CAPITOLUL 5
NOUL JURNALISM ÎN FATA A PATRU PROVOCARI:
1. CE ESTE?
2. CU CINE ESTE ÎN OPOZITIE?
3. ÎN CE STRUCTURI SE CONCRETIZEAZA?
4. CU CE REZULTATE?
Ø Ø Ce este noul jurnalism?
Ø Ø Elemente de structura;
Ø Ø Cu cine este în opozitie;
Ø Ø Modelul comunist;
Ø Ø Modelul liberal;
Ø Ø O delimitare: ce este totalitarismul?
CE ESTE NOUL JURNALISM?
Nu este ceea ce cred persoane putin sau deloc cunoscatoare, adica un jurnalism practicat de aproximativ zece ani,
de când în tarile fostului lagar socialist a fost detronat comunismul. Noul jurnalism are o vârsta de aproape 60 de ani si un
loc de geneza pe continentul nord-american. În esenta, coordonatele care îl definesc în raport cu jurnalismul care îl
precedase pâna spre jumatatea secolului 20, sunt comprimate în câteva paradigme de continut si doctrine, tehnici si
genuri, sugerate de formulele: New Journalism, Newsfeature, Hard News, Soft News, No Comment! În talmacire
succesiva, New journalism (noul jurnalism) este un curent lansat în presa americana în anii `60. Initiatorii sai au
manifestat repulsie fata de jurnalismul de informare, caracterizat prin neutralitate si redare a adevarului, aidoma formelor
lui din realitate, ceea ce atragea drept consecinte uniformitate, stereotipie si saturatie la lectura. Acestui mod de a gândi
menirea jurnalismului, i se opunea un principiu considerat axa a Noului jurnalism: nu “adevarul asa cum este”, ci “adevarul
asa cum îl vad eu” (jurnalistul, n.n.). Semnificatiile inovatiei care se lansase sunt descrise în brosura Noul Jurnalism,
(colectia “Repere” a FJSC din Bucuresti, 1994) asupra careia nu insistam acum, aici (vezi Victor Visinescu, Structuri
narative moderne în mesajele mass-media, vol. Comunicarile Hyperion, 1996, Editura Hyperion XXI, p. 225-234). Nu
parasim însa titulatura în discutie, fara a sublinia faptul ca temelor abordate în viziunea Noului Jurnalism li se ofera
posibilitatea de a iesi din rigorile celor “5-W” (Cine? Ce? Când? Cum? Cu ce efect?), prin libertatea relativa de
interpretare a faptelor, într-un cadru favorizant al tehnicilor de redactare, aflate la granita cu beletristica, punte de acces
spre naratiuni mixte, empirico-fictionale.
ELEMENTE DE STRUCTURA.
Pornind de la acesta orientare, Noul jurnalism aduce în prim plan genuri pretabile la interpretare, cum este newsfeture
(reportajul). Ramurile acestuia sunt: Advocacy Journalism (jurnalism avocat, sau în alti termeni, jurnalism participativ,
bataios, partizan, ignorând factori obiectivi care tin de echidistanta); jurnalism de opinie, specific editorialelor, dezbaterilor
din presa electronica, recenziilor, cronicilor (termenul care îl consacreaza în presa americana este reviewing); Adversial
Journalism (jurnalism de opozitie, dirijat spre forurile Puterii politico- administrative, sau, în cazul ziarelor de partid, opozitie
versus opozitie); Yellow Journalism (parainformare, suprainformare substantializata cu fapte diverse care ies din comun:
crize, maladii, catastrofe, rasturnari politice, statale, exotisme, excentrisme, stari patologice); Interpretative reporting
(varianta americana a anchetei de presa, a reportajului de investigare, demersuri jurnalistice dificile, de durata, în
cautarea adevarurilor ascunse, texte dintre cele mai incitante); Hard News si Soft News (stiri, relatari, reportaje marcate
de acuitate, care trebuie tiparite cu prioritate fata de aceleasi genuri “soft’, neîngradite de factorul temporal). Împreuna cu
alte genuri (rubrici) care “hranesc” cititorul cu noutati la zi si servicii indispensabile existentei sale, “hard news” si “soft
news” sunt plasate în perimetrul Jurnalismului de serviciu. Toate componentele Noului Jurnalism pâna aici schitate, ne
trimit gândul, macar virtual la obtinerea feed-back-ului asteptat de jurnalisti sau, de ce nu la prea cunoscutul anglicism No
comment (reactii), dar reactii în sens negativ, din motive explicabile sau nu în context.
