Vicontele de Bragelonne

- Ai dreptate.

- Şi, pentru că regele e acolo...

- Vei folosi prilejul...?

- Voi folosi prilejul ca să te prezint regelui.

- Ah, drăcia dracului! D'Artagnan, într-adevăr, numai tu eşti în stare să le rostuieşti pe toate!

- Aşadar, în loc să-i trimitem prietenului nostru mesa­geri mai mult sau mai puţin credincioşi, îi vom duce noi înşine scrisoarea.

- La asta nu mă gândisem, şi totuşi, e foarte simplu.

- Treaba fiind grabnică, dragul meu Porthos, să ple­căm numaidecât.

- Într-adevăr - zise Porthos - cu cât vom pleca mai repede, cu atât misiva lui Aramis va întârzia mai puţin.

- Porthos, judeci totdeauna cu înţelepciune şi la tine logica ţine pasul cu imaginaţia.

- Găseşti? făcu Porthos.

- E rezultatul studiilor temeinice - răspunse d'Artagnan. Haide, să mergem.

- Dar - murmură Porthos - făgăduiala mea faţă de domnul Fouquet?

- Ce făgăduiala?

- Că nu voi pleca din Saint-Mandé fără să-i dau de veste.

- Ah, dragul meu Porthos - răspunse d'Artagnan - ce copil eşti!

- Cum adică?

- Vei ajunge la Fontainebleau, nu-i aşa?

- Acolo îl vei găsi pe domnul Fouquet.

- Da.

- La rege, probabil.

- La rege - repetă Porthos plin de mândrie.

- Te vei duce la el şi-i vei spune: "Domnule Fouquet, am onoarea să vă anunţ că am plecat de la Saint-Mandé".

- Şi - adăugă Porthos cu aceeaşi mândrie - văzându-mă la Fontainebleau, în cabinetul regelui, domnul Fou­quet nu va putea spune că mint.

- Dragul meu Porthos, tocmai voiam să deschid gura pentru a spune şi eu acelaşi lucru: mi-o iei totdeauna înainte. Oh, Porthos, ce bine te ţii tu! Anii n-au lăsat nici o urmă asupra ta.

- Nu prea.

- Atunci, ne-am înţeles.

- Eu cred că da.

- Nu mai ai nici un scrupul?

- Cred că nu.

- Atunci, te iau cu mine.

- Foarte bine; ma duc să spun să pună şeile pe caii mei.

- Ai cai aici?

- Am cinci.

- Pe care ai cerut să ţi-i aducă de la Pierrefonds?

- Pe care mi i-a dăruit domnul Fouquet.

- Dragul meu Porthos, n-avem nevoie de cinci cai pentru doi inşi; de altfel mai am şi eu trei la Paris, ceea ce ar face opt; ar fi prea mulţi.

- N-ar fi prea mulţi, dacă aş avea oamenii mei aici; dar, din păcate, nu-i am.

- Îţi pare rău după oamenii tăi?

- Îmi pare rău după Mousqueton, el îmi lipseşte.

- Minunată inimă! exclamă d'Artagnan. Dar, ascultă-mă, lasă-ţi caii aici, aşa cum l-ai lăsat pe Mousque­ton acolo.

- De ce să-i las?

- Fiindcă, mai târziu...

- Ei bine?

- Ei bine, mai târziu s-ar putea să fie bine că domnul Fouquet să nu-ţi fi dat nimic.

- Nu înţeleg ce vrei să spui - zise Porthos.

- Nu foloseşte la nimic să înţelegi.

- Totuşi...

- Am să-ţi explic mai târziu, Porthos.

- E vorba de politică, fac prinsoare.

- Şi încă de cea mai înaltă.

Porthos îşi înclină capul în faţa cuvântului politică; apoi, după o clipă de gândire, adăugă:

- Am să-ţi mărturisesc, d'Artagnan, că eu nu mă pricep în politică.

- O ştiu, la naiba, prea bine.

- Nimeni nu ştie asta; mi-ai spus-o tu însuţi, tu, care eşti un viteaz între viteji.

- Ce ţi-am spus, Porthos?

