Vicontele de Bragelonne

Pornit pe calea dărniciei, baronul Porthos şi-ar fi golit bucuros buzunarele în mâinile bucătăresei şi ale lui Célestin. Dar d'Artagnan îl opri.

- E rândul meu - zise el.

Şi-i dădu un pistol femeii şi doi pistoli moşneagului. Fu răsplătit cu blagosloviri în stare să înmoaie până şi inima lui Harpagon şi să-l facă filantrop.

D'Artagnan îl rugă pe Planchet să-l însoţească până la castel, şi-l introduse pe Porthos în apartamentul său de căpi­tan, fără să fi fost zărit de nici unul dintre cei pe care nu dorea să-i întâlnească.

XVI

PREZENTAREA LUI PORTHOS
În aceeaşi seară, la ceasurile şapte, regele dădea audienţă unui ambasador al Provinciilor-Unite, în marele salon. Au­dienţa ţinu un sfert de ceas. După aceea primi pe noii pre­zentaţi şi câteva doamne, care intraseră cele dintâi.

Într-un colţ al salonului, în dosul unei coloane, Porthos şi d'Artagnan stăteau de vorbă amândoi, aşteptând să le vină rândul.

- Ai aflat vestea cea nouă? îl întrebă muşchetarul pe prietenul său.

- Nu.

- Ei bine, priveşte!

Porthos se ridică în vârful picioarelor şi-l văzu pe domnul Fouquet, în costum de ceremonie, conducându-l la rege pe Aramis.

- Aramis! exclamă Porthos.

- Prezentat regelui de către domnul Fouquet.

- Ah! făcu Porthos.

- Pentru că a fortificat Belle-Isle - continuă d'Artagrtan.

- Şi eu?

- Tu? Tu, dragă, după cum am avut cinstea de a-ţi spune, tu eşti bunul Porthos, pâinea lui Dumnezeu; pe tine te-au rugat să mai stai puţin la Saint-Mandé.

- Ah! repetă Porthos.

- Dar, din fericire, mai sunt şi eu pe-aici - spuse d'Artagnan - şi-mi va veni şi mie rândul numaidecât.

În acel moment, Fouquet se adresă regelui:

- Sire - zise el - vreau să vă cer o favoare maiestăţii voastre. Domnul d'Herblay nu e un ambiţios, dar ştie că poate să fie de ajutor. Maiestatea voastră are nevoie de un plenipotenţiar la Roma şi acesta trebuie să fie un om pu­ternic! Am putea găsi o pălărie pentru domnul d'Herblay.

Regele făcu o mişcare.

- Eu vin rareori cu cereri la maiestatea voastră - zise Fouquet.

- E un caz - răspunse regele, care îşi traducea totdeauna prin aceste cuvinte şovăirile la care nimeni nu mai putea spune nimic. Fouquet şi Aramis se priviră unul pe altul. Regele adăugă:

- Domnul d'Herblay ar putea să ne fie de folos şi în Franţa; ca arhiepiscop, de pildă.

- Sire - obiectă Fouquet cu o graţie ce-i era recu­noscută - maiestatea voastră îl copleşeşte pe domnul d'Her­blay; arhiepiscopia poate să fie, în intenţiile regelui, un pas spre pălăria de cardinal; una n-o exclude pe cealaltă.

Regele îi admiră prezenţa de spirit şi zâmbi.

- Nici d'Artagnan n-ar fi răspuns mai bine - zise el.

Dar nu apucă să rostească bine acest nume, că d'Artagnan se şi ivi alături.

- Maiestatea voastră m-a chemat? întrebă el.

Aramis şi Fouquet făcură un pas, să se depărteze.

- Îngăduiţi, sire - zise repede d'Artagnan, care-l trase înainte pe Porthos - îngăduiţi să prezint maiestăţii voastre pe domnul baron du Vallon, unul dintre cei mai viteji genti­lomi ai Franţei.

Aramis, când îl văzu pe Porthos, se tăcu alb ca varul; Fouquet îşi încleştă pumnii sub dantela manşetelor. D'Ar­tagnan le zâmbi amândurora, în timp ce Porthos se înclină, vădit emoţionat, în faţa maiestăţii regale.

- Porthos aici! şopti Fouquet la urechea lui Aramis.

