larma, ascundea în bezna lui îngăduitoare şi pe nobila du­cesă ce-şi târa întreaga politică, şi pe simpla burgheză care, întârziată la o cină în oraş, apuca, la braţul unui amant, drumul cel mai lung pentru a se întoarce la căminul conjugal.

Doamna de Chevreuse era prea obişnuită cu politica nocturnă pentru a şti că un ministru nu se ascunde nici­odată, chiar la el acasă, de tinerele femei cărora nu le place praful biroului, sau de bătrânele doamne cu expe­rienţă, care se tem de ecourile indiscrete ale ministerelor.

Un valet o primi pe ducesă sub bolta peristilului şi, tre­buie s-o spunem, o primi destul de rece. Acest om îi explică chiar, după ce o văzu la faţă, că nu se cuvenea, la o asemenea oră şi la o asemenea vârstă, să-l tulbure din lucrul său de noapte pe domnul Colbert. Dar doamna de Chevreuse, fără să se supere, îşi scrise pe o foiţă din carneţelul ei numele, un nume zgomotos, ce sunase de atâtea ori neplă­cut în urechile lui Ludovic al XIII-lea şi ale marelui car­dinal. Ea-şi mâzgăli numele cu scrisul lăbărţat al celui ce abia ştie carte, aşa cum se întâmpla cu marii seniori din acel timp, îndoi hârtia într-un fel ce-i era propriu, şi i-o dădu valetului fără să mai rostească nici un cuvânt, dar cu o privire atât de poruncitoare, încât sluga, obişnuită să-şi cu­noască oamenii, mirosi că avea de a face cu o prinţesă şi îşi lăsă capul în jos, alergând la domnul Colbert.

E de la sine că ministrul scoase un mic strigăt desfăcând biletul şi că acest strigăt, lămurindu-l îndeajuns pe valet asupra interesului pe care trebuia să-l acorde acestei vizite misterioase, se întoarse repede s-o introducă pe ducesă. Fe­meia urcă astfel, cu destulă greutate, primul etaj al fru­moasei case de curând terminate, se opri pe palier, pentru a răsufla o clipă, şi se pomeni în faţa domnului Colbert, care-i deschisese el însuşi uşa şi o aştepta în prag. Ducesa stătu un moment, înainte de a intra, cercetându-l cu pri­virea pe cel la care venise cu o anumită treabă.

La prima impresie, capul mare, rotund, cu părul des, cu sprâncenele stufoase, mutra dizgraţioasă a acestui chip teşit de o tichie asemănătoare cu aceea a preoţilor, înfăţişarea aceasta, într-un cuvânt, o făcu pe ducesă să creadă că nu va întâmpina greutăţi în negocierile ei, dar îi stârni totodată şi un destul de mic interes în dezbaterea problemelor. Căci acest om cam grosolan nu părea să fie sensibil la farmecul unei răzbunări rafinate sau al unei ambiţii rănite. Dar, după ce studie mai îndeaproape ochii mici şi pătrunzători, cuta ce brăzda în lung această frunte bombată, severă, crisparea imperceptibilă a acelor buze, pe care se desluşea o bonomie fără ifose, doamna de Chevreuse îşi schimbă părerea şi putu să-şi spună: "Mi-am găsit omul".

- Ce anume face să am onoarea de a primi vizita dumneavoastră, doamnă? întrebă vistiernicul regelui.

- Nevoia pe care o am de dumneata, domnule - răs­punse ducesa - şi pe care dumneata o ai de mine.

- Sunt fericit, doamnă, auzind prima parte a frazei dumneavoastră, dar, cât priveşte a doua parte...

Doamna de Chevreuse se aşeză în fotoliul pe care i-l împinsese Colbert.

- Domnule Colbert, dumneata eşti intendent al fi­nanţelor?

- Da, doamnă.

- Şi năzuieşti să devii ministru?...

- Doamnă!

- Nu tăgădui; ar însemna să lungim vorba degeaba.