CU CINE ESTE ÎN OPOZITIE?
În opozitie cu cine este Noul Jurnalism? În primul rând, în opozitie cu el însusi, pe diferitele sale trepte de evolutie. De
exemplu, în presa americana de pâna spre deceniul 6 ale secolului trecut, dominau cu mesajele informativ e. Noul
Jurnalism a intrat în opozitie cu acestea, prin paradigma unei structuri de text interpretativ -comentative si partial fictionale.
Dar gradul cel mai înalt de opozitie, prin care Noul Jurnalism se diferentiaza de alte tipuri de presa, este creat de opozitia
de model doctrinar, care atrage dupa sine un sir de contrapuneri conceptuale, tematice, stilistice. O asemenea severa
opozitie, este aceea dintre jurnalismul de tip model liberal si jurnalismul de tip comunist.
Înainte de a schita dubletele de opozitii Jurnalism totalitar -Jurnalism liberal, consemnam pe scurt trasaturile de baza
ale modelului de presa comunist si liberal.
Caracterizarea acestor modele rezulta din cercetarile pe care profesorii americani Fred Siebert, Theodore Peterson si
Wilbur Schramm le-au publicat în cartea Four Therories of the Press (1956), unde sunt analizate, succesiv, modelele
autoritatist, liberal, comunist si cel al serviciului public. Asupra acestor modele s-au purtat discutii, s-au facut nuantari si
departajari ulterioare, toate subordonate principiului referitor la rolul social al presei (în detaliu, M. Coman, op. cit. Rolul
presei în societate, p. 87-104). Cum la fiecare dintre modele vom avea prilejul sa mai revenim, aici nu facem altceve
decât sa rezumam ceea ce ni se pare a fi relevant în opozitia modelul comunist-modelul liberal.
MODELUL COMUNIST
Presa este o arma a puterii prin care acesta mobilizeaza, organizeaza, conduce masele în procesul de atingere a
unor obiective politico-economice si propagandistice din programul Partidului Unic.
Atingerea acestor obiective nu este posibila decât în conditiile în care presa este controlata, sub multiple aspecte, de
partid (resurse, personal, programe), ceea ce exclude posibilitatea unei prese alternative.
Organigramele redactionale sunt construite stereotip, în formula piramidala, factorii de decizie fiind cei de vârf, evident
aserviti prin calitatea lor politica Puterii, iar la baza piramidei, jurnalistii, obligati sa scrie tezist, sub veghea cenzurii
generalizate.
Accesul publicului la informatie este posibil numai prin intermediul instantelor stabilite si controlate de Putere, ceea ce
semnifica un numar limitat de ziare si reviste, de ore de program în audiovizual si tendentionism tematic în toate situatiile.
În planul efectelor de presa, doar ecourile propagandistice de coloratura comunista sosite pe unde hertiene, micul
ecran sau în pagini de ziare, în proverbiala “limba de lemn”
MODELUL LIBERAL
Potrivit doctrinei liberale, drepturile individului sunt sacre (fericirea, prosperitatea, libertatea de exprimare devin
drepturi inalienabile, valori supreme irecuzabile).
O parte din amintitele drepturi pot fi cedate de indivizi, în baza unui “contract social”, statului, partidelor, liderilor politici
cu conditia ca cei care le primesc sa accepte controlul celor care le cedeaza amendarea, dupa împrejurari, prin sistemul
alegerilor, referendumurilor, dezbaterilor publice.
Pentru ca indivizii sa aiba posibilitatea sa verifice daca li se respecta drepturile cedate, ei au nevoie sa cunoasca
adevarul, pe o piata libera a informatiilor, ideilor, opiniilor, care nu este alta decât piata creata de produsele presei libere,
independente, autonome economic.
Presa are rolul de a vehicula idei si informatii despre modul în care institutiile îsi onoreaza angajamentele electorale
sau de guvernamânt exercitând, simultan si un control asupra instantelor Puterii, în postura de “watch-dog” (câine de
paza).
