Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Fiica zeului Uranus

De-aceea a chemat în slavă pe fiica zeului Uranus.Cînd Cronos îl lovise-n pîntec pe soţul Gheei, pe Uranus, sîngele i s-a scurs în ţarină. Acolo s-au născut giganţii. Dar picături din sucul vieţii i s-au prelins şi-n apa mării. Ele s-au prefăcut în spumă. Şi din această spumă albă s-a ivit cea mai minunată şi mai frumoasă dintre zeiţe. Era divina Afrodita. Purtată de Zefir, zeiţa a tot plutit pe apa mării, pînă în Cipru — insulă ce i-a rămas de-a pururi dragă.

Iară zeiţele-anotimpuri, sau horele, cum se numeau, s-au pogorît în jurul ei. Pe frunte au încununat-o cu flori şi văluri şi-o bentiţă, din aurul cel mai curat. I-au pus cercei cu pietre scumpe-n urechile trandafirii. Pieptul cel alb şi gîtul subţire i le-au împodobit cu salbe şi cu colane de argint ; şi părul blond şi mătăsos l-au strîns uşor, cu multă grijă, într-o pieptănătură mîndră, ce se numeşte „în corimb".

Cînd au văzut-o pe Afrodita intrînd cu pasul legănat în fastuosul lor Olimp, zeii s-au ridicat cu toţii, năuciti de-atîta frumuseţe, şi graţie, şi gingăşie.

Mulţi dintre olimpienii falnici au şi cerut-o de soţie ; dar Moira hotărîse altfel. Cea mai frumoasă-ntre zeiţe a avut parte de bărbatul cel mai urît din tot Olimpul. S-a însoţit cu zeul faur, Hefaistos cel priceput, harnic, modest, însă schilod.

Copila zeului Uranus a primit de la Zeus cinstea de-a fi zeiţa dragostei, cea jinduită deopotrivă de muritori, ca şi de zei.

Vechea dorinţă a lui Zeus se împlinise, în sfîrşit. Zeii Olimpului ¹⁸, acuma, erau cu toţii doisprezece.

Dar asta nu-l mai mulţumea. Noul stăpînitor al lumii dorea să aibă, în Olimp, o curte mult mai mare decît o avusese Cronos.

De-aceea a mai poruncit să se adune în preajma sa şi alţi zei mari ca : Helios — superbul soare ; Selene — argintia lună ; Eos — sfioasa auroră cu razele-i trandafirii Leto — zeiţa cea tăcută ; Temis — copila lui Uranus, zeiţa ordinei depline şi a dreptăţii-n legiuiri. Un fiu pe care i-l născuse o pămînteană de la Teba a devenit, de-asemeni, zeu, ocrotitorul podgoriei. Era Dionisos cel vesel.

Ba, după cît se povesteşte, Zeus a mai chemat la sine şi alte zeităţi : pe Hebe ¹⁹ — ce ocroteşte tinereţea şi-i în Olimp paharnică ; apoi pe hore ²⁰ şi charite ²¹

— şase copile ale sale. Horele străjuiau Olimpul, lăsînd perdelele de nori, să nu se vadă înăuntru, şi tot ele ocîrmuiau şi anotimpurile-n lume.

Charitele subţiri, mlădii, pline de graţie, danţau, în timp ce muzele îi desfătau pe olimpieni cu armonii din cele mai fermecătoare.

De bună seamă că şi alţi zei mai populau-naltul Olimp, alcătuind cortegii mîndre, ce-i însoţeau pe olimpieni, cînd petreceau sau se luptau, sau pedepseau pe muritori.

