Vicontele de Bragelonne

- La călătorie, sire? se miră de Saint-Aignan. Ce călătorie?

- Aceea pe care o vom face pentru a ne duce la ser­barea pe care domnul intendent superior o dă în cinstea noastră la Vaux. Ah, de Saint-Aignan, vei vedea, în sfârşit, o serbare pe lângă care petrecerile noastre de la Fontaine­bleau nu sunt decât nişte jocuri de copii.

- La Vaux? Intendentul superior dă o serbare pentru maiestatea voastră, la Vaux? Doar atât?

- Doar atât! Eşti încântător când faci pe dispreţuito­rul. Ei bine, află tu care faci pe dispreţuitorul, că în clipa când se va şti că domnul Fouquet mă primeşte la Vaux, de duminică în opt zile, mulţi vor da buzna spre a fi invi­taţi la această serbare. Îţi repet deci, de Saint-Aignan, vei face călătoria împreună cu noi.

- Da, dacă până atunci nu voi porni în altă călătorie, mai lungă şi mai puţin plăcută.

- Care?

- Aceea a Styxului, sire.

- Ei, poftim! exclamă regele râzând.

- Nu, serios, sire - adăugă de Saint-Aignan. Sunt in­vitat la o astfel de călătorie, şi în aşa fel, într-adevăr, încât nu ştiu cum aş putea face ca să refuz.

- Nu te înţeleg, dragul meu. Ştiu, ai vervă poetică; dar vezi să nu cazi de la Apolo la Febus.

- Ei bine, atunci, dacă maiestatea voastră binevoieşte să mă asculte, nu voi supune prea multă vreme torturii aten­ţia regelui.

- Vorbeşte.

- Regele îl cunoaşte pe domnul baron du Vallon?

- Da, îl cunosc. Un vrednic slujitor al regelui, tatăl meu, şi un straşnic comesean, într-adevăr! Căci de acela care a luat masa la Fontainebleau îmi vorbeşti, nu-i aşa?

- Chiar despre el. Dar maiestatea voastră a uitat să adauge la meritele sale încă unul: un foarte cumsecade omorâtor de oameni.

- Cum, domnul du Vallon vrea să te ucidă?

- Vrea să mă dea pe mâna altuia, ceea ce-i totuna.

- Oh, auzi ce veste!

- Nu râdeţi, sire, căci nu spun nimic care să fie mai prejos de adevăr.

- Şi zici că a pus pe altul să te ucidă?

- La asta se gândeşte el pentru moment, acest vrednic gentilom.

- Fii liniştit, te voi apăra dacă n-are dreptate.

- Ah, mai e şi un dacă.

- Fără îndoială. Hai, răspunde ca şi cum ar fi vorba de altcineva, bietul meu de Saint-Aignan: are sau n-are dreptate?

- Maiestatea voastră va putea să judece.

- Ce i-ai făcut?

- Oh, lui nimic; dar se pare că i-am făcut ceva unuia din prietenii lui.

- E acelaşi lucru; şi prietenul lui este unul din cei patru vestiţi muşchetari?

- Nu, e fiul unuia dintre cei patru faimoşi.

- Şi ce i-ai făcut acestui fiu? Spune.

- Doamne! Am ajutat pe cineva să-i răpească iubita.

- Şi mărturiseşti asta?

- Trebuie să mărturisesc, deoarece e adevărat.

- În acest caz, eşti vinovat.

- Ah, sunt vinovat?

- Da, şi, pe legea mea, dacă te ucide...

- Ei bine?

- Ei bine, va fi în dreptul său.

- Ah, iată cum judecaţi, sire!

- Găseşti că procedeul e rău?

- Îl găsesc cam pripit.

- Judecată dreaptă şi grabnică, zicea bunicul meu Henric al IV-lea.

- Atunci, regele să semneze cât mai repede iertarea adversarului meu, care mă aşteaptă în pădurea Vincennes pentru a mă ucide.

- Numele lui şi un pergament.

- Sire, iată un pergament pe masa maiestăţii voastre; cât despre numele lui...

- Cât despre numele lui?

- E vicontele de Bragelonne, sire.