Informând corect, constant si în orice problema care relationeaza individul-statul-Puterea, presa are prilejul sa-si
dezvolte un arsenal tematic si de mijloace publicistice dinamic, contribuind si la procesul civico-etic si educational al
oamenilor în context democratic.
În acelasi timp, toate aceste privilegii oferite presei de modelul liberal sunt conexionate legilor pietei, ale concurentei
si profitului, legi care afecteaza/pot afecta logica cererii si a ofertei, premisa a anularii cadrului benefic al modelului liberal,
împins adesea spre variante publicitae, comerciale si/sau deliberat partizane.
O DELIMITARE: CE ESTE TOTALITARISMUL?
Se face adesea confuzie între doctrinele politice si se raporteaza fiecare dintre ele la democratie si libertate, fara a fi
sesizate nuantele specifice si conexiunile/opozitiile de ordin conceptual. Invocam aici si totalitarismul frecvent discutat si
în cazul României.
Jean – Francois Revel abordeaza problema democratiei în totalitarism si problema libertatii (La tentation totalitaire,
Paris, 1975). Pentru a întelege mai bine totalitarismul, trebuie analizata libertatea. Libertatea nu e un monobloc. Unele
drepturi individuale/colective s-ar putea sa fie mai bine garantate în regimuri al caror vârf politic nu fost ales prin vot
universal decât în alte regimuri unde puterea invadeaza existenta individului în asa masura încât îl priveaza de orice
libertate. Libertatea, în acelasi timp, nu deriva numai din faptul electoral. În speta ce conteaza ca un sef de stat a fost ales
democratic, daca el beneficiaza de toat e pârghiile prin care poate oprima vointa comuna mintind sau calcând drepturile
electorilor în picioare!
Totalitarismul a falsificat viziunea asupra libertatii, el a impus principiul sau clasificator. Ne-am obisnuit sa împartim
lumea în doua tabere politice: într-una democratia, în cealalta nedemocratia. Dupa clasificarea comunista, democratia
exista numai în tarile comuniste, restul lumii fiind supus opresiunii. Teoria marxist-leninista spune ca diferenta dintre
democratie si dictatura în sistemul capitalist nu este decât o aparenta. În aceasta teorie, democratia nu este decât
fascism deghizat.
Acest tip de analiza a fost acceptat ca atare în occident si în lumea a treia de multe spirite sau partide inclusiv
partidele socialiste membre în Internationala Socialista. Chiar si cei ce resping aceasta analiza utilizeaza incostient
împartirea lumii implicata de ea, adica tot ce nu e democratic, e totalitar. Acesta ar însemna sa ignori faptul ca omenirea a
trait mii de ani si traieste înca în regimuri nici democrate, nici totalitare, adica în societati traditionale, unde, însa, întâlnim
o scara larga si variabila de drepturi, libertati si garantii ale puterii individuale.
Ceea ce a falsificat întelegerea problemei democratiei în secolul al XX – lea este obisnuinta de a gândi totul prin
raportare la totalitarism. De o parte fascismul, de cealalta parte democratia. La mijloc nimic. Este totalitarismul un sistem
anormal? Trebuie pornit de la o anumita întelegere a normalitatii care vizeaza acele guvernari ce tin cont de necesitatile
societatii civile, necesitati ce fac obiectul unui control prin chiar presiunile si reactiile societatii civile însesi. Un regim poate
foarte bine sa aiba o normalitate functionala si organica, fara a fi însa o democratie.
Politologii au încercat sa reactioneze împotriva acestei împartiri factice a lumii în doua jumatati antitetice, introducând
o distinctie între regimurile totalitare si cele autoritare. În cele dintâi, statul nu acorda nici un grad de autonomie societatii,
în celelalte, stat ul nu clasifica decât puterea pur politica si atâta vreme cât societatea nu i-o contesta ele actioneaza ca
atare.
În materie sociala si politica exista normal si patologic. Si invers: o societate traditionala nedemocrata poate fi
perceputa ca democrata de catre cei interesati. Acestia se simt bine integrati, se bucura de drepturi si garantii individuale,
cunosc regulile jocului si stiu ca ele vor fi respectate de autoritati. Acesta este motivul pentru care putem distinge dintre
societatile “autoritare” tari al caror sistem provine dintr-o lunga traditie si tari a caror conducere este efectul unei lovituri de
stat, conducere instalata prin violente. Exista totusi dictaturi (de tipul generalului Franco în Spania) care, cu toate ca au
absorbit integral puterea politica, au lasat societatea sa administreze singura tot ce nu tine de politic.