- Că fiecare cu norocul lui. Aşa mi-ai spus tu, şi am văzut că ai dreptate. Sunt zile când te simţi mai puţin fericit decât în altele când eşti împuns cu spada.

- Aşa gândesc eu.

- Şi eu gândesc tot aşa, cu toate că nu cred în loviturile ce-ar putea să ucidă.

- Drace, şi totuşi le-ai făcut multora de petrecanie.

- Da, însă pe mine nu m-a răpus nimeni.

- Judecata ta e straşnică.

- Deci, nu cred să mor vreodată de tăişul unei spade, sau de glonţul vreunei puşti.

- Atunci înseamnă că nu ţi-e teamă de nimic?... Ah, de apă, poate?

- Nu, înot ca o vidră.

- Atunci, de friguri?

- Nu le-am avut niciodată şi nici nu cred să le am cândva; dar am să-ţi mărturisesc un lucru...

Şi Porthos coborî glasul.

- Ce anume? întrebă d'Artagnan, coborând vocea la acelaşi diapazon cu Porthos.

- Îţi mărturisesc - răspunse Porthos - că am o groază cumplită de politică.

- Ei, aş! exclamă d'Artagnan.

- Chiar aşa! zise Porthos cu o voce de stentor. I-am cunoscut pe eminenţa sa domnul cardinal de Richelieu şi pe eminenţa sa domnul cardinal de Mazarin; unul învârtea un fel de politică, celălalt alt fel de politică. N-am fost nici­odată mai mulţumit de una decât de cealaltă; cea dintâi a făcut să li se taie capetele domnilor de Mareillac, de Thou, de Cinq-Mars, de Chalais, de Boutteville şi de Montmorency; a doua a scărmănat o mulţime de partizani ai Frondei, prin­tre care ne numărăm şi noi, dragul meu.

- Ba printre care, dimpotrivă, nu ne numărăm - spuse d'Artagnan.

- Oh, ba da, căci dacă scoteam spada pentru cardinal, loveam pentru rege.

- Scumpul meu Porthos!

- Hai să închei. Aşadar, groaza mea de politică e aşa de mare, că, dacă şi aici e vorba de politică, atunci prefer să mă întorc la Pierrefonds.

- Ai avea dreptate, dacă ar fi aşa; dar cu mine, dragă Porthos, n-ai de ce să te temi de politică, asta e limpede. Ai lucrat la fortificaţiile de la Belle-Isle; regele a vrut să afle numele iscusitului inginer care a pus pe picioare lucrările de acolo; tu eşti sfios ca toţi oamenii de adevărată valoare. Poate că Aramis vrea să te ţină în umbră, dar eu te scot la lumină; eu arăt cine eşti, spun ce-ai făcut; regele te va răsplăti - iată toată politica mea.

- Şi a mea, pe toţi dracii! zise Porthos întinzându-i mâna lui d'Artagnan.

Dar d'Artagnan cunoştea mâna lui Porthos; el ştia că odată prinsă între cele cinci degete ale baronului, o mână oarecare nu va scăpa nescrântită. Îi întinse deci prietenului său nu mâna, ci pumnul. Porthos nu băgă de seamă nimic. După aceea, ieşiră împreună din Saint-Mandé. Paznicii şuşo­tiră ceva şi-şi suflară la ureche câteva cuvinte pe care d'Ar­tagnan le auzi, dar se feri să i le împărtăşească şi lui Porthos. "Prietenul nostru - îşi zise el - era pur şi simplu prizo­nierul lui Aramis. Să vedem ce va ieşi acum, din punerea în libertate a acestui conspirator."

XII

ŞOARECELE ŞI BRÂNZA
D'Artagnan şi Porthos porniră pe jos, aşa cum făcuse d'Artagnan la venire.

Când d'Artagnan, intrând primul în prăvălie la "Drugul de Aur", îi spuse lui Planchet că domnul du Vallon va fi unul din oaspeţii privilegiaţi, când Porthos, păşind în du­gheană, făcu să se clatine mărfurile atârnate deasupra uşii, atingându-le cu penele de la pălăria sa, ceva ca o presimţire dureroasă tulbură bucuria pe care Planchet şi-o făgăduise pentru a doua zi. Dar băcanul nostru avea o inimă de aur, relicvă preţioasă rămasă din alte vremuri mai bune, care sunt şi au fost totdeauna pentru bătrâni vremurile tinereţii lor, iar pentru cei tineri bătrâneţea înaintaşilor lor. Planchet, în pofida tresăririi sale lăuntrice, înăbuşită îndată ce fu simţită, îl primi deci pe Porthos cu un respect plin de o caldă cor­dialitate.