- Sst! E o trădare - răspunse acesta.

- Sire - continua d'Artagnan - sunt şase ani de când ar fi trebuit să-l prezint maiestăţii voastre pe domnul du Vallon; dar anumiţi oameni se aseamănă stelelor: nu ies la iveală fără cortegiul prietenilor lor. Pleiada a rămas unită, iată de ce am ales pentru prezentarea domnului du Vallon momentul când îl puteţi vedea alături de el şi pe domnul d'Herblay.

Aramis era pe cale de a-şi pierde cumpătul. Îl fulgeră pe d'Artagnan cu o privire semeaţă, ca pentru a primi sfidarea, pe care părea să i-o arunce acesta.

- Ah, aceşti domni sunt prieteni buni? întrebă regele.

- Foarte buni, sire, şi unul răspunde pentru celălalt. Întrebaţi-l pe domnul de Vannes cum a fost fortificată Belle-Isle?

Fouquet se retrase cu un pas.

- Belle-Isle - răspunse Aramis cu răceala - a fost fortificată de către domnul.

Şi-l arătă pe Porthos, care salută pentru a doua oară.

Ludovic admira, dar nu ştia ce să creadă.

- Da - zise d'Artagnan. Acum întrebaţi-l pe domnul baron cine l-a ajutat în lucrările sale?

- Aramis! se grăbi să răspundă Porthos cu sinceritatea lui recunoscută.

Şi arătă către episcop.

"Ce dracu vrea să însemne toată povestea asta şi ce sfârşit va avea această comedie?" se întreba în sinea lui episcopul.

- Cum - zise regele - domnul cardinal... vreau să spun episcop... se numeşte Aramis?

- Nume de război - explică d'Artagnan.

- Nume dat între prieteni - adăugă Aramis.

- Fără modestie - interveni d'Artagnan. Sub înfăţişarea unui preot, sire, se ascunde cel mai strălucit ofiţer, cel mai viteaz gentilom, cel mai învăţat teolog al regatului vostru.

Ludovic înălţă fruntea.

- Şi un inginer! zise el admirând fizionomia cu adevărat demnă pe atunci de admirat a lui Aramis.

- Inginer când se întâmplă, sire - răspunse acesta.

- Camaradul meu, fost muşchetar, sire - adăugă d'Artagnan cu căldură - omul ale cărui sfaturi le-au fost de o sută de ori de folos miniştrilor părintelui maiestăţii voastre... Domnul d'Herblay, într-un cuvânt, care, împreună cu domnul du Vallon, cu mine şi cu contele de La Fère, cunoscut de maiestatea voastră... alcătuiau acel cadril de care s-a vorbit mult în timpul răposatului rege şi în copilăria maiestăţii voastre.

- Şi care a fortificat Belle-Isle - repetă regele cu glas adânc.

Aramis făcu un pas înainte.

- Pentru a-l sluji pe fiu - zise el - cum l-am slujit pe tată.

D'Artagnan îl privea îndeaproape pe Aramis în timp ce rostea aceste cuvinte. Descifra atâta respect adevărat, atâta călduros devotament, atâta convingere neclintită, încât el, d'Artagnan, omul care veşnic se îndoia, el, neînvinsul, se simţea de astă dată dezarmat. "Nu poate avea un asemenea accent cineva care minte" - gândi în sinea lui.

Ludovic se lăsă convins.

- În acest caz - îi spuse el lui Fouquet, care aştepta cu nelinişte rezultatul acestei înfruntări - pălăria de cardinal îi e acordată. Domnule d'Herblay, îţi dau cuvântul meu pentru prima promoţie. Mulţumeşte-i domnului Fouquet.

Aceste cuvinte fură auzite de Colbert, care îşi simţi inima sfâşiată. Ieşi cu paşi repezi din salon.

- Domnule du Vallon - zise apoi regele - exprimă-ţi şi dumneata dorinţa... Vreau ca slujitorii tatălui meu să fie răsplătiţi.

- Sire... - murmură Porthos.

Dar nu putu să spună mai mult.