Luptele cu gigantii

Zeus domnea-n Olimp şi nu ştia că Gheea se hotărîse să-l lovească, fiindcă îi închisese pe fiii săi, titanii, in Tartar. Ea mai avea nişte feciori. Aceştia se născuseră din picăturile de sînge, curse din rana lui Uranus, atunci cînd îl lovise Cronos cu secera de diamant. Din fiecare picătură suptă de ţărna roditoare ieşiseră aceşti flăcăi. Şi ei crescuseră cît munţii, luînd forme înspăimîntătoare. Purtau bărbi lungi şi plete dese, ce le cădeau pînă la glezne. Picioarele lor colosale aveau, în loc de piele, solzi. Iar tălpile se prelungeau cu cîte-un trup hidos de şarpe. Fiii aceştia ai zeiţei au fost numiţi de ea giganţi ²². Şi ei aveau puteri uriaşe, dar nu erau nemuritori, precum fuseseră titanii. Puteau să fie doborîţi, răpuşi cu armele, ucişi. Şi mama lor, zeiţa Gheea, dorind să-i apere de moarte, făcuse tainic nişte vrăji. în urma vrăjilor zeiţei, giganţii nu cădeau învinşi, decît dacă erau loviţi, cu armele in acelaşi timp, de-un muritor şi de un zeu. Mai mult, ea cunoştea o iarbă cu însuşiri miraculoase. Cine punea pe limbă iarba era ferit de lovituri date de fiinţe muritoare. Nu mai aveau deci să se teamă de moartea cea ne-ndurătoare fiii pămîntului, giganţii, dacă aveau această iarbă.

Fără să piardă vremea, Gheea i-a aţîţat pe aceşti giganţi să-nceapă alt război cu Zeus. Şi nu e nici o îndoială că ei, giganţii, ar fi învins şi l-ar fi izgonit pe Zeus, plin de ruşine, din Olimp. Dar, cu puterile-i cereşti — de nu cumva s-o fi ivit, încă de pe atunci, trădarea — Zeus a şi aflat de planul pe care şi-l făcuse Gheea.

Mai înainte ca giganţii să fi putut căuta prin lume iarba aceea magică, Zeus a cerut soarelui să-şi stingă flacăra, de aur, luna să îşi acopere cununa-i mîndră, argintie, cu un văl negru, nepătruns, iar aurora să-şi ascundă luminile-i trandafirii. în bezna care s-a- lăsat giganţii n-au putut să afle miraculoasa iarbă, care-i ferea de lovituri. Numai şiretul stăpîn, Zeus, cu un mănunchi de fulgere, îşi lumina drum pe pămînt, căutînd acele buruieni. El le-a găsit, le-a smuls grăbit şi le-a ascuns.

Primejdia se spulberase. Zeus era mai liniştit. Dar, împotriva farmecelor Gheei, îi trebuia şi-un luptător c-o fire muritoare, ca să-i învingă pe giganţi.

Şi Zeus a găsit pe-acel erou vestit, Heracle ²³, un luptător voinic, viteaz şi neînfricoşat de moarte.

Năvala spre Olimp

La început a fost o clipă de linişte pe-ntreg pămîntul. Toţi aşteptau cu încordare să vadă ce o să se-ntîmple.

Pe urmă, cu un urlet groaznic, giganţii au făcut un salt şi au pornit către Olimp. Au început s-arunce-n ceruri cu stînci uriaşe, apoi cu torţe mari, aprinse. Lăncile lor brăzdau văzduhul, albe, tăioase, sclipitoare, şi treceau dincolo de nori.

Zeus îi înfrunta cu furie, aruncînd fulgere din cer. Iar lîngă dînsul sta Heracle şi-nsoţea fiecare fulger cu cîte-o straşnică săgeată.

Giganţii au prins apoi să smulgă munţii din temelia lor, să-i pună unul peste altul şi să-şi alcătuiască-o scară, să ajungă pînă în Olimp.