Porthos, puţin ţeapăn la început, din pricina distanţei sociale ce exista pe vremea aceea între un baron şi un băcan, sfârşi prin a deveni mai omenos văzând la Planchet atâta bunăvoinţă şi atâta atenţie. Fu mai ales sensibil la libertatea ce i se îngădui, sau mai degrabă i se oferi, de a-şi înfige mâinile lui mari în lăzile cu fructe uscate şi pişcoturi, în sacii cu migdale şi nuci, în sertarele încărcate cu zaharicale. De aceea, cu toate că Planchet îl poftise să urce în apartamentul de deasupra, Porthos îşi alese, pentru noaptea pe care avea s-o petreacă aici, prăvălia de jos, unde degetele lui puteau să atingă în orice clipă tot ceea ce el simţea cu nasul şi vedea cu ochii. Smochinele cărnoase de Provence, alunele din Forest, prunele de Touraine fură pentru Porthos obiectul unei delectări pe care o degustă timp de cinci ore fără între­rupere. Între dinţii lui, ca între nişte pietre de moară, se spărgeau în continuu sâmburii, ale căror sfărâmături umpluseră duşumeaua şi trosneau sub tălpile celor ce intrau sau ieşeau; Porthos curăţa între buzele sale, dintr-o mişcare, ciorchinii mari de stafide, de o culoare ce bătea în violet, aşa încât o jumătate de livră trecea din gura lui în stomacul lui cât ai clipi din ochi.

Într-un colţ al dughenei, vânzătorii, înfricoşaţi şi pitiţi în dosul sacilor, se uitau unii la alţii fără a îndrăzni să scoată o vorbă. Nu-l cunoşteau pe Porthos şi nu-l mai văzuseră niciodată până atunci. Neamul acelor titani care purtaseră ultimele cuirase ale lui Hugo Capet, ale lui Filip-August şi Francisc I începea să dispară. Ei se întrebau deci în sinea lor dacă n-aveau de-a face cumva cu căpcăunul din poveste, ce va face să dispară în bărdăhanul lui fără fund toată prăvălia lui Planchet, şi asta fără să clintească de la locul lor butoaiele şi sacii încărcaţi.

Ronţăind, mestecând, spărgând, scuipând, sugând şi înghi­ţind, Porthos îi spunea din când în când băcanului:

- Aveţi aici o prăvălie încărcată cu de toate, prietene Planchet.

- În curând n-o să mai rămână nimic, dacă o să mai stea mult aici - mormăi primul vânzător, căruia Planchet îi făgăduise c-o să-l facă urmaşul lui.

Şi, în deznădejdea lui, se apropie de Porthos, care ocupase toată trecerea dintre odaia din dos şi prăvălie. Credea că Porthos are să se ridice şi că această mişcare îl va face să-şi uite de preocupările lui mistuitoare.

- Ce vrei dumneata, prietene? îl întrebă Porthos cu un zâmbet binevoitor.

- Aş vrea să trec, domnule, dacă asta nu vă stânjeneşte.

- Ai toată libertatea - zise Porthos - şi nu mă stânjeneşti deloc.

Şi în aceeaşi clipă îl apucă pe băiat de brâu, îl ridică în sus şi-l depuse în partea cealaltă, făcând totul cu acelaşi zâmbet binevoitor. Băiatul, speriat, în momentul când Porthos îl lăsă jos nu se mai putu sprijini pe picioare şi căzu pe spate peste nişte plute. Totuşi, văzând aerul plin de blândeţe al uriaşului, prinse din nou curaj.

- Ah, domnule - rosti el - luaţi seama.

- La ce, prietene? întrebă Porthos.

- Are să vă ia burta foc.

- Cum asta, bunul meu prieten? se miră Porthos.