- Vicontele de Bragelonne? strigă regele, trecând de la râs la cea mai adâncă uimire. Apoi, după un moment de tă­cere, ştergându-şi sudoarea ce-i curgea pe frunte, murmură: Bragelonne!

- Nimeni altul, sire - zise de Saint-Aignan.

- Bragelonne, logodnicul lui...?

- Oh, Doamne, da! Bragelonne, logodnicul lui...

- Dar parcă era la Londra!

- Da; însă pot să vă răspund că nu mai e acolo, sire.

- Şi acum e la Paris?

- Adică e la Vincennes, unde mă aşteaptă, după cum am avut onoarea de a-i spune regelui.

- Ştiind totul?

- Chiar mai mult decât trebuie! Dacă regele vrea să vadă biletul pe care mi l-a lăsat...

Şi de Saint-Aignan scoase din buzunar biletul pe care-l cunoaştem.

- După ce maiestatea sa îl va fi citit - zise el - voi avea onoarea de a-i spune cum mi-a parvenit acest bilet.

Regele citi cu nervozitate, apoi întrebă numaidecât:

- Ei bine?

- Ei bine, maiestatea voastră are cunoştinţă de o anu­mită broască cizelată, care închide o anumită uşă de lemn de abanos, ce desparte o anumită cameră de un anumit sanctuar în albastru şi alb?

- Fireşte că da, budoarul Louisei.

- Da, sire. Ei bine, în gaura acelei broaşte am găsit acest bilet. Cine l-a vârât acolo? Domnul de Bragelonne, sau dracul în persoană? Dar, cum biletul miroase a ambră şi nu a pucioasă, înclin să cred că nu e vorba de drac, ci numai de domnul de Bragelonne.

Ludovic îşi lăsă capul în jos şi păru că se adânceşte în nişte gânduri triste. Poate că în clipa aceea ceva ca o remuşcare îi săgetă inima.

- Oh - oftă el - acea taină descoperită!

- Sire, voi face tot ce-mi va sta în putinţă pentru ca această taină să moară în pieptul în care e închisă - zise de Saint-Aignan, cu un accent de mare bravură spaniolă.

Şi făcu un pas, dând să iasă pe uşă; dar regele îl opri cu un gest.

- Unde te duci? îl întrebă el.

- Acolo unde sunt aşteptat, sire.

- Ce să faci acolo?

- Să mă bat, probabil.

- Să te baţi? strigă regele. O clipă, te rog, domnule conte!

De Saint-Aignan dădu din cap, ca un copil care se su­pără când cineva vrea să-l oprească de a se arunca într-un puţ sau de a se juca cu un cuţit.

- Şi totuşi, sire... - murmură el.

- Mai întâi - zise regele - nu sunt lămurit.

- Oh, asupra acestui punct, maiestatea voastră n-are decât să pună întrebări, şi voi face lumină - răspunse de Saint-Aignan.

- Cine ţi-a spus că domnul de Bragelonne a pătruns în camera cu pricina?

- Biletul acesta, pe care l-am găsit în broasca uşii, după cum am avut onoarea de a-i spune maiestăţii voastre.

- Ce te face să crezi că el l-a pus acolo?

- Cine altul ar fi îndrăznit să-şi ia o asemenea sarcină?

- Ai dreptate. Cum a intrat la tine?

- Ah, aici e marea încurcătură, ţinând seama că toate uşile erau închise şi că lacheul meu, Basque, avea cheile în buzunarul lui.

- Ei bine, îl va fi cumpărat pe lacheul tău.

- Cu neputinţă, sire.

- Pentru ce cu neputinţă?

- Pentru că, dacă l-ar fi cumpărat, nu l-ar fi pierdut pe bietul băiat - de care ar fi putut să aibă nevoie şi mai târziu - lăsând să se înţeleagă limpede că s-a folosit de el.

- Aşa e. Acum n-ar mai rămâne decât o singură presupunere.

- Să vedem, sire, dacă această presupunere se potriveşte cu aceea pe care o fac şi eu!

- Mă gândesc că se poate să fi intrat pe scară.

- Vai, sire, asta mi se pare mai mult decât probabil!

