Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Crima lui Ares

Adonis însă rîde. Pe faţa lui zeiţa zăreşte nepăsare. Şi nici nu se gîndeşte să fugă de pericol. Ba, parcă se-ndîrjeşte şi vrea să-i dovedească iubitei, Afrodita, puterea, voinicia de care e în stare. Porneşte prin pădure, ţinînd în mîna dreaptă o secure tăioasă, şi-n stînga, lunga-i lance.

Trecînd printre desişuri îi iese-n cale-o fiară. Un porc mistreţ. Adonis s-avîntă după el. Cam mare e mistreţul !... Şi colţii lui sînt parcă pumnale răsucite !...

Iar fiara îl priveşte cu ochii mici şi roşii de ură şi de sînge. Fugind, l-ademeneşte prin umbrele pădurii, departe mult de locul- unde se-afla zeiţa. Oprindu-se din goană, mistreţul se întoarce şi-l înfruntă furios. Adonis îşi ridică lancea şi îl loveşte. Dar nu izbeşte poate îndeajuns de bine. Mistreţul, grohăind, se repede la tînăr şi îl trînteşte jos. Cu colţii lui năprasnici, îl rupe-n bucăţele.

Zeiţa Afrodita abia se despărţise de tînărul ei soţ, pornind prin slăvi cu carul cel tras de păsări albe. Deodat-aude vuiet. Aude cum răcneşte Adonis, cînd mistreţul îi vîră colţii-n piept, şi-ndreaptă iute carul spre locul bătăliei, să-i vină într-ajutor preadragului Adonis. Din văzduh vede locul. Coboară ca săgeata. Sărind din car îşi pierde sandalele de aur, se-mpiedică-ntr-o tufă de trandafir sălbatic, şi sîngele-i ţîşneşte... dar uită de durere. Cu ţipete de spaimă aleargă către trupul însîngerat, ce zace lipsit de viaţă-n ierburi. Apucă doar să vadă mistreţul cum dispare... Apucă doar să vadă... însă zeiţa ştie că mistreţul e Ares.

Da. Ares se schimbase într-un mistreţ hidos. Era gelos pe Adonis, ştiind că-i luase locul în inima zeiţei. Vroia să-l nimicească. De-aceea-l amăgise pe tînărul Adonis, la luptă, în pădure, unde îl ucisese.

— O, blestemat fii, Ares ! ţipa, frîngîndu-şi trupul pe pieptul lui Adonis, zeiţa Afrodita. Fii blestemat de-a pururi, tu, cel flămînd de sfadă şi însetat de sînge, tu, cel ce nu ai milă !...

Dar Ares n-aşteptase blestemele zeiţei. Tîrîndu-şi după sin scutul cel greu de-aramă şi suliţa sa lungă, pornise în Olimp, rînjind cu mulţumire. Isprava-i izbîndise şi îi era destul.

— Sărmanul meu Adonis, ţi-e stinsă tinereţea, se jeluia zeiţa şi se lovea cu pumnii tremurători în frunte. Adonis !... Nu se poate. Nu vreau s-ascult de legea lui Zeus pentru oameni. N-am să te las să pieri. Vei dăinui de-a pururi, ca vie amintire a suferinţei mele !...

S-a tot jelit zeiţa pe trupul lui Adonis, mai mult de două zile, şi lacrimile sale, picurate-n poiană, s-au prelăcut în flori, precum spune legenda, în flori de anemone.

Cînd s-a-nţepat zeiţa c-un spin de trandafir, fugind către Adonis, i-a curs sînge din rană. Şi sîngele-i divin a colorat cu roşu imaculata floare. Pînă în acea ziuă, floarea de trandafir fusese numai albă. Acum era şi roză, şi roşie ca macul. Era şi parfumată.

Şi ca să nu se uite vreodată de Adonis, a hotărît zeiţa serbări mari, fastuoase, în fiecare an, vreme de două zile, atîta cît plînsese şi dînsa în poiană. Serbări numite-adonii ¹¹⁶ . într-adevăr, aezii cîntau că niciodată nu a putut să-l uite pe soţul său, Adonis, şi-n cinstea lui, adesea ocrotea pe cei'tineri, cînd le-nfloreau în inimi simţirile alese şi-o dragoste curată.