- Toate bunătăţile de aici au o mare putere de ardere, domnule.

- Care?

- Stafidele, alunele, migdalele.

- Da; însă dacă migdalele, alunele şi stafidele încălzesc...

- Asta fără doar şi poate, domnule.

- Le voi răci cu miere.

Şi, întinzând mâna spre o balercă cu miere, ce se afla alături, desfăcută, vârî înăuntru măsura de care se serveau vânzătorii şi dădu pe gât deodată mai mult de o jumătate de livră.

- Prietene - zise apoi - acum aş vrea să-mi aduci nişte apă.

- Într-o găleată, domnule? întrebă cu naivitate vânzătorul.

- Nu, într-o carafă; o carafă îmi ajunge - răspunse Porthos cu un aer glumeţ.

Şi ducând sticla la gură, ca un trâmbiţaş când vrea să sune din trâmbiţă, o goli din câteva înghiţituri.

Plancâiet tresări din toate fibrele ce corespund simţurilor de proprietate şi de amor propriu. Totuşi, gazdă ce nu dez­minţea ospitalitatea antică, el se prefăcea că stă de vorbă cu d'Artagnan şi-i repeta acestuia, necontenit, cu aprindere:

- Ah, domnule, ce bucurie!... Ah, domnule, câtă cinste!

- La ce oră se mănâncă aici, Planchet? Mi-e foame - zise Porthos.

Primul vânzător îşi împreună mâinile, implorând pronia cerească. Ceilalţi doi se lăsară sub tejghea, ca Porthos să nu simtă mirosul de carne proaspătă.

- Vom lua aici numai o mică gustare - răspunse d'Ar­tagnan - şi, după ce vom ajunge la ţară, la Planchet, vom mânca acolo mai bine.

- Ah, mergem la dumneavoastră la ţară, Planchet? zise Porthos. Cu atât mai bine atunci!

- Mă copleşiţi, domnule baron.

Domnule baron făcu o deosebită impresie asupra băie­ţilor de prăvălie, care vedeau un bărbat de cel mai înalt rang având o poftă de mâncare pe măsura rangului. De fapt, acest titlu îi linişti. Nu mai auziseră niciodată ca unui căpcăun să i se spună domnule baron.

- Voi lua câteva pişcoturi, ca să am pe drum - zise cu nepăsare Porthos.

Şi, spunând acestea, goli o cutie cu pişcoturi preparate cu anason în buzunarul larg al surtucului său.

- Prăvălia mea a scăpat! exclamă Planchet.

- Da, ca brânza, adăugă primul vânzător.

- Ce brânză?

- Brânza aceea de Olanda în care a intrat un şoarece şi din care n-am mai găsit decât coaja.

Planchet îşi roti ochii prin prăvălie şi, văzând cele ce scăpaseră neatinse de dinţii lui Porthos, socoti comparaţia băiatului cam exagerată. Acesta însă pricepu ce se petrecea în mintea stăpânului său.

- Numai de nu s-ar mai întoarce! zise el.

- N-aveţi cumva pe-aici nişte fructe? întrebă Porthos, urcând spre încăperile de sus, unde fuseseră chemaţi la gustare.

"Vai! Vai !" făcu în sinea lui băcanul, adresându-i lui d'Artagnan o privire rugătoare, pe care acesta o pricepu însă doar pe jumătate.

După gustare, porniră la drum.

Se făcuse târziu când cei trei călăreţi, plecaţi din Paris pe la ceasurile şase, păşiră pe pavajul din Fontainebleau. Drumul fusese plin de voioşie. Lui Porthos îi plăcea mult tovărăşia lui Planchet, întrucât acesta se arăta foarte res­pectuos faţă de el şi-i povestea cu tragere de inimă despre ogoarele, pădurile şi heleşteiele sale. Porthos avea gusturi şi mândrii de proprietar.

D'Artagnan, văzându-i pe cei doi însoţitori prinşi în vorbă, o luă pe marginea drumului şi, lăsând frâul să se legene pe coama calului, se desprinse de lumea înconjurătoare, ca şi de Porthos şi Planchet.