- Sire - strigă d'Artagnan - acest vrednic gentilom este emoţionat de maiestatea persoanei voastre, el care a în­fruntat cu bărbăţie privirea şi focul a mii de duşmani. Dar ştiu ce gândeşte, şi eu, care sunt mai obişnuit acum să privesc soarele în faţă... vă voi exprima gândurile sale: nu are nevoie de nimic, nu doreşte nimic altceva decât fericirea de a con­templa pe maiestatea voastră timp de un sfert de ceas.

- Vei lua masa cu mine în seara aceasta - zise regele salutându-l pe Porthos cu un zâmbet graţios.

Porthos se împurpura de fericire şi mândrie. Regele îi făcu semn că e liber să plece şi d'Artagnan îl împinse spre ieşire, după ce-l îmbrăţişă cu căldură.

- Să stai lângă mine la masă - îi spuse Porthos la ureche.

- Da, prietene.

- Aramis e supărat pe mine, nu-i aşa?

- Aramis nu te-a iubit niciodată ca acum. Gândeşte-te că eu l-am ajutat să capete pălăria de cardinal.

- Aşa e - zise Porthos. Dar, ia spune, regelui îi place ca cineva să mănânce mult la masa lui?

- Înseamnă să-l măguleşti - răspunse d'Artagnan - căci are o poftă de mâncare cu adevărat regală.

- Asta mă bucură - zise Porthos.

XVII

CONFRUNTĂRI
Aramis făcuse pe furiş un ocol pentru a se întâlni cu Porthos şi d'Artagnan. Ajunse lângă cel dintâi în dosul unei coloane şi, strângându-i mâna, îl întrebă:

- Ai fugit din închisoarea mea?

- Nu-l certa - interveni d'Artagnan. Eu i-am dat, dragă Aramis, cheia care l-a pus în libertate.

- Ah, prietene - replică Aramis, adresându-se lui Porthos - nu puteai să mai ai puţină răbdare?

D'Artagnan sări în ajutorul lui Porthos, pe care începu­seră să-l treacă sudorile.

- Voi, oamenii bisericii - îi spuse el lui Aramis - sunteţi nişte mari capete politice. Noi ăştia, mânuitorii de spadă, mergem drept la ţintă. Iată faptul: mă dusesem să-i fac o vizită drăguţului de Baisemeaux...

Aramis îşi aţinti urechea.

- Iacă - zise Porthos - mi-am adus aminte că am o scrisoare de la Baisemeaux pentru tine, Aramis.

Şi Porthos îi întinse scrisoarea pe care o cunoaştem. Aramis ceru îngăduinţa să o citească, şi o citi, fără ca d'Artagnan să fi părut o singură clipă stânjenit de această împrejurare, pe care o prevăzuse de altfel. Nu-i vorbă, Aramis căută să nu se trădeze prin nimic, lucru pentru care d'Artagnan îl admiră mai mult ca oricând. Scrisoarea odată citită, Aramis o vârî în buzunar cu cel mai desăvârşit calm.

- Spuneai, aşadar, scumpe căpitane? întrebă el.

- Spuneam - reluă muşchetarul - că mă dusesem să-i fac o vizită lui Baisemeaux, în interes de serviciu.

- În interes de serviciu? se miră Aramis.

- Da - răspunse d'Artagnan. Şi, fireşte, am vorbit despre tine şi despre ceilalţi prieteni ai noştri. Trebuie să spun că Baisemeaux m-a primit destul de rece. Am şi plecat repede. Dar, pe când ieşeam de la el, un soldat m-a oprit şi mi-a spus (mă recunoştea, de bună seamă, cu toate că eram în costumul de oraş): "Căpitane, vrei să-mi faci un bine şi să-mi citeşti numele scris pe plicul acesta?" Şi am citit: "Domnului du Vallon, la Saint-Mandé, la domnul Fouquet". Drace - mi-am zis - Porthos nu s-a întors, aşa precum cre­deam, la Pierrefonds sau la Belle-Isle, ci e la Saint-Mandé, la domnul Fouquet. Domnul Fouquet nu e însă la Saint-Mandé. Porthos e deci singur, sau cu Aramis. Hai să-l văd pe Porthos! Şi m-am dus să-l văd pe Porthos.

- Foarte bine! zise Aramis, cu un aer visător.

- Asta nu mi-ai povestit-o! rosti Porthos.

- Nici nu am avut vreme, prietene.