In astă vreme, olimpienii erau mereu mai îndîrjiţi. Izbeau cu suliţe, cu săbii şi cu săgeţi către giganţi. Dar, iată, unul dintre dînşii, Alcioneu, cel mai voinic — care avea şi însuşirea că nu putea fi omorît, atîta vreme cît lupta în ţara unde se născuse — s-a căţărat sus, peste stînci. Văzîndu-l pe Alcioneu că este gata să pătrundă chiar în palatul din Olimp, Zeus a aruncat spre dînsul cu un mănunchi de fulgere. Heracle l-a lovit de-asemeni cu o săgeată drept în piept. însă Alcioneu, gigantul, în loc să cadă la pămînt, izbit de două ori în trupu-i, de-un zeu şi de un muritor, a hohotit în rîs năprasnic :

— Zadarnic vă munciţi voi doi să-l zdrobiţi pe Alcioneu ! Am să vă prind şi-am să vă zvîrl, ca pe nişte neputincioşi, pînă în Tartar, în afund. Să staţi şi voi lîngă titani...

Heracle nu putea pricepe de ce gigantul n-a căzut. Noroc că se găsea acolo, cu lancea-n mînă, şi Atena, zeiţă a eroilor, înţelepciunii şi prudenţei.

— Degeaba eşti uimit, Heracle, i-a rostit ea. Alcioneu este în ţara unde-a văzut lumina zilei. Şi pe acest pămînt gigantul nu va putea fi omorît. îl ocroteşte vraja Gheei. Atrage-l în tărîm străin, şi ai să-l nimiceşti curînd.

Mai mulţi giganti cu capul în ţărînă, zărind din muntele Olimp. Alcioneu cel mai de temut, l-a urmărit pînă la feei, şi astfel s-a îndepărtat de locul a întors spre el şi l-a ţintit cu o săgeată iar gigantul a căzut ucis.

- Alcioneu e doborît, să-l răzbunăm, au strigat ei, şi să-l ucidem pe Heracle ! Şi opt, nouă giganţi, grămadă, s-au repezit după erou.

Zeus, băgînd de seamă asta, şi vrînd să-l scape pe Heracle, s-a sfătuit pe loc cu Hermes, pristavul lui cel ds credinţă. Hermes, vicleanul, l-a-nvăţat să facă-n aşa fel, ca două dintre frumoasele zeiţe să iasă grabnic înaintea giganţilor ce-l urmăreau, cu ură mare, pe Heracle. Zeus a poruncit să plece Hera, iubita lui soţie, şi Afrodita cea gingaşă. Ele au ascultat porunca şi, plutind pe un nor de aur, au ajuns repede în drumul giganţilor, care erau gata să-l prindă pe Heracle. Dulcea zeiţă Afrodita, stăpînă peste dragoste, făcînd şi ea nu ştiu ce vrajă, a ameţit pe fiii Gheei şi-ai lui Uranus, înstelatul. Uitîndu-şi ura pe Heracle, giganţii s-au simţit cuprinşi de-o dragoste nesăbuită pentru frumoasele zeiţe. Şi le-au mărturisit iubirea, unii din ei cerîndu-le chiar de soţii.

...In acest timp, Zeus, din slavă, n-a stat să piardă nici o clipă. Lovea mereu cu trăsnete. Heracle a ţintit de-asemeni, în ei, cu cîteva săgeţi.

Nici un gigant din opt sau nouă n-a scăpat teafăr sub săgeţi şi trăsnete şi fulgere.

Ceilalţi dintre feciorii Gheei au fost cu toţii încolţiţi de către zeii olimpieni. Atena l-a tîrît de chică pe fiorosul Encelade ²⁴, du-cîndu-l în Sicilia şi, prăvălindu-l într-o groapă, a trîntit peste el un munte. Poseidon, Ares şi Hefaistos, Artemis, Hermes şi Apolo au biruit în lupte crunte întreaga ceată de giganţi şi s-au acoperit cu toţii de glorie nepieritoare ²⁵. Legenda spune că giganţii, pierind acolo, lîngă mare, s-au prefăcut şi ei în munţi.