SENS SI COMUNICARE ÎN MESAJELE JURNALISTICE
Din punctul de vedere al operei jurnalistice, patru categorii de mesaje comporta disocieri sub aspectul sensului si al
comunicarii.
Este vorba despre:
a) a) MESAJE VIZUALE (proiectii fixe, cinematografice nesonora);
b) b) MESAJE AUDIO (radiofonie, înregistrari electromagnetice);
c) c) MESAJE AUDIOVIZUALE (cinematografie sonora, televiziune);
d) d) MESAJE IMPRIMATE (presa tiparita, cartea de popularizare, publicitatea etc.).
Laolalta, toate tipurile de mesaje amintite, adaugate cu altele, mai cu seama în domeniul presei electronice, constituie
veritabile simboluri ale civilizatiei contemporane, revolutioneaza datele traditionale ale comunicarii la diferite nivele.
Se creeaza astfel o noua forma de expresie caracterizata printr-un limaj simbolic si un limbaj operatoriu, fata de care
omul modern, avid de cunoastere, arata receptivitat e. Este însa întotdeauna receptivitatea egala cu accesibilitatea? Nu de
putine ori, acelasi om modern intra în contradictie cu el însusi când unul sau altul din mesajele jurnalistice degaja un sens
care nu corespunde unui model social, politic, cultural, stiintific sau estetic caruia receptorul sa i se poata integra. În acest
mod se contureaza prin intermediul comunicarii jurnalistice – lecturi, emisiuni radio-tv, - implicatii psiho-socio-pedagogice
de natura sa determine acte cognitive, emotionale, volitionale sau de alt fel în consens sau în opozitie cu sensul
intentionat de emitatori (jurnalisti). Consecintele, pozitiv/negative sau de indecizie se rasfrâng asupra dezvoltarii
ontogenice sau de grup.
Exaltarea fara discernamânt a avantajelor comunicatiilor de masa (cu deosebire a celor din sfera electronica) în
procesul cunoasterii sau, dimpotriva, subaprecierea totala a unor categorii de mesaje jurnalistice (infirme, probabil, sub
anumite aspecte iconografice sau de limbaj) constituie cele doua posibile extreme ale plasarii deliberate în afara
sintagmei autentice SENS SI COMUNICARE.
Esentialul este, atunci când comunicarea sociala tinde spre generalizare, angajând societatea în totalitatea ei, sa se
gaseasca puntile de concordanta între emitatori si receptori, canale si coduri. Interesante consideratii în legatura cu cele
doua instante autonome, emitatorul si receptorul, face A. J. Greimas în “Semiotica si stiinte sociale”. Dupa ce arata ca
termenul de “comunicare” a înlocuit în limbile europene pe cel de “media”, A. J. Greimas observa ca descrierea canalelor
si a codurilor de transmisie sub egida teoriei informatiei s-a facut abuziv, în detrimentul cercetarii aprofundate “a
continuturilor… comunicarii sociale”, a capacitatilor emisive si receptive ale destinatarilor. “În zadar multiplicam într-un
tablou elegant instantele comunicarii, încadrându-le frumos în cercuri sau patrate, desemnam numeroase sageti indicând
tot atâtea parcursuri si circuituri propuse, schema astfel obtinuta nu este altceva decât un <> vizualizat al
problemelor de rezolvat (A. J. Greimas, în Sens si comunicare, Facultatea de Jurnalistica, 1992, Colectia “Repere”,
Bucuresti, p. 5).
Accentul pus pe latura externa a proceselor comunicative este ineficient, solutia propusa de specialistul aminitit
consta în stabilirea nivelelor logice. Cu alte cuvinte, într-un demers despre sens si comunicare în jurnalistica nu doar
latura externa a semnificatiilor trebuie sa devina prioritate si adesea chiar exclusivitate ci si în primul rând, latura
semnificatiilor transmise printr-un mesaj. Apelând la o comparatie nu chiar onorabila, Greimas afirma ca unii specialisti în
mass-media actioneaza ca niste zoosemioticieni care, propunându-si sa studieze limbajul porcin “încearca sa afle cum
comunica între ei porcii si nu ce îsi spun”.
