Tu poţi face diferenţA

TU POŢI FACE DIFERENŢA

de Tony Campolo



În toamna anului 1990 am auzit pentru prima dată pe fratele Tony Campolo vorbind. Am fost copleşit de energia şi entuziasmul său. Mesajul lui îmi aducea o motivaţie în plus pentru decizia pe care o luasem cu doar câteva luni înainte. Aceea de a renunţa la oportunităţile si condiţiile unei vieţi materiale relativ sigure şi să-mi dedic viaţa ca misionar în slujba Evangheliei pentru copii.

Stând acolo în sală, doream să-l invit să vină în România si mi-l imaginam vorbind tinerilor. Când s-a terminat conferinţa am dorit să stau de vorbă cu el, dar şansele-mi erau limitate. Limitat era si vocabularul meu în limba engleză.

Aşteptându-l la capătul aleii ce ducea la sala de mese l-am văzut apropiindu-se. Continua să vorbească celor ce-l înconjurau.

Mă rugam Domnului să-mi dea un prilej special sau un semn pentru că era înconjurat de „personalităţi si nu vedeam cum îl pot întrerupe. Când a ajuns în dreptul meu s-a oprit. Mi s-a tăiat respiraţia: „Frate" mi-a zis el, pot să împrumut pixul tău?"„Eu? Pix?" Domnul a răspuns cererii mele. N-a înţeles Tony Campolo care era cererea mea.

La invitaţia de a veni în România n-a putut răspunde încă, dar Domnul ne-a ajutat să traducem şi să tipărim una din cărţile Lui.

Dacă nu ai cele câteva ceasuri la dispoziţie să citeşti această carte atunci să nu începi lectura ei. Fă-ţi timp s-o citeşti pentru că sunt convins că vei fi copleşit de mesajul ei şi inima ta se va aprinde pentru Cristos.

Vei face ca realitatea să fie diferită în jurul tău.

Te rog să recomanzi această carte liderilor creştini pe care-i cunoşti în speranţa că-i va ajuta să-şi intensifice eforturile lor mai mult pentru zidirea „ Trupului lui Cristos", decât pentru zidirea de catedrale.

Florin Pindic-Blaj

PREDAREA: A TRECE DINCOLO DE BUNELE INTENŢII

Predau într-o mică şcoală ce aparţine de biserică lângă Philadelfia numită Colegiu de Est. În luna Mai vin în biroul meu studenţi, se aşează pe scaun se uită la mine peste birou şi îmi spun cam aşa: Doctore, nu mai vin semestrul următor."

Îmi şterg ochelarii, mă uit la el printre gene, încerc să par cât mai profesional şi-i întreb:

„Spune-mi, te rog, de ce?"

Se uită aproape toţi la mine cu o privire ciudată şi îmi răspund: „Am nevoie de timp, doctore, am nevoie de timp."

Îmi spun atunci în gând:

Omul acesta nu a făcut nimic în ultimele şase luni - si acum are nevoie de timp?

Ştiu ce va spune imediat după acesta. Îmi va spune „Am nevoie de timp ca să mă găsesc."

O întreagă generaţie încearcă să se găsească şi toţi se caută în acelaşi loc; Boulder, Colorado.

Apoi tânărul se grăbeşte şi îmi spune:

- Doctore, m-am săturat să mai joc toate aceste roluri pe care societatea îmi cere să le joc. M-am săturat să mai fiu ceea ce prietenii mei doresc să fiu, ceea ce biserica vrea să fiu, ceea ce părinţii mei doresc să fiu. Doresc să mă „decojesc" de aceste

identităţi prescrise de societate. Vreau să mă „decojesc” de aceste roluri construite de societate. Vreau să le înlătur pe toate - mă înţelegi? - şi să ajung în centrul fiinţei mele, la esenţa personalităţii mele!

Pentru toţi aceştia am o replică simplă.

Tinere, să presupunem că după ce te „decojeşti" de toate aceste identităţi prescrise de societate, ai să descoperi că nu eşti decât o ceapă! Să ştii că aceasta este o posibilitate reală. Dacă decojesti toată ceapa, ce mai rămâne? Nimic. Ceapa nu e altceva decât suma totală a cojilor ei.

Se prea poate ca personalitatea umană să nu fie altceva decât suma totală a tuturor rolurilor pe care societatea l-a învăţat pe om să le joace. Asta înseamnă că, după ce te „decojeşti" de toate rolurile generate de societate şi după ce faci lunga călătorie spre lăuntrul tău, după ce ajungi la tine însuţi descoperi: „Hei, nu-i nimeni acasă!"

Să ştiţi că este o posibilitate reală.

Există o presupoziţie obişnuită că fiecare dintre noi avem un „eu" care aşteaptă să fie găsit. Nu cred lucrul acesta. Nu cred că există un „eu esenţial" care aşteaptă să fie descoperit prin introspecţie.

Dacă ar exista, cineva l-ar fi găsit. Din miile de tineri care şi-au făcut timp să se găsească, măcar unul ar fi trebuit să se întoarcă şi să spună. Doctore! M-am găsit! Acolo în partea de Nord a Carolinei! Dar aşa ceva nu s-a întâmplat nici o dată.

Şi asta pentru că nu există nici un eu care aşteaptă să fie descoperit. Dimpotrivă, eul este ceva ce aşteaptă să fie creat. Şi doar într-un fel poţi crea eul: doar într-un singur mod îţi poţi crea identitatea; există un singur mijloc prin care poţi da sens vieţii; şi anume - predarea. Numai prin predare oamenii ajung la identitate, la un sens şi un scop în viaţă. Şi în lumea aceasta foarte puţini sunt predaţi cu adevărat.