Luna se strecura uşor printre frunzişul albăstrui al pădurii. Miresmele câmpului se urcau, îmbietoare, spre nările cailor, care le adulmecau cu răsuflări mari de bucurie. Porthos şi Planchet începură să vorbească despre fân. Planchet îi des­tăinui lui Porthos că, la vârsta lui coaptă, nesocotise, în­tr-adevăr, agricultura, pentru a se îndeletnici cu negoţul, dar că toată copilăria şi-o petrecuse în Picardia, hoinărind prin lucerna ce-i ajungea până la genunchi şi pe sub merii verzi, încărcaţi cu roade roşii; de aceea, se jurase ca, de îndată ce va face destulă avere, să se întoarcă la natură şi să-şi sfârşească zilele aşa cum şi le începuse, cât mai aproape de pământul în care se duc până la urmă toţi oamenii.

- Eh, eh! zise Porthos. Atunci, dragă domnule Planchet, înseamnă că vă apropiaţi de retragere.

- Cum adică?

- Da, mi se pare că sunteţi pe cale de a strânge o mică avere.

- Ei da - răspunse Planchet - am agonisit eu ceva.

- Cât vreţi să strângeţi şi la ce sumă socotiţi că v-aţi putea retrage?

- Domnule - zise Planchet, fără să răspundă la între­bare - oricât ar fi ea de interesantă, domnule, un singur lucru mă frământă.

- Ce lucru? întrebă Porthos întorcând ochii în urmă, ca şi cum ar fi căutat lucrul ce-l frământă pe Planchet şi de care ar fi vrut să-l scape.

- Altădată - zise băcanul - mi-aţi fi spus Planchet, pe nume, şi m-aţi fi întrebat: "Cât vrei să strângi, Planchet, şi la ce sumă ai de gând să te retragi?"

- Fireşte, fireşte, aşa aş fi întrebat altădată - răspunse cinstitul Porthos, simţind că e pus într-o uşoară încurcă­tură - numai că altădată...

- Altădată eram lacheul domnului d'Artagnan, aşa vreţi să spuneţi, nu-i aşa?

- Da.

- Ei bine, dacă astăzi nu mai sunt lacheul său, îi sunt încă un slujitor credincios; şi, mai mult chiar, încă de pe atunci...

- Ei da, Planchet?

- Încă de pe atunci am avut cinstea de a fi asocia­tul său.

- Oh, oh! făcu Porthos. Cum! D'Artagnan şi-a băgat banii în băcănie?

- Nu, nu - răspunse d'Artagnan, pe care aceste cuvinte îl treziră din visarea lui şi-i îndreptară atenţia către convor­birea celor doi cu iuţeala şi uşurinţa ce-i caracterizau fie­care mişcare a gândului şi trupului său. Nu d'Artagnan a in­trat în negoţul de băcănie, ci Planchet a intrat în politică. Asta-i totul!

- Da - zise Planchet cu mândrie şi satisfacţie tot­odată - am făcut împreună o mică afacere, care mie mi-a adus o sută de mii de livre, iar domnului d'Artagnan două sute de mii.

- Oh, oh! făcu Porthos cu admiraţie.

- Astfel că, domnule baron - continuă băcanul - vă rog să-mi spuneţi din nou Planchet, ca în trecut, şi să mă tutuiţi iarăşi. Nu vă puteţi închipui ce plăcere mi-ar face asta!

- O voi face, dacă aşa vrei tu, dragul meu Planchet - răspunse Porthos.

Şi întrucât se afla aproape de Planchet, ridică mâna spre a-l bate pe umăr, în semn de adâncă prietenie. Dar o mişcare providenţială a calului abătu gestul călăreţului, în aşa fel că mâna sa căzu asupra calului lui Planchet. Animalul se îndoi din şale. D'Artagnan se porni să râdă şi să gândească cu glas tare:

- Ia seama, Planchet, căci dacă Porthos începe să te iubească, o să vrea să te mângâie, şi dacă te mângâie, te turteşte. Vezi tu, Porthos a rămas la fel de puternic!

- Oh - răspunse Planchet - Mousqueton n-a murit, cu toate că domnul baron îl iubeşte mult.