Dincolo de asemanarile si deosebirile suportate de mesajele jurnalistice aflate în competitie, problema semnificatiilor,
a cuvintelor-teme, a sensurilor tranzitive trebuie sa fie preocuparea dintâi în procesul elaborarii si finalizarii comunicarii.
CERINTE ALE COMUNICARII JURNALISTICE
Scrisul jurnalistic are o arie semantica limitata la presa scrisa, în general; cum însa si emisiunile de radio si televiziune
se desfasoara tot pe baza textelor scrise (a ciornelor macar, a notitelor, cu exceptia transmisiilor în direct) sa acceptam
extinderea semantica a scrisului jurnalistic la întreaga productie mass-media. Sau pentru a ne afla pe un teren
nedilematic, sa acceptam formularea: comunicarea jurnalistica.
Fie ca este vorba despre presa tiparita, fie ca avem în vedere presa audio si audiovizuala, comunicarea jurnalistica
echivaleaza si cu un proces si cu o profesiune de un anumit specific, care se învata în scoli si institute de profil jurnalistic
sau în specializari postliceale sau post-universitare, oricum aceasta profesiune se învata. Odata însusita, în
compartimentele ei teoretice si, mai cu seama, practice, prin specializari sectoriale – presa, radio, televiziune, agentii de
presa, fotojurnalistica, management, presa asistata de calculator, stenodactilografie, secretariat de redactie, design
jurnalistic, publicitate, înca altele – profesiunea de jurnalist se afla în fata cu sintagma comunicare jurnalistica. Aceasta
înseamna exercitarea profesiunii deprinse, într- o spirala a experientei dobândite în teren, la birou, în fata calculatorului, în
studioul TV sau cu microfonul sub priviri în studioul de radio.
Referindu-se la scrisul jurnalistic ca meserie si ca proces, un specialist american, Director de proiecte în Comitetul
International pentru Libertatea Presei, Malcolm F. Malette, sesizeaza câteva aspecte de ordin psihologic si profesional
care creeaza jurnalistilor începatori, mai ales, un sentiment de nesiguranta. Aflati în fata unei coli albe de hârtie sau a unui
ecran video gol, tinerii gazetari au uneori sentimentul frustrarii, intra în criza de timp, se autointerogheaza: cum si cu ce
încep? Oare nu era mai bine sa-mi aleg o alta profesiune?
Interogatiile, starile de suflet contradictorii, criza de inspiratie, orice altceva legat de îndoiala sunt stari de spirit firesti
pentru un gazetar autentic, adica jurnalistul care nu s-a format în timpul studiilor într-un univers didactic de sera, care nu
s-a declarat satisfacut odata cu obtinerea examenului de licenta, fie acesta si de nota maxima si care îsi propune abia
acum, la contactul real cu sursele care îl inspira, sa cunoasca tainele si principiile profesiunii, care îi garanteaza calitatea
procesului de comunicare cu semenii sai.
Specialistul american mentionat considera ca scrisul jurnalistic este o meserie aidoma celei de tâmplar în mobila fina,
iar în cazul ideal scrisul jurnalistic “devine arta”. Se pot face, desigur, multe alte asemanari între profesiunea de jurnalist si
alte profesiuni care solicita simultan si conceptie si metodologie practica si capacitate de concretizare a proiectelor. În
cazul scrisului jurnalistic ca proces, Malcolm F. Malette este de parere ca un mesaj de calitate presupune din partea
emitatorului cel putin doua demonstratii:
a) a) sa dovedeasca inteligenta,
- - capacitatea de a organiza detaliile,
- - practica în meserie,
- - cunoasterea principiilor de baza ale meseriei,
- - dragostea pentru limba si cunostinte de gramatica
si
b) b) în procesul conceperii unui text sa respecte 5 etape
- - gasirea ideii pentru articol,
- - pregatirea materialului (culegerea datelor),
- - analizarea datelor si întocmirea planului,
- - scrierea ciornei,
- - rescrierea sau stilizarea materialului.