Totalitarismul nu este o referinta nimerita în întelegerea evolutiei organice a societatii normale catre democratie, el
este un caz patologic. În afara libertatilor civile economice si culturale, au existat în societatile normale multe libertati
politice cu mult înainte de proclamarea oficiala a democratiei – împlinita o data cu revolutiile moderne, engleza,
americana si franceza, în secolele al XVII-lea si al XVIII- lea. Într-o societate totalitara, nimeni nu a trait normal vreodata,
nu doar cei oprimati, dar oricât ar parea de paradoxal, nici conducatorii si profitorii ei. Daca libertatile au fost pur “formale”,
atunci asta a fost valabil în societatile comuniste, spre deosebir e de societatile predemocratice si prerevoluionare, care
ofereau libertati concrete.
De ce totalitarismul a împins secolul al XX-lea sa puna în termeni eronati problema democratiei si a libertatii, este
întrebarea la care Jean – Francois Revel încearca sa gaseasca raspuns afirmând ca am pierdut un secolul uitându-ne în
oglinda totalitarismului ca sa ne putem pune problema democratizarii lumii, o problema pa care astazi trebuie sa o reluam
din punctul în care comunismul a început sa- i falsifice termenii.
REPERE BIBLIOGRAFICE CARDINALE
Ce traditie bibliografica au tarile dezvoltate referitoare la presa? Vom exemplifica deocamdata doar sub raport
cantitativ cu o lucrare intitulata LA PRESSE AUJOURD’HUI (editata de Centrul de formare si perfectionare a jurnalistilor
din Paris, în colectia “Connaissance de medias”) în care sunt repertorizate 335 de titluri de lucrari despre presa franceza.
Numai însiruirea lor ne-ar solicita 12 pagini, motiv pentru care nu o facem, limitîndu-ne sa enuntam capitolele carora le
sunt consacrate cercetarile specialistilor francezi: 1. Periodicele; 2. Opere generale; 3. Despre presa scrisa; 4. Despre
presa audiovizuala; 5. Despre tehnicile jurnalistice; 6. Despre folosul presei; 7. Despre jurnalisti; 8. Despre dreptul presei;
9. Monografii (titluri si forme de presa); 10. Eseuri si marturii; 11. Noile media; 12. Presa straina si presa în lume.
Daca adaugam alte surse din bibligrafiile mass-media (filiera anglo-saxona) avem un sentiment de îngrijorare: cum de
nu am putea sa le cunoastem, sa le citim, sa le însusim?
În lectura directa sau în traducere, iar de câtiva ani prin intermediul unor lucrari semnate de specialisti români si
aparute în mai multe edituri, între care un loc privilegiat îl detine Polirom Iasi, colectia Collegium Media, toti cei interesati
în stiinta mass-media, formatori si formati, jurnalisti profesionisti sau în curs de profesionalizare, am putut recupera
cunostinte si deprinderi esentiale din acest imens câmp investigativ stiintific. Redam acum directiile tematice din bibligrafia
straina, indispensabile în procesul cunoasterii sistemului mass-media sub toate aspectele lui.
1) 1) Compartimentul principii fundamentale ale jurnalismului si comunicarii de masa. Sistemul media. Autori si
lucrari : Fr. Balle, Médias et Société (1990); John Hartley Discursul stirilor, (1999, traducere); N. Toussaint -Demoulins,
L’économie des médias. La gestion des médias, în J. C. Bertrand, Médias (1995); K. H. Jamieson, K. K. Campbel, The
Interplay of Influence (1992); Melvin De Fleur, S. Ball-Rokeach, Teorii ale comunicarii de masa (1998 traducere); W.
Severin, W. Tankrd, Communication Theories (1992); R. Cavrol, Les médias (1991); Remy Rieffel, Médias et la vie
politique (1980); Bernard Miege, Societatea cucerita de miscare; J. J. Cuillenburg et alii, Stiinta comunicarii (1998), R.
Rieffel, L’élite des journalistes ; autori români: Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media (1999), Ion Dragan,
Paradigme ale comunicarii de masa (1996), Mihai Dinu, Comunicarea (1998).