De fapt, unul din puţinele locuri în care văd oameni predaţi sunt aeroporturile. E ciudat, veţi spune, oameni predaţi pe aeroport, mă refer la discipolii lui Hari Krishna. Îmi place de ei, cu toate că sunt tare ciudaţi. Decolez şi aterizez mult în aeroportul din Philadelphia şi am ajuns să cunosc pe câţiva din aceştia care stau pe acolo. De când îi cunosc, de obicei încerc să ajung eu la ei înainte ca ei să ajungă la mine. Mă apropii de ei, îi prind în braţe, îi sărut pe obraz şi le spun„ ISUS te iubeşte!" Lucrul acesta îi face să explodeze. Nu câştig prea mulţi convertiţi în felul acesta, dar mă distrez. Totuşi trebuie să spun un lucru despre urmaşii lui Hari Krishna: sunt oameni devotaţi, predaţi. În consecinţă sunt oameni care au o identitate, o definiţie clară despre sine şi un sens al vieţii bine definit. Singura lor problemă este că zeul lor nu este real, ei se înşeală.

Astăzi eşti chemat să-ţi dedici viaţa lui Isus Cristos. El este un Dumnezeu adevărat. Este tot atât de adevărat ca tine. El este cu tine chiar în acest moment. El vrea să-ţi stabileşti identitatea în El. El doreşte să ai ca scop în viaţa ta - slujirea cauzei Lui. El te cheamă să-ţi stabileşti identitatea, înţelegând ceea ce te cheamă El să devii. Eşti definit în măsura în care eşti predat şi eşti creştin dacă ţi-ai predat viaţa lui Cristos.

Una din ilustraţiile mele favorite care descrie predarea este despre un echilibrist denumit Blondin. La sfârşitul anilor 1890 a întins o sfoară peste cascada Niagara şi apoi în faţa a zece mii de oameni a trecut de pe malul canadian al cascadei pe malul american al ei. Când a ajuns, mulţimea a început să-i scandeze numele „Blondin! Blondin! Blondin! Blondin!"

În cele din urmă şi-a ridicat braţele, a liniştit mulţimea şi a strigat:

„Eu sunt Blondin! Credeţi în mine?"

Mulţimea i-a răspuns strigând:

„Credem! Credem! Credem!"

Din nou s-a făcut linişte şi încă o dată a strigat către ei:

„Mă voi întoarce pe aceeaşi sfoară, dar de data aceasta vreau să duc pe cineva în spate. Credeţi că pot face lucrul acesta?"

Mulţimea a strigat:

„Credem! Credem!"

I-a liniştit din nou şi apoi a spus:

„Cine vrea să-l iau în spate?"

S-a făcut o tăcere de moarte. Nimeni.

În cele din urma din mulţime s-a desprins un om. S-a urcat pe umerii lui Blondin şi în următoarele trei ore şi jumătate Blondin a trecut pe funie pe malul canadian al cascadei.

Morala istorioarei mele este clară. Zece mii de oameni au stat acolo şi au strigat: „Credem! Credem!" Dar numai o persoană a crezut cu adevărat. A crede nu înseamnă pur şi simplu să spui: „Accept faptele!" A crede înseamnă a-ţi pune viaţa în mâinile acelui în care spui că crezi. Credinţa este o predare.

Cea mai serioasă problemă a bisericii de astăzi este că în timp ce ea este plină de credincioşi, este complet lipsită de ucenici devotaţi. Oh, toată lumea crede. Oriunde merg găsesc credincioşi. Călătorind de la un capăt al ţării la celălalt am găsit că suntem o naţiune cu aproape o sută de milioane de oameni care se numesc născuţi din nou, dar mă întreb câţi dintre ei sunt devotaţi. Mă întreb ce înseamnă Isus pentru ei?

Poţi merge la un bar, să coteşti pe cel de lângă tine şi să-1 întrebi: „Crezi în Isus?" După toate probabilităţile îţi va răspunde că ei crede în Isus. Pe jumătate mort de beat şi totuşi el crede în Isus. Dacă i-ai pune întrebări teologice, răspunsurile lui ar fi corecte. Dar toate acestea nu înseamnă că el este creştin. Şi aceasta pentru că a fi creştin nu înseamnă a crede ceea ce trebuie să crezi, ci înseamnă a fi predat cu adevărat lui Isus. A fi creştin înseamnă a-ţi dărui viaţa lui Isus pentru ca El să te poată folosi, pentru a face lucrurile pe care El vrea să le faci în lumea aceasta. Un om este creştin când este gata să schimbe lucrurile pe care Dumnezeu vrea să le schimbe.

Eşti tu predat? Aceasta este marea întrebare. Eşti gata să faci orice doreşte Isus să faci? Eşti gata ca să fii ceea ce Isus vrea să fii? Eşti gata să mergi oriunde vrea El să mergi? Isus nu-ţi oferă „un har ieftin," El nu te cheamă să fii un credincios drăguţ. El te cheamă să fii un ucenic predat.

Când eram copil am citit o carte scrisă de Sheldou. Cartea se numeşte: „Pe urmele paşilor Lui." Cartea are o premiză simplă, a fi creştin înseamnă a te preda lui Isus în aşa fel încât să fii gata să faci orice ar face Isus dacă ar fi în locul tău, să iei acele decizii pe care le-ar lua Isus dacă ar înfrunta opţiunile tale. Cartea aceasta m-a mişcat când am citit-o atât de mult încât am hotărât să-mi predau viata lui Cristos, aşa cum a sugerat Sheldou. Am hotărât să fac tot ceea ce ar face Isus dacă ar fi în locul meu. Urma să fac tot ceea ce ar face El. Eram hotărât.

În ziua care a urmat imediat după decizia mea, am plecat la şcoală, la Liceul West Philadelphia. Era una din cele mai bune şcoli şi stăteam în cea mai grozavă cameră din internat, camera 48! În camera 48 stăteau marii sportivi. Şi eu eram un mare sportiv. As vrea să ştiţi că a fi mare sportiv nu înseamnă a fi atlet. Atleţii fac sport, dar marii sportivi au stil. Întodeauna îţi dai seama cine este mare sportiv. Un mare sportiv nu merge pur si simplu, ci el se mişcă. Trebuie să fii ţeapăn ca să fii mare sportiv. Un mare sportiv merge pe coridoarele şcolii şi se aşteaptă ca fetele să se alinieze de-a lungul pereţilor şi să cânte „Ce mare eşti!"