- Nu e mai puţin adevărat, însă, că cineva trebuie să-i fi vândut secretul capacului.

- Să i-l fi vândut sau să i-l fi dat.

- Pentru ce această distincţie?

- Pentru că anumite persoane, sire, fiind mai presus de preţul unei trădări, dau, şi nu vând.

- Ce vrei să spui?

- Oh, sire, maiestatea voastră are un spirit prea subtil pentru a au înţelege, cruţându-mi astfel greutatea de a rosti un nume.

- Ai dreptate: DOAMNA!

- Ah! făcu de Saint-Aignan.

- DOAMNA, care se arătase neliniştită de mutarea dumitale.

- DOAMNA, care păstrează cheile de la camerele dom­nişoarelor ei de onoare şi care are destulă putere ca să desco­pere ceea ce nimeni, cu excepţia voastră, sire, sau a ei, n-ar descoperi.

- Şi crezi că sora mea s-a aliat cu Bragelonne?

- De, sire, de!...

- Până într-atât încât să-i fi dezvăluit toate aceste amănunte?

- Poate şi mai multe încă.

- Mai multe!... Ce anume?

- Poate că l-a însoţit chiar.

- Unde? jos la tine?

- Credeţi c-ar fi cu neputinţă, sire?

- Oh!

- Ascultaţi, regele ştie dacă DOAMNEI îi plac parfumurile?

- Da, e o plăcere pe care a deprins-o de la mania.

- Mai ales parfumul de verbină?

- E mireasma ei preferată.

- Ei bine, în apartamentul meu miroase a verbină.

Regele căzu pe gânduri.

- Dar - spuse el după o clipă de tăcere - pentru ce DOAMNA ar fi împotriva mea, alături de Bragelonne?

Şi rostind aceste cuvinte - la care de Saint-Aignan ar fi putut răspunde foarte uşor prin acestea: "Gelozie femeiască!" - regele îl cercetă pe prietenul său până în adâncul sufletului, pentru a vedea dacă acesta ştie ceva despre galanteria tainică pe care i-o arătase cumnatei sale. De Saint-Aignan nu era însă un curtean prost; el nu se lăsa ispitit cu una cu două să descopere secrete de familie; era prea bun prieten cu Muzele, pentru a nu se gândi adesea la acel sărman Ovidiu Naso, ai cărui ochi au vărsat atâtea la­crimi pentru a ispăşi crima de a fi văzut nu se ştie ce în casa lui August. Trecu deci cu dibăcie pe lângă secretul DOAMNEI. Dar, cum dăduse dovadă de isteţime arătând că DOAMNA intrase la el împreună cu Bragelonne, trebui să plătească dobânda acestui amor-propriu şi să răspundă fără ocol la întrebarea regelui: "Pentru ce DOAMNA ar fi împotriva mea, alături de Bragelonne?"

- Pentru ce? răspunse de Saint-Aignan. Dar maiestatea voastră uită că domnul conte de Guiche este cel mai bun prieten al vicontelui de Bragelonne?

- Nu văd legătura - zise regele.

- Ah, iertaţi-mă, sire - vorbi de Saint-Aignan - dar credeam că domnul conte de Guiche e un mare prieten al DOAMNEI.

- Ai dreptate - recunoscu regele. Nu mai e nevoie să ne batem capul: lovitura porneşte de aici.

- Şi, pentru a se apăra, regele nu e de părere c-ar tre­bui să răspundă printr-o altă lovitură?

- Da; însă nu de soiul acelora care se practică în pă­durea Vincennes.

- Maiestatea voastră uită - zise iarăşi de Saint-Aignan - că sunt gentilom şi că am fost provocat.

- Asta nu te priveşte pe tine.

- Da, însă eu sunt aşteptat lângă schitul franciscan de mai bine de un ceas, sire; eu sunt împricinat şi eu voi fi dezonorat dacă nu mă duc acolo unde sunt aşteptat.

- Cea mai înaltă onoare a unui gentilom este supunerea faţă de regele său.

- Sire...

- Îţi poruncesc să rămâi aici!

- Sire...

- Supune-te!

- Cum doreşte maiestatea voastră, sire.