- De bună seamă - zise Porthos cu un oftat ce-i făcu pe cei trei cai să se sperie deodată - şi chiar azi-dimineaţă îi spuneam lui d'Artagnan cât de mult îi simt lipsa. Dar, spune-mi, Planchet...

- Mulţumesc, domnule baron, mulţumesc.

- Bine, băiatule, bine! Spune-mi, câte pogoane are parcul tău?

- Parcul?

- Da. O să vorbim despre ogoare pe urmă, iar după aceea despre pădure.

- Unde toate astea, domnule?

- La castelul tău.

- Dar, domnule baron, eu n-am nici castel, nici parc, nici ogoare, nici pădure.

- Atunci ce ai? întrebă Porthos. Şi de ce spuneai că mergem la tine la conac?

- N-am spus la conac, domnule baron - răspunse Planchet puţin umilit - ci am pomenit doar de un petic de pământ.

- Ah, ah! zise Porthos. Înţeleg, vrei să ne faci o surpriză.

- Nu, domnule baron, spun adevărul: n-am decât două cămăruţe pentru prieteni, atâta tot.

- Dacă-i aşa, unde se plimbă prietenii tăi?

- Mai întâi, prin pădurea regelui, care e foarte frumoasă.

- Adevărul e că pădurea e frumoasă - zise Porthos - aproape tot atât de frumoasă ca şi pădurea mea de la Berri.

Planchet făcu ochii mari.

- Aveţi o pădure asemenea aceleia de la Fontainebleau, domnule baron? bâigui el.

- Da, am chiar două; însă aceea de la Berri îmi place mai mult.

- De ce? întrebă cu un aer graţios Planchet.

- Mai întâi, fiindcă nu-i cunosc marginile; iar în al doilea rând, fiindcă e plină de braconieri.

- Şi pentru ce vă face această mulţime de braconieri să vă placă pădurea aceea mai mult?

- Din pricină că ei prind vânatul meu, iar eu îi vânez pe ei, şi asta, pentru mine, în timp de pace, seamănă, în mic, a război.

Ajunseseră la acest punct al convorbirii, când Planchet, ridicând ochii, zări primele case din Fontainebleau, care se desenau în linii groase pe cer, în timp ce deasupra îngrămă­dirii înghesuite şi neregulate de ziduri se înălţau acoperişurile ţuguiate ale castelului, ale cărui olane roşii străluceau sub razele lunii ca solzii unui peşte uriaş.

- Domnilor - zise Planchet - am onoarea să vă anunţ că am ajuns la Fontainebleau.

XIII

CONACUL LUI PLANCHET
Călăreţii ridicară capetele şi văzură că cinstitul Planchet spusese purul adevăr. Zece minute mai târziu, se aflau în strada Lyonului, dincolo de hanul "La Frumosul Păun". Un gard înalt, de soc stufos, pâlcuri de păducel şi de hamei for­mau o împrejmuire neagră şi de nepătruns, în dosul căreia se ridica o casă albă, cu acoperişul larg, de ţiglă. Două feres­tre ale acestei case dădeau la stradă. Amândouă erau întune­cate. Între ele, o uşă mică, deasupra cu o streaşină menţinută de doi stâlpi, ţinea loc de intrare. La acea uşă se ajungea pă­şind peste un prag înalt.

Planchet descălecă de pe cal, ca şi cum s-ar fi pregătit să bată în uşă; dar, răzgândindu-se, luă calul de frâu şi mai făcu încă vreo treizeci de paşi. Cei doi însoţitori îl urmară. Planchet ajunse în faţa unei porţi de scânduri, cu acoperiş, aflată la treizeci de paşi mai încolo, şi, ridicând un zăvor de lemn, singura închizătoare a acestei porţi, o împinse înăuntru.

Apoi intră mai întâi el, pe urmă trase şi calul de frâu, într-o curte mică, plină de bălegar, al cărui miros puternic arăta că în apropiere se afla un grajd.

- Straşnic miros! rosti tare Porthos, descălecând la rândul său. Parc-aş fi la staulele mele de vaci de la Pierrefonds.

- Eu n-am decât o vacă - se grăbi să spună Planchet, cu modestie.

- Eu am treizeci - zise Porthos - sau, mai bine zis, nici nu le mai ştiu numărul.