Toţi marii sportivi erau în camera 48. Jucătorii de fotbal, de baschet, luptătorii. Dar pe lângă marii sportivi şi suporteri, în camera noastră mai erau patru băieţi care nu aparţineau acestor categorii. Făceau parte din echipa de şah. Să nu mă înţelegeţi greşit - nu toţi care joacă şah sunt ca aceşti băieţi, dar echipa de şah de la Liceul West Philadelphia din anul acela era alcătuită doar din „nătăfleţi." Nu ştiu dacă acest cuvânt vă comunică ceva, dar mă refer la copiii care în zile ploioase vin la şcoală cu galoşi sau îşi aduc ujina în pungă de hârtie şi păstrează punga pentru micul dejun de mâine.

Mergând spre cameră mi-a venit în minte o întrebare simplă, dar care cerea un răspuns urgent: dacă ar fi Isus în locul meu, cu cine s-ar împrieteni? Ar sta Isus cu superstarurile liceului cu marii sportivi? Ar alege El să se identifice cu cei mai populari dintre elevi? Sau s-ar împrieteni Isus cu „nătăfleţii."

Nu mi-a trebuit prea mult ca să dau răspuns la întreg şirul de întrebări. După ce am citit Scriptura şi am aflat mai mult despre Isus, ştiam exact ce ar face Isus. Isus ar fi prietenul celor fără prieteni. El ar sta cu cei nebăgaţi în seamă. Aşa că am hotărât să fac ceea ce ar face El şi deci m-am aşezat lângă unul din ei. Ciudat, ne-am împrietenit şi am rămas prieteni tot anul, de fapt până la absolvire. Aş vrea ca povestea mea să aibă un sfârşit ca sfârşitul marilor cărţi. Aş vrea să pot să vă spun, pentru ce l-am iubit pe acel „nătăfleţ". Dedicându-mă, dăruindu-mă lui, el a înflorit pur şi simplu. A devenit o personalitate puternica şi dinamică. Şi, prieteni, acest „om nebăgat în seamă" este Ronald Reagan. Istorioarele religioase nu au întotdeauna un sfârşit glorios. Dacă vrei să-L urmezi pe Isus, fă lucrurile pe care le-ar face Isus fără să-ţi pese cum se va sfârşi. Vei afla că primeşti bucurie dacă eşti credincios şi faci cum El îţi cere indiferent de rezultate.

A face ceea ce Isus ar face, trebuie să fie miezul unei vieţi de creştin. A fi urmaş a Lui Cristos înseamnă a-ţi pune întrebarea în fiecare moment al zilei: „Ce ar face Isus dacă ar fi în locul meu - în situaţia mea?" A fi creştin înseamnă, a trăi cum a trăit Isus, indiferent cât de greu se dovedeşte a fi o astfel de predare.

Când începi să încerci să fii ceea ce vrea Isus, vei descoperi că te-ai dedicat unui stil de viaţă care este mai greu decât ori ce ai încercat până atunci.

Trăirea unei vieţi creştine este incredibil de grea. De fapt când încerci să-L imiţi pe Isus o perioadă de timp vei descoperi că nu ai calităţile necesare. Vei descoperi că încercând să faci ceva ce Isus ar face dacă ar fi în locul tău, eşuezi mereu.

La începutul vieţii mele de creştin eşuam zi de zi, şi spuneam, Doamne, am greşit aici şi aici şi număram greşelile. Apoi adăugam: „ Doamne, mâine va fi mai bine."

Apoi a doua zi făceam aceleaşi greşeli pe care am promis Domnului că nu le voi mai face. La sfârşitul zilei îngenuncheam şi mărturiseam din nou. Şi continuam tot aşa. La un moment am ajuns că în fiecare seară mă rugam o rugăciune „ STAS."

Recent mi-am dat seama care este motivul eşuărilor mele permanente. Mi-am dat seama de diferenţa care există între încercarea de-a trăi pentru Isus şi a-I permite Lui să trăiască prin mine. Permiteţi-mi să o spun cu alte cuvinte. Există o mare diferenţă între încercarea mea de a face ceva pentru El şi încercarea Lui de a face ceva prin mine. Aţi înţeles?

Ceea ce Isus doreşte, este să intre în viaţa mea şi în viaţa ta şi să ne ajute să facem voia Lui. El nu ne cere pur şi simplu să facem ceea ce ar face El. El se oferă să intre în noi şi să ne aibă astfel încât să ne dea putere să facem ceea ce altfel n-am fi niciodată în stare să facem. Este un lucru crucial pe care nu trebuie să-l uitam. Dacă noi îi permitem lui Dumnezeu să ne stăpânească şi să ne întărească, El ne va da fiecăruia abilitatea de a face voia Lui. Fără El nici tu nici eu nu putem trăi viaţa aşa cum vrea El.

Când eram la liceu alergam. Nu eram un mare alergător, eram totuşi. Într-o zi antrenorul a dus toată echipa de alergători la Franklin Field în Philadelphia pentru a vedea o mare cursă de alergări la care participa Roger Barnister. A fost primul care a alergat o milă în mai puţin de patru minute şi toţi eram curioşi să vedem dacă va mai putea alerga odată.

Întreaga noastră echipă era în picioare ovaţionând în timp ce cei mai mari alergători ai lumii se pregăteau pentru cursa finală de o milă. Îmi amintesc cât eram de emoţionaţi în timpul desfăşurării cursei. Toţi alergătorii au rămas pe aceleaşi locuri după primele trei ture. Apoi la ultima tură, Barnister s-a desprins din masa de alergători. Mulţimea striga înnebunită în timp ce acesta se distanţa de ceilalţi. Toţi cei din stadion ştiau că va reuşi din nou marea performanţă. Recordul va fi atins din nou. Când a trecut linia de sosire mulţimea a explodat.

Oamenii strigau şi săreau de bucurie. A fost un adevărat delir când s-a anunţat că Barnister a fugit o milă în mai puţin de patru minute.

În acest răstimp m-am uitat din întâmplare pe pistă. L-am văzut pe Roger Barnister făcând colaps din cauza epuizării. După ce a trecut linia de sosire a căzut. O echipă de prim ajutor fugea spre el cu o targă. L-au pus pe targă şi l-au scos de pe pistă. În timp ce aceştia îl duceau pe Roger Barnister pe jumătate mort spre camera de urgenţă, antrenorul meu mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus: „Tony, tu eşti cel ce fugi la cursa de o milă. Aştept de la tine, să atingi acest record."