Evident, demonstrarea unor calitati ca cele sus -mentionate si respectarea etapelor elaborarii – nu singurele, am
adauga noi – sunt premize ale calitatii mesajelor mass-media. Realitatile din teren pot pune jurnalistul în mai multe situatii
decât cele enuntate, încercând profesiunea de jurnalist cu noi atribute intelectuale, profesionale si estetice.
CAPITOLUL 6
ÎN LOC DE TEHNICI DE REDACTARE–DESPRE STILUL SI
LIMBAJELE PRESEI ÎN STRUCTURI NARATIVE MODERNE
Ø Ø Motivatie substitutionala;
Ø Ø Înstiintare testament;
Ø Ø Orgoliosii/modestii jurnalisti;
Ø Ø Informatica: estetic/inestetic;
Ø Ø Sens si comunicare sub aspect stilistic;
Ø Ø În fata colii albe;
Ø Ø Subiecte predilecte;
Ø Ø Dramatizarea în locul rezumatului;
Ø Ø Procedee specifice naratiunii moderne;
Ø Ø Designul si functiile sale;
Ø Ø Titrajul ca vizualizare;
Ø Ø Constantele unui ziar;
Ø Ø Legenda de presa;
Ø Ø Culorile;
Ø Ø “AIDA” în publicatie;
Ø Ø Dinspre roman spre jurnalistica;
Ø Ø Mesajul ca definitie generala si mesajul
de presa;
Ø Ø Raportul adevar fictiune si dubla
intentie a limbajului;
Ø Ø Mesajele mass-media ca literatura
document;
Ø Ø Determinarea coeficientului de
originalitate al unui mesaj mass-media
modern;
Ø Ø Sistemul genurilor publicistice;
Ø Ø Puncte de vedere. Opinii, analogii;
Ø Ø De la etimologie la sistemul genurilor
artistice;
Ø Ø Tipologia genurilor presei;
Ø Ø Disocieri terminologice operationale.
MOTIVATIE SUBSTITUTIONALA
Este de la sine înteles ca o cercetare care si-a propus sa realizeze o introducere globala în presa scrisa
contemporana, trebuie/ar trebui sa cuprinda neaparat un capitol despre tehnicile de redactare jurnalistice. De ce am
renuntat la un asemenea demers? În mod deliberat si justificat. Exista în bibliografia româneasca de profil doua cercetari
– sinteze axate pe definirea, descrierea si exemplificarea tehnicilor fundamentale de redactare, datorate, în principal
cadrelor didactice de la Faculatea de Jurnalism si Stiintele comunicarii din Bucuresti, înmanunchiate în doua manuale de
jurnalism de larga accesabilitate. Destinate procesului didactic jurnalistic, respectivele volume sunt utile, deopotriva,
întregii breasle jurnalistice si viitorilor candidati la facultatile din sistemul mass-media. Ne facem o datorie colegiala si de
etica profes ionala, ca, o data cu multumirile noastre adresate autorilor cuprinsi în cele doua lucrari, pentru ca ne- au scutit
de eforturi suplimentare, sa le mentionam si contributiile personale, mai cu seama binevenite pentru aceia care (înca!) nu
le cunosc.
Astfel, în Manual de Jurnalism (vol. I, 1997, Collegium Media, Polirom, Iasi).