- Şi l-ai adus pe Porthos la Fontainebleau?

- La Planchet.

- Planchet locuieşte la Fontainebleau? întrebă Aramis.

- Da, lângă cimitir! strigă Porthos, fără să-şi dea seama ce face.

- Cum, lângă cimitir? tresări Aramis bănuitor.

"Hai, gata - îşi zise muşchetarul - să ne folosim de încurcătură, dacă e încurcătură!"

- Da, lângă cimitir - repetă Porthos. Planchet e, fără îndoială, un băiat minunat, care face nişte dulceţuri grozave, dar ferestrele casei lui dau spre cimitir. E întristător! Aşa, bunăoară, azi-dimineaţă...

- Azi-dimineaţă?... murmură Aramis din ce în ce mai tulburat.

D'Artagnan se întoarse cu spatele şi se duse să bată toba, cu degetele, în geam.

- Azi-dimineaţă - continuă Porthos - am văzut înmormântarea unui creştin.

- Ah! Ah!

- Era ceva trist de tot! Eu, unul, n-aş putea să trăiesc într-o casă de unde vezi mereu numai morţi... Lui d'Artagnan, dimpotrivă, părea că-i place.

- Ah, a văzut şi d'Artagnan?

- N-a văzut, a sorbit din ochi toată întâmplarea.

Aramis simţi că se înăbuşă şi se întoarse să-l privească pe muşchetar; dar acesta intrase în vorbă şi discuta însufleţit cu de Saint-Aignan.

Episcopul continuă să-l mai tragă de limbă pe Porthos; apoi, după ce stoarse tot sucul din această lămâie uriaşă, aruncă la o parte coaja. Se întoarse spre prietenul său d'Ar­tagnan şi, bătându-l pe umăr, îi zise, după ce de Saint-Aignan se depărtă, căci se anunţase masa regelui:

- Prietene!

- Prieten scump! răspunse d'Artagnan.

- Noi nu luăm masa cu regele astă-seară.

- Ba da, eu o iau.

- Poţi să stai de vorbă cu mine zece minute?

- Douăzeci. Atât îi trebuie maiestăţii sale până vine la masă.

- Unde vrei să vorbim?

- Dar şi aici, pe aceste canapele; regele a plecat, astfel că sala a rămas goală şi putem vorbi în linişte.

- Atunci să ne aşezăm.

Se aşezară. Aramis apucă o mână a lui d'Artagnan.

- Mărturiseşte, prietene - zise el - că l-ai îndemnat pe Porthos să nu mai aibă încredere în mine.

- Mărturisesc, dar nu în sensul în care înţelegi tu. L-am văzut pe Porthos plictisindu-se de moarte şi am vrut ca, prezentându-l regelui, să fac pentru el şi pentru tine ceea ce voi n-aţi putea face niciodată.

- Ce anume?

- Elogiul vostru, al amândurora.

- Ai făcut-o într-un chip nobil, mulţumesc.

- Şi ţi-am apropiat pălăria de cardinal, care era cam departe.

- Ah, recunosc! zise Aramis cu un zâmbet ciudat. Într-adevăr, eşti un bărbat nepreţuit când e vorba să vii în sprijinul prietenilor tăi.

- De fapt, n-am făcut altceva decât să-l sprijin pe Porthos.

- Oh, şi eu aveam de gând să fac acelaşi lucru! Dar tu ai braţul mai lung decât noi.

Fu rândul lui d'Artagnan să zâmbească.

- Uite ce e - zise Aramis - să fim sinceri unul cu altul; mă iubeşti ca şi altădată, dragul meu d'Artagnan?

- La fel ca şi-altădată - răspunse d'Artagnan, fără să mintă prea mult dându-i acest răspuns.

- Atunci, îţi mulţumesc, şi să ne spunem adevărul până la capăt - zise Aramis. Ai fost la Belle-Isie ca trimis al regelui?

- Să zicem.

- Voiai, aşadar, să ne răpeşti plăcerea de a-i oferi regelui Belle-Isle fortificată în întregime?

- Dar, prietene dragă, pentru a vă răpi o plăcere, ar fi trebuit ca mai întâi să vă cunosc intenţiile.

- Ai fost la Belle-Isle fără să ştii nimic?