În acel moment, în timp ce am urmărit dispărând în mulţime trupul epuizat al lui Roger Barnister, mi-au trecut prin minte două gânduri. Unul nu ştiam dacă as fi în stare să fac aşa ceva vreodată. Îmi plăcea să fug şi eram un mare sportiv, dar a fugi o milă în mai puţin de patru minute era cu totul altceva. Nu puteam aşa ceva. Îmi lipsea aceasta abilitate, îmi lipsea construcţia fizică, ( priviţi poza mea de pe carte. Arăt eu ca un lungan şi slăbănog?).

În al doilea rând, pe lângă faptul că-mi lipsea abilitatea fizică, îmi lipsea voinţa. Mi-ar fi plăcut să fiu un mare alergător, dar nu chiar atât de mult, încât să risc să cad pe jumătate mort.

Acelaşi lucru este valabil când vorbim despre Isus. Ca şi voi şi mie îmi lipsea şi abilitatea şi voinţa de a duce la îndeplinire ceea ce mi-am propus. Întotdeauna când luăm decizii pentru Cristos ne lipseşte puterea de voinţă pentru a le duce la îndeplinire. În al doilea rând ne mai caracterizează şi neputinţa de a face cu propriile noastre forţe ceea ce ştim că Dumnezeu vrea să facem.

Dar iată vestea bună a Evangheliei. Când îi permitem lui Isus să intre în inima noastră şi să pună stăpânire pe noi, El ne va da putere să dorim ceea ce nici unul din noi nu am fi putut dori înainte. El ne dă putere să facem ceea ce nici unul din noi nu eram în stare să facem înainte. Scriptura spune că Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă după plăcerea Lui şi voinţa şi înfăptuirea.

Aş vrea să reţineţi următorul lucru. În primul rând trebuie să te predai lui Isus, nu doar să crezi în El. Trebuie să te predai Lui şi să-I spui: „Doamne Isuse sunt al Tău, vreau să fac orice vrei Tu. Vreau să trăiesc aşa cum Tu vrei în orice moment din zi. Voi încerca să fac ceea ce ai face Tu dacă ai fi în locul meu." În ai doilea rând, trebuie să-I spui Lui Isus, vreau să vii în viaţa mea şi să mă stăpâneşti, să-mi dai putere, să fac ceea ce n-aş putea face cu propria mea putere; să doresc ceea ce n-aş putea dori, să trăiesc cum n-aş putea singur trăi.

Iată alte câteva veşti bune: când lucrul acesta se întâmplă, când Isus intră şi te conduce, vei cunoaşte bucuria. De fapt vei cunoaşte o bucurie cu totul deosebită. Vei exploda de bucurie.

Când Isus intră complet în stăpânirea ta - când I te predai cu totul - viaţa ta va fi marcată de o bucurie spontană care te va face să fii un om vesel. Cei doi copii ai mei îmi spuneau adesea: „Tată tu eşti un tip grozav numai că eşti cam periculos." Sunt de acord cu ceea ce spun ei: Ştiu că Duhul lui Dumnezeu a creat în mine o bucurie pe care mi-e greu s-o stăpânesc.

De exemplu devin periculos în ascensoare. Societatea ne-a instruit să ne comportăm într-un anumit fel când intrăm în lift mai ales atunci când e aglomerat. Dacă te afli în lift şi e aglomerat trebuie să te întorci cu faţa către uşă. Dar am descoperit că e mai distractiv să nu mă întorc. Faţă în faţă cu ceilalţi îmi place să le spun „Probabil vă întrebaţi de ce am convocat aceasta întâlnire, nu? De obicei lucrul acesta îi scoate din normal.

Lângă casa noastră în Philadelphia se află un pod cu taxă, peste râul Delamare. Taxa ce se plăteşte la pod este de douăzeci şi cinci de cenţi, dar uneori când trec peste pod dau controlorului de taxe cincizeci de cenţi şi îi spun: Douăzeci şi cinci pentru mine şi douăzeci şi cinci pentru prietenul meu care se află în maşina din spate. Nu ştiu cine e în maşina din spatele meu, dar vreau să vă spun că merită 25 de cenţi să te uiţi în oglinda retrovizoare şi să-l vezi pe colector încercând să explice şoferului maşinii din spate că taxa e plătită.

Ori de câte ori vorbesc despre aceste lucruri oamenii mă întreabă ce au toate acestea de a face cu starea de creştin şi răspund unei astfel de întrebări. „Totul!" A fi al lui Isus creează o spontaneitate şi o bucurie care te face să devii un om distractiv. De aceea vă spun tinerilor: a-ţi dărui viaţa Lui Cristos, se va dovedi a fi cea mai bună mişcare pe care ai putea să o faci. Nu-ţi va micşora bucuria şi spontaneitatea. În schimb, predându-te lui Cristos, vei ajunge să fii plin de un spirit de viaţă care te va face o bucurie pentru toţi cei ce te cunosc.

Nu cred că este o teologie greşită când spun că Dumnezeu este un Dumnezeu al râsului un Dumnezeu al bucuriei. Aş vrea să clarific punctul următor: dacă nu aş crede că viaţa ta va fi copleşită de bucurie dacă i-o predai lui Isus, nu te-aş invita să faci lucrul acesta. Nu ţi-aş spune să-ţi predai viaţa lui Isus dacă nu aş fi convins că vei fi umplut de bucurie într-un mod greu de imaginat acum. Prezenţa lui Isus în viaţa ta - rezultatul faptului că îi eşti complet predat Lui şi voii Sale - te va transforma într-un om care cunoaşte bucurie, bucurie, nespus de multă bucurie.

Lângă colegiul unde predau eu se află un colegiu penticostal. Într-o zi m-au invitat să predic la serviciu de la capelă. Îmi place să predic la ei pentru că sunt oameni foarte dinamici şi fericiţi şi mă bucur când sunt cu ei.