Ø Ø Ferenc Vasas & Alexandru-Bradut Ulmanu: Reporterul si rolul sau în procesul jurnalistic
Ø Ø Luminita Rosca: Textul jurnalistic
Ø Ø Luminita Rosca: Reportajul
Ø Ø Marcel Tolcea: Interviul
Ø Ø Lucian Ionica: Jurnalismul de televiziune
Ø Ø Ana Maria Teodorescu: Jurnalul de televiziune ca gen publicistic
Ø Ø Vasile Traciuc: Modalitati de transmitere a stirilor în radio
Ø Ø Irene Joanescu: Interviul Radio – Scurt tratat despre o anuma arta a conversatiei
Ø Ø Irene Joanescu: Reportajul radiofonic
Ø Ø Miruna Runcan: Imaginea persoanei în presa româneasca. Straniul consens al tacerii
În Manual de Jurnalism (vol. II, 1999, Media Collegium, Polirom Iasi):
Ø Ø Marcel Tolcea: Elemente de redactare a textului jurnalistic
Ø Ø Ilie Rad: Titlul jurnalistic
Ø Ø Constantin Stan: Principii generale de folosire a citatului
Ø Ø Luminita Rosca: Reportajul
Ø Ø Mirela Lazar: Evenimentul si mass-media
Ø Ø Sorin Preda: Ancheta
Ø Ø Radu Bâlbâie: Relatarea
Ø Ø Radu Bâlbâie: Portretul
Ø Ø Alexandru-Bradut Ulmanu: Un gen de granita: Feature
Ø Ø Lucian Ionica: Interviul de televiziune
Ø Ø Madalina Ghitulescu: Reportajul de televiziune
Ø Ø Ovidiu Simonca: Talk-Show radiofonic
Din aceasta schita fizionomica a genurilor/speciilor tratate sub aspectul tehnicilor de redactare, cunoscatorii în materie
au observat ca lipsesc componentele de baza ale sectiunii presa de opinie (editorialul, comentariul, dezbaterile etc.). De
asemenea, unele genuri de substanta satirica denumite “nobile” (tabela, pamfetul, foiletonul) la care mai putem adauga
gama diversificata a criticii literar-artistice (recenzia, cronica, nota de lectura, consemnarea). Prin urmare la capitolul
genuri/specii si tehnici de redactare specifice ramân înca porti deschise si spatii tipografice în asteptare.
Cu aceasta observatie noi, nu ne-am motivat pe deplin renuntarea la capitolul tehnici de redactare, caci, în realitate
este o renuntare partiala. Un asemenea capitol – cu ce a cuprins, cu ce urmeaza sa cuprinda – are absolut nevoie de o
pârghie întregitoare, pe care o aducem noi în discutie, dat fiind faptul ca ea a fost abia enuntata si oricum, nesudata de
structura completa a tehnicilor. Am denumit aceasta pârghie complementara stiluri si limbaje ale comunicarii mediatice în
tranzitie. În mod explicit:
1. 1. DE LA “LIMBA/LIMBAJELE DE LEMN” LA LIMBA/LIMBAJELE DESCHISE SINONIMIEI TRANSFERICE SI
STABILIRII FUNCTIONALE ÎN CONTEXTUL DEPLINEI LIBERTATI DE EXPRIMARE
2. 2. DE LA VOCABULARUL TRADITIONAL(ARHAIC, PASEIST, SEVER OBSTRUCTIONAT DE RIGORILE
COMUNICARII MEDIATICE ÎN PARADIGMELE ZIARISTICE COMUNISTE) LA VOCABULARUL TRADITIONAL
NEOLOGIC, PUTERNIC INFUZAT DE TERMENI, SINTAGME, FRAZEOLOGII DEFINITORII PENTRU SOCIETATEA
CUCERITA DE COMUNICAREA COMPUTERIZATA.
3. 3. DE LA STRUCTURILE TEXTELOR STEREOTIPE, UNIFORME, UNIDIRECTIONALE, PROPAGANDISTIC
LA NARATIUNI DE PRESA EMPIRIC/FICTIONALE, CARE PUN ÎN EVIDENTA AMBIVALENTA MESAJELOR
PUBLICISTICE, TRANZITIV – REFLEXIVE.