- În ceea ce te priveşte, da! Cum dracu vrei să-mi fi închipuit că Aramis a devenit un inginer priceput la for­tificaţii ca Polibiu sau Arhimede?

- Aşa-i. Totuşi ai bănuit că sunt amestecat în treaba de acolo?

- Ah, da!

- Şi despre Porthos la fel?

- Dragul meu, n-am avut cum să ghicesc că Aramis ar fi inginer. Şi n-aş fi putut să ghicesc că Porthos a şi devenit. Un latin a spus: "Devii orator, poet te naşti". Dar el n-a spus: "Te naşti Porthos şi devii inginer".

- Ţi-ai păstrat toată vioiciunea de spirit - zise Aramis cu răceală. Mai departe.

- Mai departe.

- După ce-ai aflat taina noastră, te-ai grăbit să i-o spui regelui?

- M-am grăbit cu atât mai mult, bunul meu prieten, cu cât am văzut că tu te grăbeai şi mai tare. Când un bărbat ce cântăreşte două sute cincizeci şi opt de livre, ca Porthos, părăseşte postul său, când un prelat gutos (iartă-mă, tu singur mi-ai spus că suferi de gută), când un prelat bate drumurile în goană, eu trag concluzia că aceşti doi prieteni, care n-au voit să mă prevină, aveau de ascuns faţă de mine lucruri de cea mai mare însemnătate şi - pe cinstea mea! - o iau şi eu la goană... şi alerg atât de repede cât îmi îngăduie slăbiciunea mea şi faptul că nu sufăr de gută.

- Dragă prietene, dar nu te-ai gândit că ai fi putut să ne faci, mie şi lui Porthos, un prost serviciu?

- Ba m-am gândit; dar voi, Porthos şi cu tine, m-aţi făcut să joc rolul unui caraghios la Beile-Isle.

- Iartă-mă - zise Aramis.

- Nu te supăra - zise d'Artagnan.

- Prin urmare, acum ştii totul? reluă Aramis.

- Pe cinstea mea, nu.

- Ştii că a trebuit să-l previn numaidecât pe domnul Fouquet, pentru ca el să ţi-o ia înainte la rege?

- Tocmai asta nu înţeleg, de ce trebuia.

- Domnul Fouquet are duşmani, recunoşti?

- Ei, da.

- Are mai ales unul...

- Primejdios?

- De moarte! Ei bine, pentru a înfrânge influenţa acestui duşman, domnul Fouquet a trebuit să-i facă regelui dovada unui mare devotament şi a unor mari sacrificii. I-a făcut o surpriză maiestăţii sale, oferindu-i Belle-Isle. Tu, ajungând cel dintâi ia Paris, surpriza s-ar fi spulberat... Am fi avut aerul că cedăm de frică.

- Înţeleg.

- Iată tot misterul - spuse Aramis, mulţumit că-l convinsese pe muşchetar.

- Numai că - zise acesta - mai simplu ar fi fost să mă fi tras deoparte, la Belle-Isle, şi să-mi fi spus: "Dragă prietene, noi fortificăm Belle-Isle-en-Mer pentru a i-o oferi regelui. Fă-ne plăcerea şi spune-ne pentru cine lucrezi. Eşti prietenul domnului Colbert sau al domnului Fouquet?" Poate că n-aş fi răspuns nimic; dar tu ai fi stăruit: "Eşti prietenul meu?" Şi eu ţi-aş fi spus: "Da".

Aramis înclină capul.

- În felul acesta - urmă d'Artagnan - m-ai fi legat de mâini şi de picioare, iar eu i-aş fi spus regelui: "Sire, domnul Fouquet fortifică Belle-Isle, şi încă foarte bine; dar iată un mesaj pe care guvernatorul din Belle-Isle m-a rugat să-l prezint maiestăţii voastre". Sau mai degrabă: "Iată o vizită a domnului Fouquet, în vederea intenţiilor sale". N-aş mai fi jucat astfel rolul unui neghiob, surpriza v-ar fi izbutit din plin, iar noi nu ne-am fi uitat chiorâş unul la altul.

- Pe când aşa - replică Aramis - astăzi ai procedat ca un prieten al domnului Colbert. Eşti cumva priete­nul lui?