- Totuşi, doamnă, oricât de plin de bunăvoinţă, de po­liteţe chiar, m-aş arăta faţă de o persoană de rangul dum­neavoastră, nimic nu mă va face să mărturisesc că încerc să-l înlătur pe superiorul meu.

- N-am spus că vrei să-l înlături, domnule Colbert. Am rostit, oare, eu, aşa ceva? Nu cred. Cuvântul a-l înlocui e mai puţin agresiv şi mai potrivit din punct de vedere gramatical, cum ar spune domnul de Voiture. Pretind deci că vrei să-l înlocuieşti pe domnul Fouquet.

- Averea domnului Fouquet, doamnă, e din acelea care ţin piept atacurilor. Domnul ministru joacă, în secolul nostru, rolul colosului din Rodos: corăbiile trec pe sub el şi nu-l pot răsturna.

- Şi eu m-aş fi servit de exact aceeaşi comparaţie. Da, domnul Fouquet joacă rolul colosului din Rodos. Dar mi-aduc aminte că am auzit povestindu-se la domnul Conrart... un academician, cred... că acest colos din Rodos odată prăbuşit, neguţătorul care i-a venit de hac... un simplu neguţător, domnule Colbert... a pus să se încarce patru sute de cămile cu dărâmăturile lui. Un neguţător! Adică unul mult mai puţin puternic decât un intendent al finanţelor.

- Doamnă, vă pot asigura că n-am să-l răstorn niciodată pe domnul Fouquet.

- Ei bine, domnule Colbert, întrucât văd că stărui să faci pe delicatul cu mine, ca şi cum n-ai şti că mă nu­mesc doamna de Chevreuse şi că sunt bătrână, că adică ai în faţă o femeie care a făcut politică cu domnul Richelieu şi care nu mai are timp de pierdut, întrucât, zic, săvârşeşti această nechibzuinţă, o să caut oameni mai înţelegători şi mai grăbiţi să se îmbogăţească.

- Dar despre ce este vorba, doamnă, despre ce este vorba?

- Dumneata mă faci să n-am încredere în negocierile de astăzi, domnule. Îţi jur însă că, dacă, pe vremea mea, o femeie s-ar fi dus la domnul de Cinq-Mars, care, orice s-ar zice, nu era un mare spirit, îţi jur că, dacă i-ar fi spus despre cardinal ceea ce îţi spun eu astăzi despre dom­nul Fouquet, domnul Cinq-Mars n-ar mai fi stat pe gânduri şi ar fi trecut de îndată la treabă.

- Vă rog, doamnă, vă rog, puţină îngăduinţă.

- Aşadar, consimţi să-l înlocuieşti pe domnul Fouquet?

- Dacă regele îl îndepărtează pe domnul Fouquet, da, fireşte.

- Încă un cuvânt de prisos! E limpede că, dacă nu l-ai dat încă la o parte pe domnul Fouquet, este -din pricină ca n-ai putut s-o faci. Şi aş fi o mare proastă dacă, venind la dumneata, nu ţi-aş aduce tocmai ceea ce-ţi lipseşte.

- Sunt dezolat că trebuie să stăruiesc, doamnă - zise Colbert, după o tăcere ce-i îngădui ducesei să măsoare toată adâncimea prefăcătoriei lui - dar trebuie să vă previn că, de şase ani încoace, denunţuri după denunţuri curg împo­triva domnului Fouquet, fără ca totuşi poziţia domnului ministru să se fi clătinat vreodată.

- E vreme pentru toate, domnule Colbert; cei care au făcut aceste denunţuri nu se numeau doamna de Chevreuse şi nu aveau dovezi de greutatea celor şase scrisori ale dom­nului de Mazarin, stabilind delictul de care e vorba.

- Delictul?

- Crima, dacă îţi place mai mult.

- O crimă? Săvârşită de domnul Fouquet?

- Atât şi nimic altceva... Dar ce ciudat lucru, dom­nule Colbert; dumneata, care ai un chip rece şi prea puţin expansiv, văd că te-ai luminat deodată la faţă.