Înainte de a-mi începe predica, 8 oameni m-au dus într-o încăpere din spatele capelei şi m-au pus pe genunchi. Apoi şi-au pus mâinile peste capul meu şi au început să se roage pentru mine.

A fost bine. Am nevoie de cât mai multă rugăciune. N-a fost decât o problemă. S-au rugat prea mult timp. Şi asta n-ar fi fost nimic, dar cu cât se rugau mai mult cu atât erau mai obosiţi. Şi cu cât deveneau mai obosiţi cu atât se lăsau mai tare pe capul meu. Vreau să vă spun că atunci când opt oameni se sprijinesc cu mâna pe capul tău, nu ţi-e prea uşor.

Unul din ei nici măcar nu se ruga pentru mine, ci continua să se roage pentru un oarecare Charlie Stoltzfus. „Doamne," striga el, „Tu îl ştii pe Charlie Stoltzfus, stă în rulota aceea de peste drum, la distanţă de vreo milă. Doamne, Tu ştii rulota aceea, pe partea dreaptă a drumului." Mi-a venit să-i spun, „Hei băiete, tu ce crezi că Dumnezeu te întreabă: Care-i adresa? Mai spune-mi-o încă o dată!" Oricum, el a continuat tot aşa şi în cele din urmă spune: „Doamne, Charlie mi-a spus azi dimineaţă că s-a decis să-şi părăsească soţia şi pe cei trei copii. Vrea să-şi lase familia. Doamne fă ceva, intervino Tu şi reuneşte întreaga familie!”.

Tot acest timp eu stăteam îngenunchiat cu cei opt care se sprijineau pe capul meu şi mă întrebam: „Oare când va termina cu Charlie a lui să mai ia mâna de pe capul meu?" Dar el a continuat spunându-I lui Dumnezeu despre Charlie Stoltzfus care voia să-şi părăsească nevasta şi copiii, amintindu-I mereu lui Dumnezeu că locuia în rulota aceea de pe partea dreaptă a drumului la distanţă ca de o milă.

În cele din urmă rugăciunea s-a sfârşit şi m-am dus la amvon şi am predicat. După ce am terminat m-am urcat în maşină şi am pornit spre Pensylvania Turnpike şi am continuat drumul spre casă. Când am ajuns la barieră am observat un autostopist. Ştiu că nu toţi iau autostopişti, dar eu sunt predicator şi ori de câte ori pot prinde pe cineva la strâmtoare să mă asculte, o fac. Aşa că am oprit maşina şi l-am luat. Am mers câteva minute şi apoi i-am spus : Mă numesc Tony Campolo. Cum vă numiţi?

„Mă numesc Charlie Stoltzfus," mi-a răspuns el.

N-am putut crede.

După ce am trecut de barieră am întors. A devenit cam nervos şi după câteva minute a întrebat:

„Hei domnule, unde mă duceţi?"

„Te duc acasă" i-am răspuns.

Şi-a micşorat ochii şi privindu-mă printre gene m-a întrebat.

„,De ce?"

„Pentru că ţi-ai părăsit nevasta şi trei copii, nu-i aşa?" i-am spus.

Asta l-a uimit peste măsură.

„Da. Aşa este!"

Puteam citi şocul în toată înfăţişarea lui. S-a lipit cu spatele de uşa maşinii şi nu şi-a mai luat ochii de la mine. Am trecut peste barieră din nou şi după puţin timp m-am oprit în faţa rulotei unde stătea el. Când am tras frâna am văzut că asta l-a dat gata. „De unde ştii că stau aici?" m-a întrebat el complet năucit.

„Dumnezeu mi-a spus" i-am răspuns. (şi eu cred că Dumnezeu mi-a spus)

Am ieşit din maşină şi i-am spus să intre în rulotă. Aproape tremurând mi-a răspuns:

„Da, domnule, sigur! sigur!"

Când a deschis uşa soţia lui a exclamat:

„Te-ai întors! Te-ai întors!"

El a început să-i şoptească ceva la ureche şi pe măsură ce el îi spunea ochii ei se măreau tot mai mult.

Apoi m-am adresat celor doi cu autoritate:

„Staţi jos amândoi! Am de gând să vă vorbesc, iar voi trebuie să mă ascultaţi"

Ce să vă spun. Chiar că m-au ascultat. Eram ca E.F. Huti, în după masa aceea i-am condus pe cei doi la Isus Cristos.

Astăzi omul acela e un predicator al Evangheliei în California.

Poate vă gândiţi. Dar ce bucurie aşa mare este să-ţi predai viaţa lui Isus? Poate asta însemna ceva? Vă rog să înţelegeţi următorul lucru, nu există bucurie mai mare, decât bucuria ce o primeşti când viaţa ta ajunge sub controlul Duhului lui Dumnezeu.

Atunci ştii că vei fi folosit pentru a face lucruri fantastice şi minunate pentru Dumnezeu. Nimic în lumea aceasta nu se poate compara cu bucuria ce o primeşti când te predai Lui, când El te conduce, astfel ca prin tine să se poată face acele lucruri pe care le-ar face El dacă ar fi prezent fizic pe pământ.

În viaţa creştină e multă bucurie. Dar n-aş vrea să trăieşti cu ideea că nu e decât bucurie. Când îl urmezi pe Isus ai parte şi de întristare şi de suferinţă. Apostolul Pavel s-a rugat odată: „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui”. Cei mai mulţi dintre noi dorim experienţa plină de bucurie când primim puterea Lui, dar trebuie să înţelegem că nu putem ajunge la extaz decât dacă suntem gata să-i acceptăm agonia.

Când devii creştin şi când Isus Cristos este stăpânul tău, unul din rezultate va fi că inima ta va fi zdrobită de tot ceea zdrobeşte inima lui Isus. Lucrurile care îl fac pe Isus să plângă te vor face şi pe tine să plângi. La Colegiu Eastern unde predau, conduc secţia de Sociologie. În fiecare Ianuarie merg cu studenţii în Republica Dominicană şi Haiti.