- Păcatele mele, nu! se lepădă muşchetarul. Domnul Colbert e un ticălos, şi îl urăsc aşa cum l-am urât pe Mazarin, dar fără să mă tem de el.

- Ei bine - zise Aramis - eu îl iubesc pe domnul Fouquet şi sunt al lui. Cunoşti situaţia mea... N-am avere... Domnul Fouquet mi-a dat putinţa să agonisesc câte ceva, să am o episcopie; domnul Fouquet m-a îndatorat, ca un om binevoitor, şi-mi reamintesc încă destul de lume, pentru a preţui bunele procedee. Pe scurt, domnul Fouquet mi-a cucerit inima, şi m-am pus în slujba lui.

- Nimic mai bun. Ai un stăpân vrednic de încredere.

Aramis îşi muşcă buzele.

- Cel mai bun, cred, din câţi se pot întâlni.

Apoi făcu o pauză. D'Artagnan se feri să-l tulbure.

- Ştii cumva prin ce împrejurare s-a pomenit Porthos amestecat în toate astea?

- Nu - răspunse d'Artagnan. Sunt curios din fire, e adevărat, dar nu-l descos niciodată pe un prieten, dacă el vrea să-mi ascundă o taină.

- Eu am să ţi-o spun totuşi.

- Nu e nevoie, dacă mărturisirea mă obligă la ceva.

- Oh, nu te teme de nimic! Porthos e omul pe care-l iubesc cel mai mult, fiindcă e simplu şi bun; Porthos e un om drept. De când sunt episcop, caut cu precădere firile simple, care mă fac să iubesc adevărul şi să urăsc intriga.

D'Artagnan îşi mângâie mustaţa.

- L-am înţeles şi l-am căutat pe Porthos: n-avea nici o treabă, iar prezenţa lui îmi amintea de zilele mele fru­moase de altădată, fără a mă gândi să fac ceva rău în prezent. L-am chemat pe Porthos la Vannes. Domnul Fouquet, care ţine la mine, aflând că Porthos mi-e prieten, i-a făgăduit ordinul la prima promoţie; iată tot secretul.

- Nu mă voi folosi de el - zise d'Artagnan.

- O ştiu, dragă prietene; nimeni nu are mai multă onoare ca tine.

- Mă mândresc cu asta, Aramis.

- Acum... Şi prelatul îşi privi prietenul până în adâncul sufletului. Acum să vorbim despre noi, pentru noi. Vrei să devii unul din prietenii domnului Fouquet? Nu mă între­rupe înainte de a şti ce vreau să spun.

- Te ascult.

- Vrei să devii mareşal al Franţei, pair, duce, şi să ai un ducat de un milion?

- Dar, prietene - întrebă d'Artagnan - ca să capăt toate astea, ce trebuie să fac?

- Să fii omul domnului Fouquet.

- Eu sunt omul regelui, prietene.

- Nu întru totul, presupun.

- Oh, d'Artagnan e dintr-o bucată!

- Ai, îmi închipui, o ambiţie pe măsura inimii mari pe care o porţi în piept.

- Da, am.

- Ei bine?

- Ei bine, doresc să fiu mareşal al Franţei; dar regele mă va face mareşal, duce, pair; regele îmi va da toate acestea.

Aramis îl sfredeli pe d'Artagnan cu o privire scurtă.

- Oare nu e regele stăpânul? întrebă d'Artagnan.

- Nimeni nu tăgăduieşte asta; dar şi Ludovic al XIII-lea era stăpân.

- Oh, prietene dragă, însă între Richelieu şi Ludovic al XIII-lea nu exista un d'Artagnan - răspunse în linişte muşchetarul.

- În jurul regelui - zise Aramis - sunt destule pietre de care te loveşti.

- Nu însă şi regele, nu-i aşa?

- De bună seamă, numai că...

- Uite ce e, Aramis, eu văd că toţi se gândesc la ei, şi nici unul la acest tânăr prinţ; eu mă voi susţine, susţinându-l.

- Şi ingratitudinea?

- Numai cei slabi se tem de ea.

- Eşti atât de sigur de tine?

- Cred că da.

- Dar regele s-ar putea să nu mai aibă nevoie de tine.