- O crimă?

- Îmi pare bine că asta are oarecare efect asupra dumitale.

- Oh, din pricină că acest cuvânt poate să însemne atâtea lucruri, doamnă.

- Înseamnă un brevet de ministru al finanţelor pentru dumneata şi o scrisoare de surghiun sau de trimitere la Bastilia pentru domnul Fouquet.

- Iertaţi-mă, doamnă ducesă, dar e aproape cu nepu­tinţă ca domnul Fouquet să fie surghiunit; întemniţat, dizgraţiat - e destul de mult spus şi aşa!

- Oh, eu ştiu ce vorbesc! reluă pe un ton rece doamna de Chevreuse. Nu trăiesc atât de departe de Paris ca să nu aflu ce se petrece aici. Regele nu-l priveşte cu ochi buni pe domnul Fouquet şi s-ar descotorisi bucuros de el, dacă i s-ar da prilejul.

- Trebuie însă ca prilejul să fie bun.

- E destul de bun. Ca să-ţi spun, e un prilej pe care eu îl evaluez la cinci sute de mii de livre.

- Cum asta? întrebă Colbert.

- Vreau să spun, domnule, că, având în mâinile mele acest prilej, nu-l voi trece într-ale domniei tale decât în schimbul sumei de cinci sute de mii de livre.

- Foarte bine, doamnă, înţeleg. Dar, fiindcă aţi fixat un preţ pentru vânzare, să vedem şi valoarea mărfii.

- Oh, un lucru mărunt: şase scrisori, ţi-am spus, ale domnului de Mazarin; autografe care nu sunt prea scumpe, te încredinţez, dat fiind că arată într-un chip de netăgă­duit că domnul Fouquet a firitisit mari sume de bani pentru a şi le însuşi.

- Într-un chip de netăgăduit? zise Colbert cu ochii strălucitori de bucurie.

- De netăgăduit! Vrei să citeşti scrisorile?

- Din toată inima. Copiile, bineînţeles.

- Se înţelege că da.

Doamna ducesă scoase de la sân o legăturică turtită din pricina strângerii corsetului de catifea.

- Citeşte - zise ea.

Colbert se repezi cu lăcomie asupra bucăţilor de hârtie şi le devoră cu ochii.

- Minunat! exclamă apoi.

- E destul de limpede, nu-i aşa?

- Da, doamnă, da. Domnul de Mazarin i-ar fi dat nişte bani domnului Fouquet, care i-ar fi păstrat. Dar ce bani?

- Ah, da, ce bani? Dacă vom izbuti să ne înţelegem împreună, la aceste scrisori voi adăuga o a şaptea, care îţi va da ultimele lămuriri.

Colbert chibzui o clipă.

- Şi originalele scrisorilor?

- Întrebare fără rost. E ca şi cum eu te-aş întreba: domnule Colbert, sacii cu banii pe care mi-i vei da vor fi plini sau goi?

- Prea bine, doamnă.

- Ne-am înţeles?

- Nu încă.

- Cum?

- Mai e un lucru la care nu ne-am gândit nici unul, nici altul.

- Spune-mi-l.

- Domnul Fouquet nu poate fi îngenuncheat în această împrejurare decât printr-un proces.

- Da.

- Un scandal public.

- Da. Şi?

- Ei bine, nu i se poate face nici proces, nici scandal.

- Fiindcă?

- Fiindcă e procuror general în parlament; fiindcă totul în Franţa - administraţia, armata, justiţia, negoţul - se leagă printr-un lanţ de bună înţelegere care se numeşte spirit de corp. Aşa că, doamnă, niciodată parlamentul nu va îngădui ca şeful lui să fie târât în faţa unui tribunal. Şi chiar dacă va fi târât prin autoritate regală, niciodată nu va fi condamnat.

- Ah, crede-mă, domnule Colbert, asta nu mă priveşte.

- Ştiu, doamnă, dar asta mă priveşte pe mine, şi scade valoarea ofertei dumneavoastră. La ce mi-ar putea sluji dovada unei crime, fără putinţa condamnării?