Doresc ca studenţii mei să viziteze acele locuri, pentru doresc să vadă ceea ce vede Isus. Vreau ca şi ei să simtă ce simte Isus. Doresc ca inima lor să fie zdrobită de acele locuri care zdrobesc inima lui Isus.

Îmi amintesc o dată când eram la Port-au-Prince, capitala ţării Haiti, un băieţel venea spre mine clătinându-se. Era olog nu pentru că s-ar fi născut aşa, ci pentru că atunci când era copil părinţii lui de bună voie i-au rupt braţele şi picioarele pentru a-l face olog. Părinţii lui credeau că un copil olog ar putea aduce mai mulţi bani cerşind de la turişti, decât un copil sănătos.

„Vă asigur că băieţelul acesta era un caz neobişnuit. Dar ceea ce s-a întâmplat cu el era expresia cruzimii care însoţeşte sărăcia extremă.

Este un exemplu al lucrurilor care zdrobesc inima lui Isus.

Câţiva din studenţi şi colegii mei din Eastern College s-au adunat şi au pornit un program de hrănire în oraşul Cape-Haitien, Haiti. Încercăm să adunăm destul de mulţi bani pentru a plăti hrana multor copii din acel oraş mizerabil. Până acum am hrănit doar cinci sute de copii. Mai sunt sute de alţi copii în acel oraş care sunt malnutriţi. Mai sunt încă zeci de mii în Haiti care sunt aproape de moarte. Ştiţi ce aş vrea să facă studenţii mei. Nu doar să le dea de mâncare; asta e aşa de uşor. As vrea să-i rog să stea la intrare şi să nu facă altceva decât să numere primi cinci sute de copii care intră şi să spună celorlalţi. „Ne pare rău! Nu mai avem mâncare. Plecaţi!"

Voi cum v-aţi descurca? Te-ai putea uita la un copil care moare de foame din Haiti şi să-i spui: „Îmi pare rău! Vei muri de foame pentru că noi nu mai avem mâncare"?

Nu vreau acum să vă fac să trăiţi cu sentiment de vinovăţie, dar ceva nu e în ordine cu noi când suntem gata să cheltuim aşa de mult pentru noi şi suntem atât de insensibili la faptul că cinci sute de milioane de copii în lumea de astăzi sufăr de foame şi malnutriţie.

Când ajungi sub conducerea lui Isus, când Cristos pune stăpânire pe mintea ta, când începi să gândeşti gândurile Lui, când începi să simţi ceea ce simte El, vei fi părtaş suferinţelor Lui. Atunci lucrurile care zdrobesc inima Lui vor zdrobi şi inima ta.

Este un cartier sărăcăcios pe care ar trebui să-l vizitaţi. Sunt mii de astfel de cartiere în întreaga lume a treia. Are o întindere de numai o sută de acri, şi înghesuie patruzeci de mii de oameni în ea. Ei locuiesc într-o mizerie ce depăşeşte orice imaginaţie. Peste tot e numai suferinţă şi moarte. Pentru aceşti oameni este şi un preot care încearcă să-i slujească cu o dedicare demnă de un sfânt. Într-o dimineaţa preotul m-a sculat pe mine şi pe studenţii mei la ora şase dimineaţa, spunându-ne: „Aş vrea să vedeţi ceva." L-am urmat prin noroiul drumului. Era o epidemie de gripă. Când apare gripa într-o comunitate de americani copiii lipsesc de la şcoală.

Într-o ţară săracă din lumea a treia, când copiii subnutriţi primesc gripă, mor. În timp ce înaintam pe cărările pline de noroi al acelui cartier sărăcăcios am văzut mame ieşind din cocioabe ducând în braţe corpurile slabe ale copiilor lor care muriseră în timpul nopţii. Ne-am dus împreună cu aceste mame Ia marginea cartierului unde am săpat un şanţ. Acolo în acel şanţ am pus unul lângă altul trupurile vlăguite a acelor copilaşi. Am auzit mamele acelea strigând şi plângând aşa cum numai mamele văduvite de copiii lor pot să o facă. Preotul a spus ceea ce avea de spus şi a încheiat cu o rugăciune. Apoi am început să aruncăm pământul peste micile trupuri neînsufleţite. Uitându-mă peste şanţul acela l-am văzut pe unul din studenţii mei, un mare jucător de baschet. Nu-l văzusem niciodată plângând până atunci dar acum buza de jos îi tremura, pumnii îi erau încleştaţi obrajii îi erau scăldaţi în lacrimi. Ceva în lăuntrul meu a spus „Ferice de cei ce plâng căci ei vor fi mângâiaţi!" Într-adevăr există o mângâiere care e doar pentru cei ce intră în suferinţele lui Isus.

Este multă, multă bucurie în umblarea cu Isus, dar e agonie. A fi sub conducerea lui Isus înseamnă să începi să-ţi pese de oamenii de care nu ţi-a păsat niciodată înainte. Rănile lor vor deveni rănile tale şi agoniile lor vor deveni agoniile tale pentru că asta înseamnă a fi în Isus şi al avea pe Isus în tine.

El nu numai că te va întări să faci voia Lui, El va schimba starea ta emoţională pentru ca să începi să simţi ceea ce simte El.

Nu va trebui să traversezi oceanul pentru a găsi oameni răniţi. Îi poţi găsi chiar în curtea din spatele casei. Într-o zi când eram în biroul meu m-a chemat mama. Eu sunt un bun băiat din Italia şi când o mamă italiancă îşi strigă copilul, acesta răspunde. Mama avea nişte veşti proaste: Doamna Kil Patrick murise. Fusese o femeie dragă mie care locuia pe strada mea în Vest Philadelphia. Făcuse atâtea lucruri minunate pentru mine când eram copil, împreună mergeam la muzeul de artă, la concerte. De fapt de una singură se străduise să-mi lărgească orizontul cultural. Mama mi-a spus:„Ai putea să araţi respectul ce i l-ai purtat, mergând la înmormântare." Aşa că m-am dus. Noi italienii ţinem mult la respect.