4. 4. DA, DAR…
Da, fara echivoc, pentru motivatiile punctelor 1, 2, 3 si un un “da, dar…” pentru punctul 4. În ce sens? Daca tranzitia
de la totalitarism supercentralizat în structurile socio-economice si culturale catre un stat de drept, liber si democrat se
produce pe paliere adesea oscilante, confuze si chiar haotice, în mod aproape sigur si mediile de informare parcurg o
tranzitie de aceleasi caracteristici în codurile com unicarii scrise, rostite, televizate. Cu un singur cuvânt, câta harababura
bântuie mesajul în structura lui lexicala, stilistica, gramaticala? Ce efecte produce în zonele propagandei, manipularii,
zvonisticii?
Ne oprim aici cu un paragraf conclusiv: un student în jurnalistica sau un jurnalist este posibil sa stie ce înseamna un
“lead”, un “unghi de abordare”, un “sapou” sau orice alt component din arsenalul tehnicilor de redactare, dar atunci când
redacteaza, sub presiunea respect sau nu respect regulile bibliografice, este posibil sa redacteze deficitar. În ultima
instanta nu memorizarea “par coeur” a tehnicilor scriiturii de presa este esentiala, ci punerea în ecuatie a unei cerinte
sfinte pentru travaliul jurnalistic: la o diversitate caleidoscopica a realitatii corespunde/trebuie sa corespunda tot o
diversitate de procedee compozitionale, pe care condeierul le face fertile doar în momentul când nu uita constantele
naratiunii de presa: proprietatea semantica a cuvintelor, limitele transfigurarii cuvintelor, adecvarea figurilor de stil.
ÎNSTIINTARE–TESTAMENT
“Folosul
Gazetei este de obste si deopotriva pentru toata treapta de
oameni: într-însa politicul îsi pironeste ascutitele si
prevazatoarele sale cautaturi si sa adâncesca în gândirile si
combinarile sale; aci, linistitul literat si filozof aduna si pune în
cumpana faptele si întâmplarile lumii, îndraznetul si
neastâmparatul razboinic se desavârsaste într-însa
povatuindu-se din nenorocirile sale sau gresalele altor
razboinici; bagatorul de seama negutator dintr-însa îsi
îndrepteaza mai cu îndrazneala spiculatiile sale, pâna când în
sfârsit si asudatorul plugar, si el poate afla aceea ce
înlesneste ostenelile sale si face sa umple câmpurile de
îmbilsugatoarele sale roduri. Nu este nici o treapta; nu este
nici o vârsta care sa nu afle placere si folos într-aceasta
aflare vrednica si cuviincioasa omului, adica în Gazeta,"
ION HELIADE RADULESCU
1) 1) Consideram cuvintele de mai sus, gândite si asternute pe hârtie de I. Eliad (Ion Heliade Radulescu) cu peste
170 de ani în urma, la aparitia gazetei “Curierul Românesc” (nr. 1, 8/20 aprilie 1829), o binevenita “Prefata” la acest
capitol, din motive mereu statornice:
a) a) Orice gazeta este (trebuie sa fie), un univers de vesti si de pareri, de foloase si de cumpaniri pentru toate
categoriile de oameni,
b) b) Orice gazeta este (trebuie sa fie), pentru cititorii de orice vârsta nu numai câstig, ci si placere,
c) c) Orice gazeta este (trebuie sa fie), “vrednica si cuviincioasa” cuvântare a omului de catre om.
2) 2) I. H. Radulescu considera limba gazetelor ca o – “limba a duhului si a inimii” – în termenii de astazi ai
notionalului si a emotionalului. Ne oprim la aceasta sintagma pe care ne- o asumam drept ax central al stilisticii presei.