- Bănuit numai, domnul Fouquet îşi va pierde însăr­cinarea de ministru.

- Iată mare lucru! exclamă Colbert, ale cărui trăsături întunecate se luminară deodată, căpătând o expresie de ură şi răzbunare.

- Ah, ah, domnule Colbert - zise ducesa - iartă-mă, nu te ştiam atât de impresionabil. Bine, foarte bine! Atunci, fiindcă îţi trebuie mai mult decât pot să-ţi ofer, să nu mai vorbim de asta.

- Ba da, doamnă, să vorbim, să vorbim. Dar întrucât valorile dumneavoastră au scăzut, micşoraţi-vă şi preţurile.

- Te târguieşti?

- E necesar pentru cine vrea să plătească cinstit.

- Cât îmi dai?

- Două sute de mii de livre.

Ducesa îi râse în nas; apoi, deodată, zise:

- Aşteaptă.

- Consimţi?

- Nu încă; am altă combinaţie.

- Spuneţi.

- Îmi vei da trei sute de mii de livre.

- Nu, nu pot.

- Oh, atât sau nimic... Dar nu asta e totul.

- Mai e ceva?... Deveniţi imposibilă, doamnă ducesă.

- Mai puţin decât crezi; de astă dată nu-ţi mai cer bani.

- Atunci ce?

- Un serviciu. Dumneata ştii că am iubit-o totdeauna pe regină.

- Ei bine?

- Ei bine, vreau să am o întrevedere cu maiestatea sa.

- Cu regina?

- Da, domnule Colbert, cu regina, care nu-mi mai e prietenă, e drept, de multă vreme, dar care mi-ar putea fi din nou, dacă s-ar ivi prilejul.

- Maiestatea sa nu mai primeşte pe nimeni, doamnă. E foarte rău bolnavă. Ştiţi poate că durerile o încearcă din ce în ce mai des.

- Tocmai pentru asta doresc să o văd pe maiestatea sa. Închipuieşte-ţi că la noi, în Flandra, sunt mulţi cei care suferă de această boală.

- De cancer? O boală groaznică, de nelecuit.

- Să nu crezi asta, domnule Colbert. Ţăranul flamand e întrucâtva omul naturii; s-ar putea spune că el nu are o femeie, ci o femelă.

- Ei bine, doamnă?

- Ei bine, domnule Colbert, în timp ce el îşi fumează pipa, femeia lucrează: scoate apă din puţ, încarcă măgarul sau catârul, se împovărează ea însăşi. Muncind atâta, e hăr­ţuită încoace şi încolo, ba uneori mai e şi bătută. Cancerul vine dintr-o lovitură.

- Aşa e.

- Flamandele nu mor însă cu una cu două. Atunci când boala se înrăutăţeşte, ele umblă după leac. Şi călugări­ţele din Bruges se pricep să tămăduiască orice fel de boală. Au ape rare, alifii, ierburi; îi dau bolnavei o sticluţă şi o lumânare, ajutând astfel tagma lor şi slujindu-l şi pe Dum­nezeu prin vânzarea acestor două soiuri de mărfuri făcute de ele însele. Îi voi aduce deci reginei apă călugărească de la Bruges. Maiestatea sa se va vindeca, şi va aprinde atâtea lumânări câte va crede de cuviinţă. Vezi dar, domnule Colbert, că a mă împiedica să mă duc s-o văd pe regină este aproape o crimă de regicid.

- Doamnă ducesă, sunteţi o femeie prea deşteaptă şi mă zăpăciţi; totuşi, nu pot să nu-mi dau seama că sub această mare milostivire faţă de regină se ascunde un mic interes personal.

- Am încercat oare să-ţi ascund asta, domnule Colbert? Ai zis, mi se pare, un mic interes personal. Află că e un mare interes, şi ţi-l voi dovedi prin câteva cuvinte. Dacă mă ajuţi să intru la maiestatea sa, mă mulţumesc cu trei sute de mii de livre din cele cerute; dacă nu, îmi păstrez scrisorile, afară doar de cazul că-mi vei număra, bani peşin, cinci sute de mii de livre.