Deci în ziua următoare, am urcat în maşină, am plecat la înmormântare şi am ajuns exact la ora două. Am urcat scările de la casa funerară, am alergat înlăuntru, am tras aer în piept, m-am aşezat şi mi-am plecat capul în rugăciune. Când mi-am ridicat capul şi m-am uitat în jur, mi-am dat seama că în afară de doamna din stânga mea în toată camera aceea nu mai era nimeni. M-am uita în coşciug şi mi-am dat seama că cel din cosciug nu era nici pe departe doamna Kil Patrick. Atunci mi-am dat seama că nimerisem la altă înmormântare.

Eram pe punctul de a pleca când bătrânica m-a prins de mână şi se uită îndurerată la mine şi-mi spuse:

„Ai fost prieten cu el, nu-i aşa?" „Tu ce-ai fi făcut? Spune sincer, ce i-ai fi spus?" Oare ai fi zis:

„Nu, nu l-am cunoscut pe soţul dumneavoastră. Am ajuns aici din greşeală. Soţul dvs. nu a avut prieteni!"

Nicidecum. N-ai fi putut face aşa ceva, şi nici eu n-am putut. Nu-mi place să spun lucrul acesta, dar de dragul adevărului trebuie să spun: Am minţit. I-am spus bătrânei aceleia:

„Da, a fost un om bun, toţi l-au iubit," s-au cam aşa ceva.

Am rămas cu ea tot serviciul de înmormântare. Eram doar noi doi. După serviciul ne-am dus la cimitir, care mi se părea la o distanţă de o sută de mile. Stăteam la marginea mormântului şi mă uitam cum cosciugul era coborât în mormânt. În rest noi aruncăm o floare pe cosciug. Aşa că ea a aruncat floarea ei, iar eu pe a mea. Ne-am urcat în limuzină şi am plecat spre oraş. Apropiindu-ne din nou de casa funerară am spus:

„Doamna King, am ceva să vă spun. Aş vrea să fiu prietenul dvs. şi nu putem începe o prietenie decât dacă vă spun adevărul. Trebuie să vă spun că de fapt, nu l-am cunoscut pe soţul dvs. Am venit întâmplător la înmormântarea lui." M-a luat de mână şi m-a strâns atât de tare, încât m-a durut. Apoi mi-a spus încet.

Niciodată... niciodată, nu vei şti cât de mult a însemnat pentru mine faptul că am fost astăzi împreună.

Şi în drum spre casă mi-am dat seama că am făcut un lucru de o semnificaţie deosebită. La început n-am putu să-mi dau seama ce anume. Nu-i spusesem despre Isus şi nu-i prezentasem cele patru legi spirituale. Nu-i dădusem nici o broşură cu Evanghelia după Ioan. Dar mi-a venit în minte versetul: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel legea lui Cristos." Când devii creştin îţi vei dezvolta o sensibilitate pentru cei ce suferă. Vei dori să împarţi durerile cu cei ce suferă. Vei cunoaşte nu numai bucuria lui Isus, dar vei cunoaşte şi durerea pe care o cunoaşte Isus. Când te vei preda lui Isus, vei mai ajunge I să cunoşti încă un lucru. Vei ajunge să cunoşti mânia Lui. Da, da - mânia Lui. Isus se mânie. Sunt multe lucruri care îl fac mânios. Sărăcia îl mânie; persecuţia politică îl mânie; rasismul şi sexul îl mânie. Toate aceste condiţii sociale demonice îl mânie. Este timpul să-ţi dai seama că atunci când devii creştin, toate lucrurile rele din aceasta lume, te vor mânia şi pe tine. Te vor supăra atât de tare, încât vei spune: „Doamne Isuse, sunt gata să încerc împreună cu Tine să nimicim lucrările Diavolului." Asta spune în 1 Ioan 3:8 - suntem chemaţi să nimicim lucrările lui Satan. Am avut un prieten cu numele de Clarence Jordan. Acum e mort, dar am vorbit despre el la timpul prezent pentru că eu cred că deşi este mort este mai viu astăzi ca oricând. Clarence povestea că odată s-a dus să conducă un serviciu de evanghelizare în ţinuturile deluroase din Carolina de Sud. Era cam prin anii 1950 când segregarea se practica şi rasismul era cât se poate de obişnuit în acea regiune.

Când şi-a luat locul la amvon pentru a-şi începe predica, Clarence s-a uitat la mulţime şi spre marea lui surprindere mulţimea din faţa lui se alcătuia dintr-un amestec de negri şi albi. Nu-şi putea crede ochilor. Se întreba cum se putea întâmpla aşa ceva.

La sfârşitul serviciului l-a întrebat pe bătrânul pastor al bisericii.

„Cum aţi ajuns aşa amestecaţi?"

Bătrânul pastor a întrebat şi el:

„Cum adică amestecaţi?"

Clarence i-a răspuns:

„Ştii, aşa integraţi: negrii şi albi împreună. Din cauza deciziei curţii de integrare?"

Bătrânul predicator ridică sprâncenele şi-i răspunde:

„Curtea supremă? Ce are Curtea supremă de a face cu creştinii?"

Bună întrebare. Poate cei din lume au nevoie ca să le spună Curtea supremă că discriminarea nu e bună. Biblia a vorbit deja despre aceste probleme.

„Haide," spuse Clarence. Ştii bine că aici era o biserică adormită. Cum ai ajuns la acest stadiu?

„Păi," răspunse predicatorul, „când a murit ultimul predicator, biserica avea vreo douăzeci de membri." „Dar acum sunt sute şi sute de oameni în biserică," spuse repede Clarence.

„Aşa este," reveni bătrânul pastor. „Când a murit ultimul lor pastor n-au putut găsi alt pastor nicidecum. Aşa că, după două luni am spus diaconilor că voi fi noul predicator. Dacă oricum nu aveau pe nimeni, să mă lase pe mine să predic. Duminica următoare m-am sculat dimineaţa şi am pus mâna pe un verset care spune: „Nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus. Aşa că am predicat despre aceasta," a spus bătrânul pastor. Am spus oamenilor că Isus îi face pe toţi una. Când am terminat, diaconii mi-au spus că vor să-mi vorbească în camera din spatele bisericii. Când am ajuns acolo mi-au spus că nu mai doresc să audă o astfel de predică niciodată."

