Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Inlănţuirea lui Prometeu

Aşa se răzbunase Zeus pe oamenii lui Prometeu, care rîseseră de dinsul în adunarea din Mecona. Dar Prometeu, văzînd aceasta, l-a înfruntat din nou pe Zeus şi s-a urcat pînă-n Olimp, să-i spună-n faţă adevărul :

— Eşti crud şi eşti răzbunător !... i-a strigat el neînfricat. Nu-i demn, să ştii, ca un stăpîn să-şi urască atît de mult supuşii, pe care el, în primul rînd, ar trebui să-i ocrotească.

Zeus, lesne de înţeles, s-a-nfuriat înspăimîntător.

— Hefaistos ! a poruncit. Adu-mi nişte cătuşe tari şi nişte lanţuri mari şi grele, ba şi-un piron mai lung şi gros...

— Aduc ! s-a repezit fierarul, deşi se pare că în taină îl preţuia pe Prometeu, care crease primul om. Şi de la dînsul luase pildă cînd o făcuse pe Pandora.

Ce-i drept, era şi supărat pe Prometeu, fiindcă-i răpise din fierărie focul şi-l dăruise omenirii.

— Aduc cătuşele, a spus, şi lanţurile, şi pironul... Şi le-a adus, deşi în sine ofta încetişor : „Păcat..."

— Să vie Hermes !...

— La poruncă !... a răsărit şi crainicul.

— Voi, Hermes şi Hefaistos, cu Forţa şi cu Violenţa, slugile mela credincioase, plecaţi pe Elbrus ³⁷ şi-l legaţi pe-acest titan ³⁸, care iubeşte pe muritorii lui nevrednici mai mult decît pe olimpieni. Legaţi-l sus, pe-un vîrf de stîncă. Vîrîţi-i şi pironu-n piept.

— Am înţeles totul, stăpîne, a spus pristavul de îndată. Chemînd pe cele două slugi, Hermes l-a înşfăcat în braţe pe cel mai bun dintre titani şi l-au purtat cu silnicie, pînă pe Elbrus, în Caucaz, pe-o stîncă aspră, colţuroasă, mai sus, cu mult mai sus de nori.

Aici, Forţa şi Violenţa l-au cetluit în lanţuri grele. Mîinile şi picioarele i le-au strîns aprig în cătuşe. Iară Hefaistos, fierarul, a trebuit să ia ciocanul şi să-i bată pironu-n piept.

Cît a durat osînda asta, Prometeu, fiul lui Iapet, n-a scos din piept nici un suspin. Sfîrşindu-se înlănţuirea ³⁹ , din cer s-a auzit un glas, un glas puternic, plin de ură :

— Acesta-i numai începutul ! Am să-ţi trimit vulturul meu, şi el o să-ţi sfîşie trupul, cu ciocul său încovoiat, smulgîndu-ţi, zi de zi, ficatul...

Şi-ntr-adevăr, din cer coboară vulturul înspăimîntător, cu aripile larg deschise, cu cioc tăios, încovoiat. Vulturul ţipă şi se lasă peste sărmanul trup zdrobit, legat în lanţuri, sus, pe stîncă. Cu ghearele se prinde zdravăn de umerii însîngeraţi, iară cu ciocul îl sfîşie, smulgând bucăţile de carne, pe care le înghite lacom.

— Vei sta pe stîncă mii de ani, fără odihnă, fără somn, ars de dogori, bătut de vînturi, de grindină şi de zăpezi... se mai aude din văzduhuri vocea de tunet a lui Zeus.

Dar Prometeu ridică fruntea şi cată către zarea largă, către cîmpiile întinse şi către fluvii, către mări. Zăreşte-n sate şi oraşe mii, zeci de mii de flăcărui. Sînt focurile, ce-s aprinse de către oamenii lui dragi. Beznele nopţii-s risipite. Copiii lumii se-ncălzese la vetre, şi femeile au învăţat să fiarbă-n clocot carnea dihăniilor vînate. Meşteşugarii se trudesc, cu ajutorul focului, să făurească pentru dînşii unelte noi de pescuit şi de vînat, şi adăposturi şi veşminte, ce le fac viaţa mai uşoară şi mai plăcută tuturor...