Şi, ridicându-se după aceste cuvinte hotărâtoare, bătrâna ducesă îl lăsă pe Colbert într-o neplăcută stare de uluială. A se târgui mai departe nu mai era cu putinţă; a nu se târgui însemna să piardă mult prea mult.

- Doamnă - zise el - voi avea plăcerea să vă număr o sută de mii de scuzi.

- Oh, făcu ducesa.

- Dar cum voi căpăta scrisorile adevărate?

- În chipul cel mai simplu, dragă domnule Colbert... În cine ai mai multă încredere?

Posomorâtul financiar începu să râdă în tăcere, în aşa fel că marile lui sprâncene negre fâlfâiau în sus şi în jos ca două aripi de liliac, sub cuta adâncă a frunţii sale gălbejite.

- În nimeni - spuse el.

- O, vei face totuşi o excepţie în favoarea dumitale, domnule Colbert.

- Cum adică, doamnă ducesă?

- Vreau să spun că, daca îţi vei da osteneala să vii cu mine până la locul unde se află scrisorile, ele îţi vor fi înmânate chiar dumitale însuţi, şi vei putea să le verifici, să le controlezi.

- Aşa e.

- Vei avea însă la dumneata şi cei o sută de mii de scuzi, fiindcă nici eu nu mă încred în nimeni.

Domnul vistiernic Colbert se înroşi până în vârful ure­chilor. Era, ca toţi oamenii pricepuţi în arta cifrelor, de o probitate matematică şi puţin obişnuită.

- Voi aduce, doamnă - zise el - suma făgăduită, în două bonuri plătibile la casieria mea. Sunteţi mulţumită?

- De ce nu sunt, aceste bonuri, de câte un milion fie­care, domnule intendent!... Deci, am onoarea să-ţi arăt drumul.

- Permiteţi-mi să spun să înhame caii.

- Mă aşteaptă trăsura mea jos, domnule.

Colbert tuşi ca un om nehotărât. Se gândi un moment că propunerea ducesei era o cursă; că poate cineva aştepta la poartă...; că această doamnă, al cărei secret i se vindea lui Colbert cu cinci sute de mii de livre, trebuie că-i ofe­rise acest secret şi domnului Fouquet pentru aceeaşi sumă. Cum şovăia prea mult, ducesa îl privi în albul ochilor.

- Preferi să mergem cu trăsura dumitale? întrebă ea.

- Mărturisesc că da.

- Te temi cumva că-ţi întind vreo capcană?

- Doamnă ducesă, dumneavoastră aveţi o fire zglobie, şi eu, care sunt atât de serios, aş putea să fiu compromis de o glumă.

- Da; în sfârşit, ţi-e frică? Ei bine, ia-ţi trăsura du­mitale şi atâţia lachei câţi doreşti... Dar gândeşte-te bine... ceea ce facem noi amândoi o ştim numai noi; dacă un al treilea ar vedea ceva, e ca şi cum ar afla toată lumea. La urma urmei, pentru mine e tot una; trăsura mea va veni după a dumitale, şi mă declar mulţumită să mă urc în tră­sura dumitale pentru a merge la regină.

- La regină?

- Ai şi uitat? Cum, o clauză de-o asemenea impor­tanţă pentru mine ţi-a scăpat din vedere? Ce puţin în­seamnă asta pentru dumneata, Doamne! Dacă aş fi ştiut, ţi-aş fi cerut un preţ dublu.

- M-am răzgândit, doamnă ducesă; nu vă voi însoţi.

- Adevărat?... Şi pentru ce?

- Pentru că am o încredere nemărginită în dum­neavoastră.

- Mă copleşeşti!... Dar, atunci, cum voi primi eu cei o sută de mii de scuzi?

- Iată-i.

Vistiernicul aşternu câteva cuvinte pe o bucată de hârtie, pe care i-o dădu ducesei.