- Dimpotrivă, cred că va avea mai multă nevoie ca oricând; gândeşte-te, prietene, dacă va trebui să fie arestat un nou Condé, cine-l va aresta? Numai asta... ea singură în toată Franţa.

Şi d'Artagnan bătu cu palma teaca spadei sale.

- Ai dreptate - rosti Aramis pălind.

Şi se ridică, strângându-i mâna lui d'Artagnan.

- Iată ultima chemare la masă - zise căpitanul de muşchetari. Îmi dai voie...

Aramis îşi trecu braţul pe după grumazul muşchetarului şi-i ispuse:

- Un prieten ca tine e piatra cea mai preţioasă de la coroana regală.

Apoi se despărţiră.

"Bine-am spus eu - gândi d'Artagnan - că aici se ascunde ceva."

"Să ne grăbim să dăm foc pulberii - îşi spuse Aramis - d'Artagnan ne-a arătat fitilul."

XVIII

PRINŢESA ŞI DE GUICHE
Am văzut cum plecase din sală contele de Guiche în ziua când Ludovic al XIV-lea îi oferise cu atâta galanterie domni­şoarei de La Vallière minunatele brăţări câştigate la loterie. Contele se plimbă câtva timp prin jurul palatului, cu mintea şfâşiată de mii de bănuieli şi mii de nelinişti. Apoi fu văzut pândind într-un colţ al parcului, în dreptul pâlcului de car­peni, plecarea DOAMNEI.

Se scurse o bună jumătate de ceas. Singur în clipele acelea, contele nu putea spune că era străbătut de gânduri voioase. Îşi scosese carneţelul din buzunar şi se hotărî, după mii de şovăieli, să scrie aceste cuvinte:

Doamnă, vă rog să-mi acordaţi o întrevedere de câteva clipe. Să nu vă sperie această cerere, care nu trece dincolo de profundul respect ce mă face al dumneavoastră etc., etc.
Semnă această ciudată cerere, împăturită ca un răvaş de dragoste, când văzu ieşind din castel mai multe femei, apoi câţiva bărbaţi, în sfârşit aproape tot cercul reginei. O zări pe La Vallière însăşi, pe urmă pe Montalais vorbind cu Malicorne. Îi văzu pe toţi oaspeţii, până la ultimul, care, cu puţin mai înainte, umpleau salonul reginei-mame.

DOAMNA nu trecuse încă; ea trebuia oricum să stră­bată curtea pentru a ajunge în apartamentele sale, şi, din colţul parcului, de Guiche se strecură în curte. În sfârşit, o văzu ieşind pe DOAMNA, însoţită de doi paji ce duceau făcliile aprinse. Mergea repede, şi când ajunse în faţa uşii, strigă:

- Paji, să fie căutat domnul conte de Guiche. Are să-mi aducă un răspuns în legătură cu o însărcinare pe care i-am dat-o. Dacă e liber, să fie rugat să treacă pe la mine.

De Guiche rămase mut, ascuns în întuneric; dar, de îndată ce DOAMNA păşi pragul, el se repezi spre scăriţa de la intrare, luând aerul cel mai nepăsător, dar căutând să fie văzut de pajii care şi porniseră în grabă spre locuinţa lui. "Ah, DOAMNA mă caută!" îşi zise el foarte emoţionat si mototoli biletul devenit acum de prisos.

- Conte - zise unul dintre paji zărindu-l - suntem fericiţi că v-am întâlnit.

- Ce este, domnii mei?

- Un ordin de la DOAMNA.

- Un ordin de la DOAMNA? rosti de Guiche cu sur­prindere.

- Da, conte, alteţa sa regală vă cheamă; îi datoraţi, ne-a spus, un răspuns în legătură cu o însărcinare. Sunteţi liber?

- Sunt întru totul la ordinul alteţei sale regale.

- Atunci, binevoiţi şi veniţi cu noi.

Urcat la Prinţesă, de Guiche o găsi palidă şi tulburată. La uşă stătea Montalais, puţin neliniştită de ceea ce se pe­trecea în mintea stăpânei sale.

De Guiche se ivi în prag.

- Ah, dumneata eşti, domnule de Guiche! rosti Prin­ţesa. Intră te rog... Domnişoară de Montalais, nu mai am nevoie de dumneata.