- De altfel, vreau să limpezesc toată această afacere; vreau să ştiu cum şi-au bătut joc de mine cu atâta îndrăz­neală, pătrunzând în sanctuarul bucuriilor mele. Cei care au făcut aceasta, de Saint-Aignan, nu tu va trebui să-i pe­depseşti, căci nu onoarea ta au atins-o, ci pe a mea.

- Rog pe maiestatea voastră să nu-şi reverse mânia asupra domnului de Bragelonne, care, în această treabă, a fost poate lipsit de prevedere, dar nu de loialitate.

- Destul! Voi şti să văd ce e drept şi ce nedrept, chiar în culmea mâniei! Nici un cuvânt despre toate acestea, mai ales în faţa DOAMNEI.

- Dar ce să fac cu domnul de Bragelonne, sire? Va trimite să mă caute, şi...

- Îi voi vorbi eu, sau voi pune pe cineva să-i vor­bească, înainte de a se însera.

- Încă o dată, sire, vă rog, fiţi îngăduitor cu el.

- Am fost îngăduitor destul până acum, conte! zise Ludovic al XIV-lea încruntându-şi sprânceana. A sosit timpul să le arăt anumitor persoane că eu sunt stăpânul aici.

Abia rosti aceste cuvinte, care lăsau să se înţeleagă că o nouă pornire împotriva cuiva se adăuga uneia mai vechi, când uşierul apăru în pragul cabinetului.

- Ce este? întrebă regele. Şi pentru ce vii când n-ai fost chemat?

- Sire - răspunse uşierul - maiestatea voastră mi-a poruncit, odată pentru totdeauna, să-l las pe domnul conte de La Fère să intre ori de câte ori va voi să-i vorbească maiestăţii voastre.

- Ei, şi?

- Domnul conte de La Fère e aici şi aşteaptă.

Regele şi de Saint-Aignan schimbară, la aceste cuvinte, o privire în care se observa mai mult nelinişte decât surprin­dere. Ludovic şovăi o clipă. Apoi, aproape numaidecât, luând o hotărâre, îi spuse lui de Saint-Aignan:

- Du-te, du-te de o caută pe Louise şi împărtăşeşte-i toate urzelile ce se împletesc împotriva noastră; fă-o să înţeleagă că DOAMNA şi-a reînceput persecuţiile şi că a pus în acţiune o mulţime de oameni care ar fi făcut mai bine să rămână neutri.

- Sire...

- Dacă Louise se sperie - adăugă regele - linişteş­te-o; spune-i că dragostea regelui e un scut pe care nimic nu-l poate clătina. Dacă, ceea ce îmi place să nu cred, a aflat totul, sau dacă va fi avut şi ea vreo neplăcere, spune-i, de Saint-Aignan - accentuă regele, tremurând de mânie şi înfrigurare - spune-i că, de astă dată, nu numai că o voi apăra, dar o voi răzbuna, şi cu atâta asprime, încât nimeni, de aici încolo, nu va mai îndrăzni să-şi ridice ochii la dânsa!

- Asta e tot, sire?

- Tot! Du-te repede, şi rămâi credincios măcar tu, care trăieşti în mijlocul acestui infern fără a avea speranţa pa­radisului, ca mine.

De Saint-Aignan se întrecu pe sine în a-şi repeta mani­festările de devotament: apucă mâna regelui, o sărută, şi plecă fericit.

LXVI

REGE ŞI NOBLEŢE
Ludovic se reculese în mare grabă, pentru a părea cât mai voios în faţa domnului de La Fère. Presimţea că, fi­reşte, contele nu venea la el din întâmplare. Bănuia în mod vag rostul acestei vizite; dar faţă de un om ca Athos, cu un spirit atât de distins, prima impresie nu trebuia să aibă nimic neplăcut, nimic care să-i trădeze tulburarea.

Când tânărul rege se încredinţă că era destul de calm în aparenţă, îi porunci uşierului să-l introducă pe conte. Peste câteva minute, Athos, în costum de ceremonie, împodobit cu ordinele pe care numai el avea dreptul să le poarte în Franţa, se înfăţişă cu un aer atât de grav şi atât de solemn, încât regele putu să judece, de la prima privire, dacă se înşelase sau nu în presimţirile sale.