Formularea lui I. H. Radulescu avea sa fie reconsacrata de Tudor Vianu la mai mult de un secol, prin cuvintele: “dubla
intentie a limbajului”.
3) 3) În peisajul mediatic contemporan valabilitatea spuselor marelui stilist T. Vianu, o preluam si noi, o reformulam
prin cuvintele: ce comunica si cum comunica presa scrisa.
ORGOLIOSII/MODESTII JURNALISTI
De la o anumita neutralitate în care s-a aflat în anii ’50, noul jurnalism a cunoscut o diversificare a genurilor
publicistice, a tipurilor de masaj si a temelor. Astfel îsi modifica unele functii si modalitati de abordare a realitatii prin
acordarea unui spatiu mai mare jurnalismului creator (anumite procedee lexicale, stilistice, frazeologice specifice
beletristicii migreaza spre jurnalism; unele genuri mass-media sunt marcate de o individualitate puternica.
Din punctul de vedere al individualitatii stilurilor publicistice s- a acreditat ideea câtorva tipologii de jurnalisti:
1) 1) Jurnalisti mari comentatori olimpieni, bazati pe eruditie, talent, întelepciune.
2) 2) Jurnalisti aducatori de stiri – sunt majoritari într-o redactie, tin la curent publicul cu evenimentele cotidiene. Ei
au un stil neutru, axat pe genurile informative.
3) 3) Jurnalisti investigativi care considera ca în jurnalism nu subiectul este important, ci reactia jurnalistului fata de
respectivul subiect (în genurile de opinie: editoriale, comentarii, dezbateri, anchete; tot ce presupune demers critic,
inclusiv genuri umoristico – satirice si literar – artistice).
INFORMATIA: ESTETIC/INESTETIC
Fr. Balle observa ca informatia, ca fapt social complex, constituita din elemente ale cunoasterii si ale culturii, exprima
“vointa societatilor de a se transforma ele îns ele”. În acesta ipoteza, înformatia de presa este virtual investita cu trei
atribute functionale:
1) 1) Influenteaza decorul cultural al societatii;
2) 2) Depinde de o dezvoltarea tehnicilor de elaborare si difuzare;
3) 3) Exprima o vointa de natura politica proprie.
Interferenta acestor atribute este vizibila în ansamblul ideilor documentate, elaborate si difuzate, purtând pecetea
emitatorului si deopotriva, în procentele în care respectivele idei au fost receptate si acceptate de public. În etapa actuala,
a industrializarii informatiei pe baza tehnicilor celor mai sofisticate, raportul idei difuzate – idei receptate poate învedera
multe asimetrii, explicabile în cadru obiectiv sau subiectiv, pe talgerele unei balante care se cheama acces-inacces,
posibilitate-imposibilitate, utilitate-inutilitate, estetic- inestetic.
Specialistii în mass-media, între care Mowlana, Edward Shils, Lyman, Bryson, Stuart Hughes etc., au adus în discutie
complexitatea codarii (decodarii) informatiei, în filiera tehnicilor si limbajelor mass-media.
SENS SI COMUNICARE SUB ASPECT STILISTIC
Din punctul de vedere al operei jurnalistice, patru categorii de mesaje comporta disocieri sub aspectul sensului si
comunicarii si sub aspect stilistic. Este vorba despre:
1) 1) MESAJE VI ZUALE (proiectii fixe, cinematorafie nesonora);
2) 2) MESAJE AUDIO (radiofonie, înregistrari electromagnetice);
3) 3) MESAJE AUDIOVIZUALE (cinematografie sonora, televiziune);
4) 4) MESAJE IMPRIMATE (presa tiparita, cartea de popularizare, publicitatea etc.).
Laolalta, toate tipurile de mesaje amintite, adaugate cu altele, mai cu seama în domeniul presei electronice, constituie
veritabile simboluri ale civilizatiei contemporane, revolutioneaza datele traditionale ale comunicarii la diferite nivele.