2) 2) Compartimentul dreptul comunicarii. Etica presei. Libertatea de informare. Responsabilitatea sociala a
jurnalistului. Regimul Juridic al presei. Autori si lucrari: Wayne Overbeck & Rick D. Pullen, Major Principles Of Media Law
(1982); Dr. Dumitru Titus Popa, Dreptul comunicarii (1999); Miruna Runcan, Introducere în etica si legislatia presei (1998);
Abregé du droit de la presse (1984). Documente indispensabile: Declaratia universala a drepturilor omului (1948); Les
droits et les devoirs des journalistes (CFPJ, Paris, 1992); Constitutia României (1992); codul Penal (art. 17, 19, 205-206);
Legea audiovizualului din România (1992).
3) 3) Tehnici de baza ale jurnalismului:
3.1. Tehnici de colectare a informatiei: Metzler K., Newsgatering (1986); Mencher M., News Reporting and
Writing; Randall D., Jurnalistul universal (1998, traducere); Manual de jurnalism, vol. I,II (Iasi, Polirom).
3.2. Tehnici de redactare a textului jurnalistic: De Broucker, Pratique de l’information et écritures journalistiques
(1995); Melvin Mencher, News Reporting and Writing (1984), Manual de jurnalism, vol. 1 Iasi Polirom (1997).
3.3. Genuri redactionale. Presa scrisa. Curtis D. MacDougall, Interpretative Reporting (1982); Ken Metzler,
Creative Interviwing (1997); Paul N. Williams, I nvestigative Reporting (1978); Roland Cayrol, La presse écrite et
audiovizuelle (1973); Peter Brielmaier, Wolf Eberhard, Ghid de tehnoredactare (1999).
3.4. Genuri redactionale în televiziune: Carl haussmann, Crafting the new for Electronic Media (1989); Jacques
Larue Langlois, Manuel de Journalisme radio-télé (1989); Daniel Garvey, William Rivers, News Writing for the Electronic
Media (1982); Nöel Nel, Le débat televisé (1990).
3.5. Genuri redactionale în radio: Jacques Larue Langlois, op. cit.; Robert McLeisch, The Technique of Radio
Production (1988); Irene Joanescu, Radioul modern (1999).
NOTA. Acest minimum bibliografic este indicat si la examenul de licenta de la facultatea de Jurnalistica si Stiintele
comunicarii. Multi din autorii straini citati au fost încorporati în studii de sinteza sau în manuale de jurnalism aparute la
Editura Polirom (coordonator M. Coman), înlesnindu-se astfel accesul la cunoasterea bibliografiei straine.
În afara lucrarilor la care ne-am oprit, consideram ca alte cercetari straine sau românesti, cum sunt cele pe care le
dam în continuare, completeaza benefic cadrul bibliografiei de profil, conditie a însusirii stiintei jurnalistice. Iata- le: Doru,
Pavel si Corneliu Turuianu, Calomnia prin presa, Bucuresti, Editura sansa, 1996; Nick Stanton, Comunicarea, Bucuresti
Stiinta si Tehnica, 1995; Laurentiu Soitu, Aspecte educationale ale limbajului audio-vizual, Iasi, Editura Universitatii “Al. I.
Cuza”, 1993; Laurentiu Soitu, Retorica audio-vizuala, Iasi Editura Cronica, 1993; Razvan Theodorescu, Cele 900 de zile
ale manipularii, Bucuresti, Editura Tinerama, 1994; Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice si a mass-media,
Bucuresti, Editura Fundatiei “România de Mîine”, 1997; François Brune, Fericirea ca obligatie; eseu despre
standardizarea prin publicitate. Traducere din limba franceza si prefata de Costin Popescu, Bucuresti, Editura Trei, 1996;
Ion Bucheru, Fenomenul televiziune: limbajul imaginii, publicistica, productie, programare TV, Bucuresti, Editura Fundatiei
“Rom ânia de Mîine”, 1997; Marc Capelle, Ghidul Jurnalistului, Bucuresti, Editura Carro, 1995; Mircea Carp, Vocea
Americii în România (1969-1978), Cuvânt înainte de Adrian Marino, Iasi, Editura Polirom, 1997; Coste Cerdan, Nathalie &
Alain le Diberder, Televiziunea, Bucuresti, Editura Humanitas, 1991; Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Bucuresti,
Editura Nemira, 1996; Peter Gross, Culegerea si redactarea stirilor, traducere de Adrian Stan, Timisoara, Editura de
Vest,1993; Jean-Nöel Kapferer, Zvonurile: cel ma i vechi mijloc de informare din lume. Prefata de Septimiu Chelcea,
traducere de Marina Vazaca, Bucuresti, Editura Humanitas, 1993; Radu Marian, Publicitatea de televiziune, Bucuresti,
Editura Grand, 1995; Minciuni mass-media (sub redactia lui Gerard de Selys). Traducere din limba franceza de Elena
Dan, Bucuresti, Editura Scripta, 1992; Maria Moldoveanu, Dorina Miron, Psihologia reclamei: publicitatea în afaceri,
Bucuresti, Editura Libra, 1995.