Ludovic făcu un pas spre conte şi-i întinse, surâzând, o mână deasupra căreia Athos se plecă plin de respect.

- Domnule conte de La Fère - îi spuse regele vorbind repede - vii atât de rar la mine, încât e o adevărată feri­cire să te văd.

Athos se înclină şi răspunse:

- Aş fi vrut să am bucuria de a fi totdeauna în preajma maiestăţii voastre.

Acest răspuns rostit pe un asemenea ton voia să spună limpede: "Aş fi dorit să pot fi unul din sfetnicii regelui, spre a-l feri de anumite greşeli". Regele înţelese şi, hotărât să păstreze în faţa acestui om avantajul calmului şi avan­tajul rangului, zise:

- Vad că ai să-mi spui ceva.

- Altfel nu mi-aş fi îngăduit să mă prezint dinaintea maiestăţii voastre.

- Spune repede, domnule; sunt gata să-ţi îndeplinesc dorinţa.

Regele se aşeză.

- Sunt convins - răspunse Athos pe un ton uşor emo­ţionat - că maiestatea voastră îmi va da toată satisfacţia.

- Ah - făcu regele cu un fel de trufie - ai venit aici ca să-mi formulezi o plângere?

- N-ar fi o plângere - zise Athos - dacă maiestatea voastră... Dar, iertaţi-mă, sire, am să iau lucrurile de la capăt.

- Aştept.

- Regele îşi aminteşte că, în timpul plecării domnului de Buckingham, am avut cinstea de a-i vorbi o dată.

- Atunci sau cam pe-atunci... Da, îmi aduc aminte, nu­mai că subiectul convorbirii... l-am uitat.

Athos tresări.

- Voi avea cinstea de a i-l reaminti regelui - zise el. Era vorba de o cerere pe care o adresam maiestăţii voastre, în legătură cu intenţia domnului de Bragelonne de a se că­sători cu domnişoara de La Vallière.

"Iată-ne şi aici!" gândi regele. Apoi, cu glas tare:

- Mi-aduc aminte.

- În acel timp - urmă Athos - regele a fost atât de bun şi atât de generos faţă de mine şi de domnul de Brage­lonne, încât nici unul din cuvintele rostite de maiestatea sa atunci nu mi s-a şters din minte.

- Şi?... făcu regele.

- Şi regele, căruia i-o cerusem pe domnişoara de La Vallière pentru domnul de Bragelonne, m-a refuzat.

- E adevărat! rosti sec Ludovic.

- Pe motivul - se grăbi să precizeze Athos - că lo­godnica n-avea o situaţie în lumea de la curte.

Ludovic se sili să asculte în linişte.

- Că... - adăugă Athos - nu avea destulă avere.

Regele se adânci în fotoliul său.

- Că nu era de neam mare.

Alt semn de nerăbdare din partea regelui.

- Că nu era prea frumoasă - mai spuse Athos fără nici o milă.

Acest din urmă adaus, înfipt în inima îndrăgostitului, îl făcu să-şi piardă cu totul răbdarea.

- Domnule - zise el - văd că ai o memorie foarte bună!

- E ceea ce mi se întâmplă întotdeauna când am marea cinste de a sta de vorbă cu regele - răspunse contele fără a se tulbura.

- În sfârşit, am spus atunci toate astea, fie!

- Şi i-am mulţumit din toată inima maiestăţii voastre, întrucât aceste cuvinte mărturiseau un interes nobil pentru domnul de Bragelonne.

- Dar, îţi mai aduci aminte - zise regele apăsând pe fiecare vorbă - că şi dumneata erai împotriva acestei că­sătorii?

- E adevărat, sire.

- Şi că îmi cereai aprobarea în contra convingerilor dumitale?

- Da, maiestatea voastră.

- În sfârşit, îmi mai amintesc de asemenea, căci am şi eu o memorie tot atât de bună ca şi a dumitale, îmi mai amintesc, zic, că ai rostit atunci aceste cuvinte: "Nu cred în dragostea domnişoarei de La Vallière pentru domnul de Bragelonne". E adevărat?