Se creeaza astfel o noua firma de expresie caracterizata printr- un limbaj simbolic si un limbaj operatoriu, fata de care
omul modern, avid de cunoastere, arata receptivitate. Este însa întotdeauna receptivitatea egala cu accesibilitatea? Nu de
putine ori, aceleasi om modern intra în contradictie cu el însusi când unul sau altul din mesajele jurnalistice degaja un
sens care nu corespunde unui model social, politic, cultural, stiintific sau estetic caruia receptorul sa i se poata integra. În
acest mod se contureaza prin intermediul comunicarii jurnalistice, implcatii psiho-socio-pedagogice de natura sa
determine acte cognitive, emotionale, volitionale sau de alt fel în consens sau în opozitie cu sensul intentionat.
Exaltarea fara discernamânt a avantajelor comunicatiilor de masa (cu deosebire a celor din sfera electronica), în
procesul cunoasterii sau, deopotriva, subaprecierea totala a unor categorii de mesaje jurnalistice (infirme, probabil, sub
anumite aspecte iconogarfice sau de limbaj) constituie cele doua posibile extreme ale plasarii deliberate în afara
sintagmei autentice SENS SI COMUNICARE. Fara îndoiala, reflectarea oricarei societati moderne, democrate (sau în
drum spre un asemenea ideal) în paginile tiparite sau în emisiuni audiovizualizate se face diferit, în functie de realitatile
însesi, de destinatari si interesele lor.
Esentialul este, atunci când comunicarea sociala tinde spre generalizare, angajând societatea în totalitatea ei, sa
gaseasca puntile de concordanta între emitatori si receptori, canale si coduri. Interesante consideratii în legatura cu cele
doua instante autonome, emitatorul si receptorul, face A. J. Greimas în “Semiotica si stiinte sociale”, din care FJSC a
publicat studiul-brosura Sens si comunicare. Dupa ce arata ca termenul de “comunicare” a înlocuit în limbile europene pe
cel de “media”, A. J. Greimas observa ca descrierea canalelor si a codurilor de transmisie sub egida teoriei informatiei s-a
facut abuziv, în detrimentul cercetarii aprofundate “a continuturilor… comunicarii sociale”, a capacitatilor emisive si
receptive ale destinatorilor si destinatarilor. “În zadar multiplicam într-un tablou elegant instantele comunicarii, încadrândule
frumos în cercuri sau patrate, desemnam numeroase sageti indicând tot atâtea parcursuri si circuituri propuse, schema
astfel obtinuta nu este altceva decât un <> vizualizat al problemelor de rezolvat” (A. J. Greimas, în “Sens
si comunicare”, Facultatea de Jurnalistica 1992, Colectia “Repere”, Bucuresti, p. 5). Accentul pus pe latura externa a
proceselor comunicative este ineficient, solutia propusa de specialistul amintit consta în stabilirea nivelelor de articulare
omogena si interdefinirea elementelor logice. Cu alte cuvinte într-un demers despre sens si comunicare în jurnalistica nu
doar latura externa a semnificatiilor trebuie sa devina prioritate si adesea chiar exclusivitate ci si în primul rând, latura
semnificatiilor transmise printr-un mesaj. Apelând la o comparatie nu chiar onoranta, Greimas afirma ca unii specialisti în
mass-media actioneaza ca niste zoo-semioticieni care, propunându-si sa studieze limbajul porcin “încearca sa afle cum
comunica între ei porcii, si nu ce îsi spun” (A. J. Greimas, loc. cit. p. 5).
Dincolo de asemanarile si deosebirile suportate de mesajele jurnalistice aflate în competitie, problema semnificatiilor,
a cuvintelor-teme, a sensurilor tranzitive si reflexive trebuie sa fie preocuparea dintâi în procesul elaborarii si finalizarii
comunicarii, sub aspect stilistic.
Dostları ilə paylaş: |