Clarence a întrebat:

„Şi tu ce-ai făcut atunci?"

Bătrânul predicator a răspuns.

„I-am concediat. Adică dacă un diacon nu este gata să slujească, el trebuie concediat."

Clarence era uimit.

„Dar cum de nu te-au concediat ei pe tine?"

„Nu m-au angajat ei", a replicat bătrânul. Odată ce am găsit care era problema, le-am făcut tratament intensiv duminică de duminecă punând bisturiul în acelaşi loc."

Clarence a întrebat:

„Şi le-a trecut?" .

„Nu chiar," a răspuns predicatorul. „Am predicat până la urmă doar la patru oameni. Uneori trezirea începe, nu când adunăm mulţi oameni în biserică, ci când dăm afară din biserică pe unii din ei. Dacă oamenii stau în calea lui Dumnezeu atunci mai bine să plece. De atunci în biserica noastră nu am mai lăsat decât creştini."

„Cum puteţi să-i deosebiţi pe creştini?" a vrut să ştie Clarence. „Ei bine," răspunse bătrânul, „de când suntem de-o şchioapă ni se spune că există o mare diferenţă între cei negrii şi cei albi şi că ei nu trebuie să se amestece. Dar ştiu că atunci când suntem mântuiţi toate aceste gunoaie nu au nici o valoare. Ştiu că avem de a face cu un creştin veritabil atunci când problema rasială a dispărut. În momentul în care am început să avem numai creştini în biserică, biserica noastră a început să crească. Şi aşa am ajuns să fim ceea ce suntem astăzi."

În seara aceea Clarence Jordan s-a dus să găzduiască acasă la unul din membrii acelei biserici. Era un absolvent de la Yale cu Ph.D. (o diplomă, n.t.) pentru literatura engleză care preda la Universitatea Carolinei de Sud. Omul mergea 70 mile cu maşina pentru a participa la serviciile bisericii. În seara aceea Clarence l-a întrebat pe acel tânăr, sofisticat intelectual: "De ce mergi la biserica aceea? De ce te duci să-1 asculţi pe bătrânul predicator? Eşti obişnuit cu o engleză corectă, iar predicatorul vostru nu poate spune o propoziţie fără a face greşeli gramaticale?" Omul a răspuns ferm:

"Domnule, eu mă duc la biserică pentru că omul acela predică Evanghelia." Evanghelia nu se reduce la faptul că vei merge în cer după moarte, Evanghelia e mult mai mult decât atât. Evanghelia înseamnă că Isus este aici şi acum şi că va intra în viaţa ta şi că va înlătura din conştiinţa ta tot ceea ce cultura a sădit în tine. Evanghelia te va face să-i iubeşti pe cei ce nu-i puteai iubi înainte." Lucrul acesta îl ştia bătrânul predicator, un lucru pe care mulţi care se cred creştini, nu l-au învăţat încă.

Când devii creştin, Isus va invada viaţa ta şi te va transforma într-un om care poate schimba lumea. Prin tine va schimba rasismul, prin tine Isus va ataca sexul, sărăcia şi militarismul. Când am fost copil nimeni nu m-a învăţat lucrul acesta, nu am auzit niciodată că aş putea fi un instrument pe care Dumnezeu l-ar putea folosi să schimbe lumea. Tot ceea ce mi s-a spus era că, a fi creştin înseamnă a ajunge în cer după moarte. Nu mi s-a spus niciodată că motivul principal pentru care Isus m-a mântuit este pentru a mă folosi ca să schimb lumea în felul în care El a dorit să fie când a creat-o. Nu mi s-a spus niciodată că creştinii sunt chemaţi să se mânie pentru nedreptăţile care-L mânie pe Dumnezeu: Trebuie să recunosc că s-ar putea că, din cauza creştinismului să devii un tânăr mânios. Şi asta pentru că vei găsi intolerabile multe din lucrurile pe care oamenii din jurul tău sunt gata să le accepte. Puţin câte puţin Dumnezeu te va schimba într-un agent al revoluţiei Lui în istorie. Ştiu la ce te gândeşti: "Hei Tony! Lumea asta-i mare. Suntem prea mici ca s-o putem schimba." Dacă gândeşti aşa greşeşti. O putem schimba. Dumnezeu vrea să ne echipeze ca s-o schimbăm.

Aş vrea să visaţi, să aveţi viziuni, aş vrea să credeţi că acest Isus care a murit pe cruce pentru păcatele voastre, cu două mii de ani în urmă este cu voi chiar acum. Aş vrea să ştiţi că El vrea să invadeze viaţa voastră, că vrea să vă aibă în stăpânire, că El vrea să vă folosească pentru a face voia Lui. El cu adevărat vrea să facă lucrul acesta - El vrea să vă folosească ca să influenţeze vieţile celor ce sunt răniţi, să aducă bucurie celor trişti. El vrea să te transforme într-un agent gata de luptă pentru marea Sa revoluţie. El vrea să înceapă să schimbe lumea prin tine.

Şi când îl accepţi pe Isus în viaţa ta se vor petrece lucruri care te vor surprinde. Şi tu, întocmai ca „Omul din La Manchia" vei visa, visul imposibil." Te vei „lupta cu duşmanul de neînvins", vei merge acolo unde „Cel curajos nu îndrăzneşte să meargă."

Şi cu ultima picătură de curaj vei încerca încă odată să atingi „Steaua de neatins." Dumnezeu vrea să facă mari lucruri prin tine. Nu vreau ca tu doar să crezi în El; vreau să-I fii predat. Vreau să fii gata să-I spui „Isuse, sunt gata să fac ceea ce Tu a

face dacă ai fi în locul meu. Vino în viaţa mea şi dă-mi putere să fac lucrul acesta. Vreau să cunosc bucuria Ta. Vreau să experimentez durerile Tale. Vreau să simt mânia Ta. Vreau să fiu un om prin care să poţi să-ţi exprimi dragostea faţă de o lume care are nevoie de Tine."

Tinere, lumea are nevoie de tine. Şi Isus are nevoie de tine! Isus te cheamă să faci lucrarea Lui în lumea Lui. Acum. Astăzi. Pentru întreaga veşnicie!