Athos simţi lovitura, dar nu se clătină.

- Sire - răspunse el - am cerut de la început iertare maiestăţii voastre, dar, în această convorbire, sunt anumite lucruri care nu vor putea fi înţelese decât la sfârşit.

- S-auzim sfârşitul atunci.

- Iată-l! Maiestatea voastră mi-a spus că amână această căsătorie pentru binele domnului de Bragelonne.

Regele tăcu.

- Astăzi domnul de Bragelonne e atât de nenorocit, încât nu va mai putea răbda multă vreme să-i ceară maies­tăţii voastre să ia o hotărâre.

Regele păli. Athos îl privi ţintă.

- Şi... ce vrea să ceară... domnul de Bragelonne? în­trebă regele cu şovăială.

- Acelaşi lucru pe care-l cerusem eu regelui în ultima întrevedere: consimţământul maiestăţii voastre pentru această căsătorie.

Regele tăcu din nou.

- Motivele ce-ar putea constitui piedici sunt înlăturate pentru noi - continuă Athos. Domnişoara de La Vallière, fără avere, nefiind de neam mare, nefiind frumoasă, este to­tuşi singura partidă bună pentru domnul de Bragelonne, de­oarece el o iubeşte.

Regele îşi strânse mâinile una într-alta.

- Regele şovăie? întrebă contele, fără a-şi pierde nimic nici din fermitatea, nici din respectul său.

- Nu şovăi... refuz! ripostă regele.

Athos se reculese un moment.

- Am avut onoarea - zise el cu o voce blândă - de a-i face cunoscut regelui că nici o piedică nu va sta în calea dragostei domnului de Bragelonne, şi că hotărârea lui rămâne nestrămutată.

- Dar mai e şi voinţa mea; e o piedică, aşa cred!

- Cea mai serioasă dintre toate - replică Athos.

- Ah!

- Şi acum, ne este îngăduit să cerem, cu toată umilinţa, maiestăţii voastre explicaţia acestei împotriviri?

- Explicaţie?... E o întrebare? rosti regele.

- O cerere, sire.

Regele îşi puse amândoi pumnii pe marginea mesei.

- Dumneata ai pierdut tactul vieţii de la curte, dom­nule de La Fère - zise el cu un glas stăpânit. La curte nu se pun întrebări regelui.

- E adevărat, sire; dar, dacă nu se pun întrebări, se fac presupuneri.

- Presupuneri! Ce vrea să mai spună şi asta?

- Aproape totdeauna presupunerea unui supus implică sinceritatea regelui...

- Domnule!

- Şi lipsa de încredere a supusului - completă cu în­drăzneală Athos.

- Mi se pare că te întreci cu măsura - zise monarhul cuprins fără să vrea de furie.

- Sire, mă văd silit să caut în altă parte ceea ce cre­deam că am să găsesc la maiestatea voastră. În loc de a avea un răspuns din partea voastră, mă văd silit să caut unul în mine însumi.

Regele se ridică în picioare.

- Domnule conte - zise - ţi-am acordat tot timpul pe care îl aveam liber.

Era o curmare a întrevederii.

- Sire - răspunse contele - n-am avut timp să-i spun regelui tot ceea ce venisem să-i spun, şi îl văd atât de rar pe rege, încât trebuie să mă folosesc de prilej.

- Ajunseseşi la presupuneri; acum vei trece la ofense!

- Oh, sire, să-l ofensez pe rege, eu? Niciodată! În­treaga mea viaţă am susţinut că regii sunt mai presus de ceilalţi oameni, nu numai prin rang şi putere, dar şi prin nobleţea inimii şi valoarea spiritului. N-aş putea niciodată crede că regele meu, acela care mi-a spus o vorbă, ar păstra în această vorbă vreun gând ascuns.

- Ce vrei să spui? Ce fel de gând ascuns?

- Mă explic - rosti cu răceală Athos. Dacă, refuzând mâna domnişoarei de La Vallière pentru domnul de Brage­lonne, maiestatea voastră avea alte intenţii decât fericirea şi prosperitatea vicontelui...

- Vezi bine, domnule, că dumneata mă ofensezi.