- Sunteţi plătită - zise el.

- Actul e valabil, domnule Colbert, şi am să te răs­plătesc pentru aceasta.

Şi, rostind aceste cuvinte, începu să râdă. Râsul doam­nei de Chevreuse era un murmur sinistru; orice om care simte tinereţea, încrederea, dragostea, viaţa bătând în inima lui ar prefera să audă un plâns în locul acestui râset înfiorător.

Ducesa îşi descheie partea de sus a ilicului şi scoase de la sânul ei înroşit un ghemotoc de hârtii legate cu o pan­glică de culoarea focului. Copcile se desfăcută repede sub apăsarea grea a degetelor ei nervoase. Pielea, zgâriată uşor de frecarea şi scoaterea hârtiilor, apărea fără ruşine în faţa ochilor vistiernicului, foarte mirat de aceste preliminarii ciudate. Ducesa continua să râdă mereu.

- Iată - zise ea - adevăratele scrisori ale domnului de Mazarin. Acum le ai şi, ceva mai mult, ducesa de Che­vreuse s-a dezbrăcat în faţa dumitale, ca şi cum ar fi fost... Nu vreau să-ţi spun nume ce te-ar face trufaş sau gelos. Prin urmare, domnule Colbert - zise ea încheindu-şi şi înnodându-şi la repezeală rochia - norocul dumitale e con­sfinţit; însoţeşte-mă la regină.

- Nu, doamnă. Dacă vă veţi atrage din nou dizgraţia maiestăţii sale şi dacă s-ar afla la Palatul Regal că eu v-am introdus la dânsa, regina nu mi-ar ierta asta niciodată. Nu. Am oameni devotaţi la palat, aceştia vă vor ajuta să in­traţi, fără ca eu să fiu compromis.

- Cum vrei, numai să intru.

- Cum le spuneţi dumneavoastră călugăriţelor de la Bruges care-i vindecă pe bolnavi?

- Beghine.

- Sunteţi o beghină.

- Mă rog; va trebui însă să nu mai fiu.

- Asta vă priveşte.

- Stai! Stai! Nu vreau să fiu expusă să mi se re­fuze intrarea!

- Şi asta vă priveşte, doamnă. Voi porunci primului valet de cameră al gentilomului de serviciu la maiestatea sa de a lăsa să intre o beghină care aduce un leac bun pentru uşurarea durerilor maiestăţii sale. Veţi lua scri­soarea mea, vă veţi îngriji de leacuri şi de explicaţiile ne­cesare. Recomand o beghină, n-o cunosc pe doamna de Chevreuse.

- Foarte bine!

- Iată scrisoarea de recomandare, doamnă!

L

PIELEA URSULUI

Colbert îi dădu ducesei scrisoarea, apoi trase încet scaunul în dosul căruia stătea ea. Doamna de Chevreuse sa­lută foarte degajat şi ieşi.

Colbert, care recunoscuse slova lui Mazarin, după ce numără scrisorile, îl sună pe secretar şi-i spuse să se ducă să-l caute acasă la el pe domnul Vanel, consilier la parla­ment. Secretarul răspunse că domnul consilier, credincios obiceiului său, venise tocmai atunci să-i dea vistiernicului raportul asupra principalelor lucrări ce fuseseră dezbătute chiar în ziua aceea în şedinţa parlamentului.

Colbert se apropie de lumânări, reciti scrisorile răpo­satului cardinal, zâmbi de mai multe ori recunoscând marea valoare a pieselor pe care i le dăduse doamna de Chevreuse, apoi, sprijinindu-şi câteva minute uriaşul lui cap în podul palmelor, se adânci în gânduri.

În timpul acestor câteva minute, un bărbat robust şi înalt, cu faţa osoasă, cu ochii nemişcaţi, cu nasul turtit, îşi făcuse apariţia în cabinetul lui Colbert, cu o siguranţă plină de modestie, ce dovedea un caracter mlădios şi hotărât totodată, mlădios în faţa stăpânului care putea să arunce prada, neînduplecat faţă de căţeii ce i-ar fi putut smulge de la gură această pradă preţioasă. Domnul Vanel avea sub braţ un dosar voluminos; îl puse pe birou, ală­turi de cele două coate ce sprijineau capul domnu­lui Colbert.

