Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Prometeu aduce oamenilor focul

Numai că Prometeu ceruse, în repetate rînduri, focul, să-l dea şi oamenilor săi. Zeus îl amîna cu vorba de azi, pe mîine şi poimîine.

Acum, după-ntîmplarea asta, s-a dus la el încă o dată, şi l-a rugat :

— Oamenii trăiesc greu. îndură frig, îndură beznă. Sălăşluiesc numai în peşteri. Sînt doar pescari şi vînători. Mănîncă fructe din copaci. Eu vreau să-i văd meşteşugari, şi pentru asta au nevoie de focul tău, ce se găseşte, zăvorit bine, în Olimp...

Dar Zeus, mînios pentru ocara îndurată, l-a luat pe Prometeu la goană.

— Tu ce gîndeşti ? Că Zeus e-atît de prost să le dea oamenilor focul ? Tu i-ai făcut asemeni nouă, şi dacă or avea şi focul, ar fi în stare să se scoale cu armele să mă lovească şi să-mi pierd tronul...

— Eu una ştiu, măreţe Zeus, că oamenii, pînă la urmă, tot or să capete acest foc...

Cînd crezi că mă îndupleci ! a răcnit Zeus, spuse acesta e ceresc. Oamenii-n vale pot să piară, şi focul tot n-am să ţi—1 dau. Eu nu-l trimit jos, pe pămînt, decît cînd vreau să pedepsesc făpturile-ţi nesuferite, însă atunci sub chip de. trăsnet. Deci du-te, du-te, Prometeu, pînă n-apuc să te lovesc pe tine, cel dintîi, acum, fiindcă m-ai îndîrjit destul...

Altul, de spaimă, ar fi cerut grăbit iertare, căutînd, cumva, să-l îmblînzească pe zeul cel atotputernic. Dar Prometeu, prea îndrăzneţ, nu era unul dintr-aceştia.

Şi-aşa, precum spune legenda, în toiul nopţii următoare, titanul a pornit la drum. S-a furişat în fierăria unde lucra Hefaistos fulgere lucii orbitoare, pentru stăpînul din Olimp. In fierărie, pe-un pat moale, Hefaistos sforăia dus. Focul ardea domol pe vatră, cu pîlpîiri albastre, roşii, aruncînd umbre viorii pe faţa zeului înnegrită de fum, cenuşă şi scîntei, scăldată toată în sudori.

Deodată, auzind un zgomot, Hefaistos s-a întors pe-o parte, cu trupul greu şi obosit, şi-a îngăimat ceva prin somn. Prometeu s-a oprit puţin. Avea cu el, în mîna stingă, tulpina unei plante verzi — plantă de soc, pe cît se spune — scobită însă înlăuntru. Luase tulpina asta verde, ca să ascundă în ea focul şi totuşi să nu se aprindă.

A stat şi-a aşteptat o vreme, pînă ce a văzut că zeul a adormit ca mai-nainte şi, repede, a luat din vatră un bob de jar şi l-a ascuns în tulpiniţa verde. Apoi s-a repezit afară...

Noaptea era adîncă, neagră. Prometeu a fugit prin noapte. A tot fugit neobosit, pînă ce-a ajuns în văi. Acolo s-a oprit din fugă. A chemat oamenii la el. Cu bobul roşu a aprins o grămăjoară de surcele. Surcelele au pîlpîit, şi-o flacără strălucitoare s-a-nălţat veselă-n văzduh. Din grămăjoara asta mică, alte mormane s-au aprins. Şi-acum, în peşteri, pe de-a rîndul, focul ardea vioi, în timp ce oamenii se încălzeau şi-i mulţumeau, cu negrăită bucurie, celui ce-i ocrotise iar.

Dar cum s-a văzut arzînd focul, pe cîmp, pe munte, prin păduri, Hermes l-a şi vestit pe Zeus :

— Stăpîne, focul din Olimp a fost răpit de Prometeu şi dăruit celor de jos. Priveşte-i cum îşi moaie-n flăcări arama şi o ciocănesc, îşi fac unelte, arme, roate, corăbii, case, tot ce vor... Sînt învăţaţi de Prometeu, titanul care ne-a trădat...

— Cum ? Focul meu a fost furat ? a răcnit Zeus, în Olimp, aşa de tare, că pămîntul s-a zguduit pînă-n străfund. Cum ? De titanul Prometeu ?... O ! Blestematul ! A sosit clipa cînd ne vom răfui. Intîi vreau să-i lovesc pe oameni, să vadă el cum i-am lovit. Pe urmă vine rîndul său...

Cutia Pandorei

L-a strigat apoi pe fierar. Hefaistos s-a arătat tremurînd din încheieturi, galben, în uşa fierăriei.

— Stăpîne, nu-s de vină eu. Prometeu m-a furat în somn...

— N-ai stat de veghe ! s-a-ncruntat spre el stăpînul din Olimp. Dar despre asta, făurare, vom mai vorbi noi amîndoi. Acuma, însă, ai să-mi faci, din apă şi ţărînă, o fată. Să fie fiinţă muritoare, dar chip să aibă de zeiţă. Prometeu a făcut bărbatul, iar tu să-mi făureşti femeia...

— Mă duc numaidecît. M-apuc de lucru şi sînt gata mai înainte de amurg... a zis fierarul, mulţumit că scăpase aşa de uşor.

— Cînd îţi vei termina lucrarea, Hefaistos, să chemi toţi zeii. Să spui că-i din porunca mea. Şi zeii s-o împodobească pe fata ce-o vei măiestri, cu cele mai alese daruri... a mai rostit Zeus încet, zîmbind viclean, în barba-i deasă. Apoi să mi-o înfăţişezi, căci vreau să-i fac şi eu un dar...