- Dacă, cerând un răgaz vicontelui, maiestatea voastră voise numai să-l îndepărteze pe logodnic de domnişoara de La Vallière...

- Domnule! Domnule!

- E ceea ce am auzit spunându-se peste tot, sire. Pre­tutindeni se vorbeşte despre dragostea maiestăţii voastre pentru domnişoara de La Vallière.

Regele îşi sfâşie mănuşile, pe care, spre a-şi păstra cum­pătul, le muşca într-una de câteva minute.

- Nenorocire celor ce se amestecă în treburile mele! strigă el. Am luat o hotărâre: voi zdrobi toate piedicile!

- Ce piedici? întrebă Athos.

Regele se opri pe loc, ca un cal nărăvaş căruia zăbala i-a zgândărit cerul gurii răsucindu-se cu putere.

- O iubesc pe domnişoara de La Vallière! zise el de­odată cu multă nobleţe, dar şi cu însufleţire.

- Dar - îl întrerupse Athos - asta n-ar împiedica-o pe maiestatea voastră să-l însoare pe domnul de Bragelonne cu domnişoara de La Vallière. Sacrificiul e vrednic de un rege; el e meritat de domnul de Bragelonne, care a adus multe servicii şi poate fi socotit un bărbat demn de laudă. În felul acesta, regele, renunţând la dragostea lui, va face dovadă în acelaşi timp de generozitate, de recunoştinţă şi de simţ politic.

- Domnişoara de La Vallière - zise regele cu un glas înăbuşit - nu-l iubeşte pe domnul de Bragelonne.

- Regele ştie asta? întrebă Athos cu o privire adâncă.

- O ştiu.

- De puţină vreme, pesemne; căci, de bună seamă, dacă regele o ştia şi la prima mea întrevedere, maiestatea sa s-ar fi ostenit să mi-o spună.

- De puţină vreme, da.

Athos păstră un moment de tăcere.

- Nu înţeleg atunci - zise el - de ce regele l-a mai trimis pe domnul de Bragelonne la Londra. Acest exil i-a surprins pe drept cuvânt pe cei care ţin la onoarea regelui.

- Cine vorbeşte de onoarea regelui, domnule de La Fère.

- Onoarea regelui, sire, este compusă din onoarea în­tregii sale nobilimi. Când regele îl ofensează pe unul din gentilomii săi, adică atunci când el ciunteşte o fărâmă din onoarea lui, înseamnă că şi-a ciuntit lui însuşi, regelui, o parte din onoare.

- Domnule de La Fère!

- Sire, l-aţi trimis pe vicontele de Bragelonne la Londra înainte de a fi amantul domnişoarei de La Vallière, sau după aceea?

Regele, furios mai ales fiindcă se simţea dominat, voi să-l concedieze pe Athos cu un gest.

- Sire, am să vă spun totul - reluă contele. Nu voi ieşi de aici decât satisfăcut de maiestatea voastră, sau de mine însumi. Satisfăcut, dacă-mi veţi dovedi că aveţi drep­tate; satisfăcut, dacă vă voi dovedi că vă înşelaţi. Oh, mă veţi asculta, sire! Sunt bătrân şi iubesc tot ceea ce e cu adevărat măreţ şi cu adevărat puternic în regat. Sunt un gentilom care şi-a vărsat sângele pentru părintele vostru şi pentru voi, fără să fi cerut niciodată nimic, nici maiestăţii voastre, nici părintelui vostru. N-am făcut rău nimănui în această lume şi i-am îndatorat pe regi. Mă veţi asculta, sire! Vin să vă cer socoteală pentru onoarea unuia din slu­jitorii voştri, pe care l-aţi înjosit printr-o minciună sau l-aţi trădat printr-o slăbiciune. Ştiu că aceste cuvinte supără pe maiestatea voastră, dar pe oamenii ca mine, faptele ne ucid; ştiu că vă gândiţi ce pedeapsă să daţi sincerităţii mele; dar mai ştiu ce pedeapsă i-aş cere lui Dumnezeu împotriva voas­tră, atunci când i-aş povesti nelegiuirea pe care aţi săvârşit-o şi nenorocirea pe care aţi abătut-o asupra fiului meu.