ELEMENTE–LIANT ALE OPEREI JURNALISTICE
Oricât de mozaicala ni se înfatiseaza din punctul de vedere al diversitatii tematice, al genurilor si al modalitatilor de
expresie si vizualizare, elemente- liant care sudeaza corpusurile cu relativa independenta sunt cel putin trei:
a) a) functiile socio-culturale,
b) b) sursele de inspiratie,
c) c) finalitatile urmarite, prin efectele mass-media.
Prin aceste elemente-liant exista opera jurnalistica si se impune ca act de comunicare si de creatie interumana,
aidoma oricaror altor structuri productiv-creatoare, numite opera beletristica, opera arhitecturala si asa mai departe.
Edificiul operei jurnalistice se sprijina pe mai multi piloni de rezistenta si pe structuri specifice, parti componente ale unui
basorelief pe care l-am aschitat astfel:
Jurnalistica: SPATIU SI TIMP CONTEMPORAN ÎN COMUNICARE.
Jurnalistica: DOCUMENT AL CUNOASTERII UMANE SOCIO-POLOITIC SI ISTORIC, DE ARHIVA SI DE
PROGNOZA.
Jurnalistica: LECTURA COTIDIANA A OMULUI MODERN ÎNAINTEA ALTOR LECTURI.
Jurnalistica: OPERA DE ÎNRÂURIRE PRIN FUNCTIILE EI SPECIFICE.
Jurnalistica: MULTITUDINE DE MESAJE DE STRICT INTERES PERSONAL SAU DE LARG INTERES SOCIAL.
Jurnalistica: TIPOLOGIE BOGATA ÎN GENURI SI STILURI.
Jurnalistica: OPERA UNITARA ÎN ELEMENTELE-LIANT SI OPERA DIVERSIFICATA ÎN CONCRETIZAREA
MESAJELOR.
Jurnalistica: STATUT AL UNEI PROFESIUNI CARE SE ÎNVATA.
Jurnalistica: COMPETITIVITATEA CU EA ÎNSASI, CU URMARI IMPREVIZIBILE.
Jurnalistica: A PATRA PUTERE ÎN STAT DAR O PUTERE A PERSONALITATII, A EXERCITIULUI DEMOCRATIC SI
A CONTROLULUI PUTERII PRIN INFORMARE.
Jurnalistica: PROFESIUNEA UNEI DEONTOLOGII DE ÎNALT CIVISM.
Încheiem aceste enumerari prin care am schitat conturul operei jurnalistice, întelegându-se ca fiecareia dintre
componente I se pot circumscrie detalii complementare si ca tuturora la un loc credem ca li se potrivesc opiniile lui Michel
Friedman, un fel de definitie si a bunului gazetar si a actului de creatie jurnalistic. Iata-le:
“Un bun ziarist stie ca atunci când se va aseza la masa de lucru, la redactie sau acasa, va trebui sa suceasca fiecare
cuvânt pe toate fetele, sa ia fiecare fraza de la capat de sapte ori, sa frece banda de casetofon înainte si înapoi, sa
aleaga o poza dintr-o suta, sa înnebuneasca calculatorul care oricum nu-si va asuma raspunderea în locul lui…”(cf.
“Libertati si raspunderi ale ziaristilor si autorilor”, 1991, Humanitas, p. 40).
Dostları ilə paylaş: |