Hefaistos a dat din umeri. Nu pricepea ce vrea stăpînul. S-a apucat însă de lucru, luînd pildă de la Prometeu, care făcuse primul om. A luat o mînă de ţărînă din trupul cel fertil al Gheei şi a turnat deasupra apă. Din lutul ud a făurit un corp de-o rară frumuseţe şi un chip dulce de fecioară ³³.

Zeul meşteşugar făcuse, precum îi poruncise Zeus, cea dintîi fată muritoare, pentru că toate celelalte de pîn-atunci erau zeiţe.

După aceea a chemat pe zeii din Olimp la el şi le-a grăit în acest chip :

— Fiinţa pe care o vedeţi a fost făcută din porunca înaltului nostru stăpîn. Şi tot el v-a cerut şi vouă s-o înzestraţi, cît mai ales, cu straie şi cu alte daruri...

Palas-Atena — supărată pe Prometeu, pentru că dînsul ţinea prea mult la muritori — s-a apucat, ca răzbunare, s-o înveşmînte pe copila abia creată de fierar.

I-a ţesut astfel de veşminte, cum nu făcuse pîn-atunci nici chiar zeiţelor din cer. I-a aşternut o haină albă pe umerii strălucitori. Mijlocul i l-a strîns zeiţa cu-o cingătoare aurită, iară pe cap i-a pus un văl cu broderii nemaivăzute, făcute chiar de mîna ei.

Charitele şi horele s-au strîns şi ele-n jurul fetei, dîndu-i din însuşirile şi gingăşia ce-o aveau. Dalba zeiţă Afrodita i-a hărăzit, la rîndul său, puterea de-a sădi iubirea în inima bărbaţilor.

Iar Hermes, zeul cel şiret, i-a dat copilei glasul lui, mîngîietor şi subţireţ, i-a dat şi vraja ochilor.

Hefaistos i-a meşterit şi o cutie de aramă, închisă bine c-un capac. Stăpînul lumii a deschis cutia asta de aramă şi-a pus în ea mai multe daruri.

— Te vei numi, frumoasă fată, Pandora, a glăsuit Zeus, pentru că ai atîtea daruri primite de la olimpieni. Să le păstrezi toate acestea pentru făptura-ţi minunată. însă cutia de aramă s-o dăruieşti soţului tău, după ce te-i căsători...

Pandora s-a plecat-naintea lui Zeus cel atotputernic.

— Hermes, condu-o pe pămînt, în locul unde se găseşte prea-îndrăzneţul Prometeu, a mai rostit stăpînul, Zeus.

Zeul pristav, luînd-o de mînă, a coborît pe pămînt.

Bărbaţii, cîţi erau în lume — erau pe-atunci numai bărbaţi — s-au adunat lîngă Pandora, mirîndu-se nespus de mult de frumuseţea ce-o avea, de gingăşia, glasul ei şi de dulceaţa ochilor.

Nu era unul să nu vrea s-o vadă-n casa lui, soţie. Ba da, unul a fost, şi-acela era titanul Prometeu. Deşi era vrăjit de fată, deşi i-ar fi plăcut şi lui s-o vadă luminîndu-i casa, Prometeu sta prevăzător.

— Cînd Zeus ne trimite daruri, oricît sînt de ispititoare, feriţi-vă de vicleşug !... a spus el către muritori.

Bărbaţii s-au ferit în lături, ascultîndu-l pe Prometeu. Numai Epimeteu, titanul, frate bun al lui Prometeu, şedea cuprins de dragoste şi nu făcea un pas-napoi. în acea clipă, Afrodita s-a avîntat către pămînt şi l-a rugat pe micul Eros ³⁴ să tragă iute o săgeată, ţintindu-l pe Epimeteu în inima-i fremătătoare. Eros a tras. Epimeteu s-a clătinat şi a-ntins braţele spre fată. Ea, ca un fulg, s-a îndreptat către Epimeteu, zîmbind. Şi el le-a glăsuit voios :

— Pandora o să-mi fie soaţă ! Voi v-aţi ferit dar eu o vreau.

— Iată, acesta este darul ce îl trimite, pe pămînt, prin mîna mea, stăpînul, Zeus, a glăsuit frumoasa fată şi i-a dat lui Epimeteu cutia încă zăvorită, ce-o adusese din Olimp.

Epimeteu a luat cutia şi-ncet i-a ridicat capacul. Credea că-s daruri preţioase. Cînd colo, din acea cutie s-au ridicat, zburînd în cete, toate nenorocirile şi relele pe care lumea le-a avut de atunci mereu.

S-au răspîndit minciuna, ura, grija, zavistia, necazul, durerea, suferinţa, foamea şi setea, molimele negre, ba chiar şi moartea, hîda moarte. Toate cu-nfăţişări de spaimă, înaripate, însă mute, s-au răspîndit care-ncotro, umplînd pămîntul şi făcîndu-şi cuiburi în toate cele patru zări ³⁵.

Văzînd Epimeteu că ies atîtea rele din cutie, a şi trîntit la loc capacul. Dar prea tîrziu se deşteptase. Năpastele se înălţaseră, şi lumea le purta în cîrcă. Mai rămăsese în cutie numai o arătare mică, firavă şi cu aripi slabe. Ea n-apucase să mai zboare şi purta numele : Speranţa.

Asta a fost zestrea pe care Zeus o dăruise fetei, ca s-o aducă pe pămînt : rele, nenorociri şi boale.

Numai speranţa ³⁶ cea firavă avea să fie lîngă oameni, să le-n-colţească-n cugete, în ceasuri grele, în restrişti.