Cei doi călăreţi intraţi în curte, Planchet închise din nou poarta în urma lor.

În acest timp, d'Artagnan, care sărise din şa cu sprinte­neala lui obişnuită, mirosea aerul din jur şi, bucuros ca un parizian care dă de verdeaţă, smulse cu o mână un fir de caprifoi, iar cu cealaltă o floare de răsură. Porthos întinse braţul după mazărea ce atârna de-a lungul aracilor şi începu să mănânce, sau, mai degrabă, să rumege, şi păstăile şi boabele.

Planchet se duse numaidecât să-l scoale pe un fel de ţăran, bătrân şi neputincios, care dormea într-un şopron, pe o gră­madă de iarbă acoperită cu o zdreanţă. Ţăranul, recunoscându-l pe Planchet, îi spuse stăpânul nostru, spre marea încântare a băcanului.

- Du caii la iesle, moşnege, şi dă-le hrană bună - zise Planchet.

- Oh, da, da, bietele dobitoace - răspunse ţăranul - oh, da, am să le hrănesc pe săturate!

- Încet, încet, moşule - zise d'Artagnan. La dracu, ce vrei să faci? Ovăz şi un braţ de paie, atâta tot!

- Şi apă rece pentru calul meu - zise Porthos - căci mi se pare că e însetat.

- Oh, n-aveţi nici o grijă, domnilor - spuse Planchet - moş Célestin e un fost jandarm din Ivry, ştie el ce trebuie să facă la grajd. Haide, poftiţi în casă!

Şi-i trase pe cei doi prieteni pe o cărăruie umbrită, ce străbătea printre nişte brazde de zarzavaturi, apoi printr-un petic de lucernă, ajungând astfel într-o grădiniţă în dosul căreia se afla casa a cărei faţadă o văzuseră mai înainte, din stradă.

Pe măsură ce se apropiau, puteau să distingă, prin două ferestre deschise în partea de jos şi care dădeau spre camera dinăuntru, interiorul lui Planchet. Această cameră, luminată plăcut de o lampă aşezată pe masă, apărea în fundul grădinii ca o imagine îmbietoare a liniştii, a odihnei şi a fericirii. Pretutindeni unde cădeau, dârele de lumină ce-o porneau de la flacăra lămpii, împrăştiindu-se peste faianţa veche, peste dulapul ce strălucea de curăţenie, peste arma atârnată în mijlocul unei tapiserii, se răsfrângeau în reflexe plăcute ce parcă atârnau deasupra lucrurilor, spre încântarea ochiului.

Această lampă care lumina odaia, în timp ce frunzele de iasomie şi de curcubeţică se întindeau pe peretele dintre cele două ferestre, făcea să strălucească viu o faţă de masă dun­gată şi albă ca un covor de zăpadă. Două tacâmuri erau aşe­zate pe această faţă de masă. Un vin îngălbenit de vechime îşi juca rubinele în cleştarul cu multe feţe al sticlei cu gâtul alungit, şi o oală mare de faianţă albastră, cu capac de argint, sta plină cu un cidru spumos.

Lângă masă, într-un jilţ cu spătar înalt, dormea o femeie de treizeci de ani, cu chipul înflorit de sănătate şi prospe­ţime. Iar pe genunchii acestei făpturi sănătoase, o pisică mare şi blândă, încolăcită peste labele strânse sub ea, cu ochii închişi, lăsa să se audă torsul acela caracteristic, ce pare să spună în limbajul felinelor: "Sunt pe deplin fericită".

Cei doi prieteni se opriră în faţa ferestrei, deopotrivă de uimiţi. Planchet, văzând surprinderea lor, fu cuprins de o dulce bucurie.

- Ah, ştrengarule - îi spuse d'Artagnan - acum înţeleg unde o ştergeai tu de la prăvălie!

- Oh, oh, iată ce rufărie albă! zise la rândul lui Porthos, cu un glas de tunet.

La zgomotul acestui glas, pisica fugi speriată, femeia se trezi tresărind şi Planchet, luând un aer ospitalier, îi pofti pe cei doi însoţitori în camera unde era aşezată masa.