- Bună seara, domnule Vanel - zise acesta trezindu-se din meditaţia lui.

- Bună seara, monseniore - răspunse cu natura­leţe Vanel.

- Ar trebui să-mi spui domnule - îl corectă cu blândeţe Colbert.

- Miniştrilor li se spune monseniore - zise Vanel cu un netulburat sânge rece. Sunteţi ministru.

- Nu încă!

- Ba da, eu vă spun monseniore; de altfel, sunteţi se­niorul meu, şi asta e de ajuns; dacă vă displace să vă spun astfel în faţa lumii, îngăduiţi-mi să vă numesc aşa în particular.

Colbert îşi ridică faţa până în dreptul lumânărilor şi citi, sau încercă să citească pe chipul lui Vanel, pentru a vedea câtă sinceritate era în această dovadă de devotament. Dar consilierul ştia să înfrunte greutatea unei priviri, fie ea chiar şi a monseniorului. Colbert oftă. Nu izbutise să ci­tească nimic pe faţa lui Vanel; era posibil ca Vanel să fie sincer. Colbert se gândi că acest inferior îi era superior, prin aceea că avea o soţie necredincioasă.

În clipa când el deplângea soarta acestui om, Vanel scoase cu încetineală din buzunar un bilet parfumat, pe­cetluit cu ceară de Spania, şi-l întinse monseniorului.

- Ce-i asta, Vanel?

- O scrisoare de la nevasta mea, monseniore.

Colbert tuşi. Luă scrisoarea, o deschise, o citi şi o vârî în buzunar, în timp ce Vanel răsfoia nepăsător dosarul de pe birou.

- Vanel - zise deodată protectorul către protejat - dumneata eşti un om muncitor, nu-i aşa?

- Da, monseniore.

- Douăsprezece ceasuri de lucru nu te îngrozesc?

- Lucrez cincisprezece pe zi.

- Cu neputinţă! Un consilier n-ar trebui să lucreze mai mult de trei ceasuri pentru parlament.

- Oh, îi mai ţin locul unui prieten faţă de care am anu­mite obligaţii, şi, fiindcă îmi mai rămâne timp liber, stu­diez ebraica.

- Eşti bine privit în parlament, Vanel?

- Cred că da, monseniore.

- S-ar cuveni să nu putrezeşti pe scaunul de consilier.

- Dar ce să fac pentru aceasta?

- Să-ţi cumperi o slujbă.

- Ce fel de slujbă?

- Una mai acătării. Ambiţiile mărunte sunt cele mai greu de împlinit.

- Pungile mici, monseniore, sunt cele mai greu de umplut.

- Ia spune, ce slujbă ţi-ai dori dumneata? întrebă Colbert.

- Nu m-am gândit la alta, credeţi-mă.

- Ştiu eu una bună, însă ar trebui să fii rege pentru ca s-o poţi cumpăra fără bătaie de cap; dar regele, bănu­iesc, nu va avea fantezia să cumpere o slujbă de procu­ror general.

Auzind aceste cuvinte, Vanel îşi aţinti asupra lui Col­bert privirea sa umilă şi tristă totodată. Colbert se întrebă dacă fusese înţeles, sau măcar ghicit de gândurile acestui om.

- Îmi vorbiţi de slujba de procuror general la parla­ment, monseniore? zise Vanel. Nu cunosc decât una singură, aceea a domnului Fouquet.

- Chiar de aceea e vorba, dragul meu consilier.

- Vă arde de glumă, monseniore; dar, înainte ca o marfă să fie cumpărată, nu trebuie oare ca ea să fie vândută?

- Eu cred, domnule Vanel, că această slujbă va fi scoasă în curând la vânzare...

- La vânzare?... Slujba de procuror a domnului Fouquet?