Priveşte peste zări titanul. Zîmbeşte-n el. E mulţumit. Ştie că şi-a-mplinit menirea.

Doar Zeus se mai zbuciumă.

— O, blestemat să fii, titane ! strigă de-acolo, din Olimp. Nici n-ai glndit să-mi ceri iertare. Fii blestemat... fii blestemat...

Cuvintele-i sînt însoţite de fulgere şi trăsnete. Marea se tulbură şi fierbe. Furtuna se dezlănţuie. Pămîntul, zguduit, se crapă. Valuri uriaşe se lovesc de stîncile din ţărm, urlînd. Cerul ca smoala se despică şi sus, în slăvi, se vede Zeus, măreţ, cu fulgerele-n mîini. Iară pe stîncă Prometeu stă neclintit şi fără teamă înlănţuit, şi îi răspunde :

— Nu m-ai învins deloc, stăpîne... Oamenii au să vieţuiască şi peste mii şi mii de ani... Tu, însă, Zeus, ai să pieri...

Ecoul munţilor îi duce cuvintele din stîncă-n stîncă, pînă în sate şi oraşe. Le aud oamenii şi—i poartă cuvintele tot mai departe :

— Tu, însă, Zeus, ai să pieri !...

Călătoria lui Zeus pe Pămant

— Nu rîd pe faţă muritorii, îi spune Hermes la ureche. însă zîmbesc cu înţelesuri nu prea de cinste pentru tine, cînd ţi se pleacă la altare, cînd duc ofrande templelor. Iar uneori — e drept că numai aşa, pe-ncetul, pe şoptite — pun la-ndoială-nţelepciunea zeilor noştri din Olimp.

Dupa ce Zeus pedepsise atat de greu pe muritori , trimiţîndu-le în cutia înşelătoare a Pandorei boala, durerea, suferinţa şi altetele fără număr, tot nu era împăcat în sine.

Faptul că Oamenii aveau în stăpînirea lor focul ceresc îl mînia. Iar în urechi îi suna încă rîsul lor plin de voioşie, din acea zi, de la Mecona, cînd Prometeu îl păcălise şi îl făcuse de ocară.

Le-a poruncit, deci, să-i ridice altare multe, temple mari, şi să-i aducă sacriifcii. Şi-n primul rînd, el a trimis, într-o pădure din Dodona ⁴⁰ , o porumbiţă fermecată, cu pene negre ca tăciunii. Ea s-a lăsat într-un stejar pe-o cracă lungă, şi-a-nceput să glăsuiască oamenilor. Vorbea cu voce de femeie :

— Voi, oameni, spunea porumbiţa, faceţi aicea un oracol. Vîntul cînd va sufla prin frunze, vîntul trimis de însuşi Zeus, şi murmurul izvorului au să v-aducă pe pămînt poruncile stăpânului.

— Dar poate nu vom înţelege susurul vîntului prin frunze, nici şopotul izvorului, au răspuns unii dintre ei.

— Preoţii cei orînduiţi ca să-l slujească pe stăpîn au să vă tălmăcească totul... a rostit iarăşi porumbiţa. Voi aveţi doar să ascultaţi poruncile lui înţelepte. Altminteri o să suferiţi pedepse înfiorătoare, cum suferă şi Prometeu...

La vorbe din acestea, mulţi s-au cam încrîncenat de ciudă. Toţi îl iubeau pe Prometeu şi deplîngeau prea-cruda-i soartă.

Totuşi, pentru că se temeau de Zeus, i-au ascultat poruncile primite prin preoţii săi, care-i slujeau oracolul, i-au înălţat altars multe şi temple mari, strălucitoare. In cinstea lui, precum dorea, s-au pus la cale jocuri, lupte, concursuri şi serbări vestite,numite apoi olimpiade ⁴¹.

Zeus, văzîndu-şi templele, părea ceva mai mulţumit. Privea triumfător din slavă şi se gîndea că s-au plecat în faţa lui toţi muritorii. Ţinea, cu toate astea, fulgerul său necruţător, gata să-l zvirle, fără milă, către pămînt, de-ar fi aflat cel mai mic semn de-mpotrivire.

Era deci Zeus mulţumit, cînd, iată, vine zeul Hermes şi îi aduce, în Olimp, veşti nu prea îmbucurătoare.