Sculptorul sihastru

...Şi vieţuia, se spune, într-wn oraş din Cipru ¹¹⁷, pe vremuri, un artist ce făurea cu dalta chipuri de zei şi oameni, din marmură şi fildeş, din piatră sau din lemn. Iar sculptorul acesta era frumos şi tînăr. Avea o casă mare, grădini pline de roade şi flori înmiresmate. Dar el trăia sihastru, cu cîţiva sclavi ai săi, căci nu avea soţie. Nici nu voia să aibă, deşi, trecînd pe uliţi, îi aruncau ochiade copilele din Cipru, iar mamele cu fete de măritat îi tot dădeau tîrcoale şi îl pofteau la mese şi la alte petreceri.

Dar Pigmalion, artistul — căci astfel se numea — nu da nici un răspuns. Şi rămînea tot rece, tot singur, în tristeţe.

Văzuse că în Cipru bunele obiceiuri, rămase din trecut, erau tot mai uitate. Fetele, altădată harnice, iubitoare de casă şi modeste, căutau acum ospeţe cam nelalocul lor, şi straie deşucheate şi danturi zgomotoase. Virtutea şi credinţa erau înlocuite de nestatornicie şi de uşurătate. Graţia se pierduse. în schimbul ei găsea privire îndrăzneaţă, vorbă gălăgioasă şi lipsă de ruşine.

Purtările acestea îl mîhneau pe artist, şi visurile sale despre o fiinţă pură, gingaşă, devotată, pe care s-o îndrăgească şi care să-i rămînă soţie toată viaţa, se spulberau pe rînd.

Artistul ciopleşte o fecioara din fildeş.

Ca să-şi aline dorul de-o astfel de copilă, artistul se închise la el în atelier şi, luînd în mină dalta, se-apucă să cioplească, din fildeş, o fecioară, aşa cum şi-o visase ¹¹⁸.

Veneau la uşă prieteni, artişti tot ca şi dînsul, şi-l întrebau :

— Ce tot faci, Pigmalion, mereu închis în casă ?...

— îmi tălmăcesc în fildeş un vis încîntător, le răspundea artistul.

Şi nu deschidea uşa. Lucra fără-ncetare, făcînd din noapte zi.

Sfîrşind apoi cu munca, el însuşi, Pigmalion, a privit cu uimire la statuia cioplită din fildeşul lucios. Căci statua aceea înfăţişa chiar fata pe care şi-o dorise. însă mult mai frumoasă decît în visul său. Pe fruntea ei senină citeai neprihănirea. Gura-i părea o floare, zîmbind în zori de zi sub raza purpurie, şi corpul de zăpadă, ovalul lin al feţei şi blinda mlădiere cu care se pleca fecioara către dînsul erau desăvîrşite. cum nu se mai văzuse.

Pigmalion alergă şi-i cumpără veşminte. îi luă şi giuvaere. Aduse din grădină flori roşii, îmbălsămate, şi-i aşternu covoare şi perne peste tot.

Ba-i dete chiar şi-un nume copilei ce-o crease cu mîna lui, spunîndu-i frumoasa Galateea.

Şi nu mai era singur. Era cu Galateea. Ei îi spunea acuma tot ce gîndea, şi fata îi surîdea sfios, cu gura tăiată fin în fildeş, de parcă-l pricepea. Iar cînd lucra, artistul o întreba mereu :

— Tu ce spui, Galateea ? Mai poate să cioplească dalta mea o minune aşa precum eşti tu ?..,

Lui îi părea că fata-i răspunde :

— Da, iubite...

Şi, ascultînd răspunsul, artistul se-ncorda. Mîna lui mult dibace cioplea lucruri de artă ce nu aveau pereche... Dragostea-i da putere şi aripi ca să zboare pe culmea creaţiunii.

Toţi admirau acum ce dăltuia în piatră, în fildeş sau în lemn, neîntrecutul sculptor...