Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Afrodita

Viata impodobita de farmecul iubirii este mai fericită. Dragostea îmblînzeşte firea şi duce focul vieţii întruna mai departe.

Aceea care primise în grijă de la Zeus iubirea, frumuseţea şi viaţa, era zeiţa Afrodita. Şi nimfele-i cîntau¹¹² :

— In faţa ta, zeiţă, se depărtează norii şi vînturile fug. Pămîntul îţi aşterne covoare felurite de flori viu colorate, cerul se-nseninează, se umple de lumină, şi mii de păsărele, ce împînzesc văzduhul, mărturisesc prin cîntec puterea-ţi nesfîrşită. Atunci cînd se vesteşte o zi de primăvară, Zefirul, pîn-atuncea ascuns şi amorţit, îşi reînsufleţeşte fecunda adiere... Turmele dau năvală peste păşunea grasă sau trec fluviile repezi. In mare şi în munte, în rîuri tumultuoase sau în cuiburi de păsări, şi-n iarba din livadă, tu vrăjeşti orice inimi, orice vieţuitoare. Le dăruieşti iubirea, năvalnica dorinţă de-a se-nmulţi mereu...

Apoi cîntau puterea zeiţei Afrodita de a pătrunde-n inimi, făcînd să încolţească într-însele iubirea, căci oamenii şi zeii erau zeiţei pradă.

Puţini zei sînt aceia ce pot să-i stea-mpotrivă. Doar Hestia, Atena şi Artemis erau netulburate de flacăra iubirii. Ba, chiar şi despre ele legendele spuneau că-n mare, mare taină, aproape fiecare avea un dor anume.

Atena avusese cîndva o înclinare pentru titanul, care zăcea acum pe Elbrus, greu ferecat în lanţuri. Zeiţa vînătoarei, Artemis, era să se mărite c-un uriaş, Orion. Iar Hestia, pesemne, o fi avut şi ea vreo taină.

Chiar Zeus... cît e Zeus de mare şi puternic... cît poate el supune pe ceilalţi zei cu pumnul cel încărcat de fulger... şi totuşi, Afrodita i-a tulburat simţirea. L-a făcut şi pe dînsul, stăpîn atotputernic, să-şi părăsească tronul şi, ameţit s-alerge, din Olimp, preschimbat în taur, vultur, cuc sau alte animale, de-a rîs o lume-ntreagă.

Zeus inspiră Afroditei o dragoste nesăbuită

Ei bine, pentru asta Zeus îi purta pică zeiţei Afrodita şi, ca să se răzbune, să poată şi el rîde de slăbiciunea ei, i-a hărăzit dorinţa să se îndrăgostească de-un simplu muritor.

Zeiţa, după voia cerescului său tată, a îndrăgit pe-un tînăr ce se chema Anhise. Din dragostea aceasta s-ar fi născut Enea. Şi-acest voinic, Enea, c-o mină de viteji, va-ntemeia cetatea cu nume mare : Roma. în acest chip, romanii se făleau spunînd că

sînt urmaşii zeiţei Afrodita ¹¹³ . Dar, după cît se pare, ea nu se bucura de înrudirea asta. Vroia să îşi ascundă dragostea cu Anhise, un simplu muritor.

— Din vina ta, spunea ea troianului Anhise, eu îndur umilinţe. Căci zeii se temeau, mai înainte vreme, de ce puneam la cale. Puterea mea divină îi subjuga pe toţi, pentru că, rînd pe rînd, eu unisem pe zei cu fete pămîntene. Acum însă — vezi bine — că nu mai am cuvînt ! Nu pot s-aduc aminte toate aceste lucruri, căci eu însumi greşit-am, şi chiar mai mult ca ei. Simţirea mea zeiască a fost, la fel, tîrîtă de-o oarbă rătăcire, şi nici n-am îndrăznit să pomenesc de ea...

Zeiţa, căindu-se de faptă, s-a despărţit de tînăr, spunîndu-i la plecare :

— De vei vorbi, vreodată, troianule Anhise, ori de te vei lăuda că eu ţi-am fost nevastă, Zeus o să se-nfurie şi te va fulgera !... El nu îngăduie celor de jos să ştie că zeii pot greşi !...

Şi, poruncind zeiţa să i s-aducă grabnic rădvanul din petale de flori de trandafiri, purtat de porumbiţe, îl părăsi pe Anhise.

Plecă prin lumea largă, urmată de cortegii, de hore şi charite, şi de un copil, Eros.

Copilul se născuse din dragostea cu Ares, zeul neghiob şi ţanţoş al crudului război. Purta în mînă arcul şi pe spinare tolba umplută cu săgeţi. Zeiţa Afrodita îl sfătuia pe Eros cînd să întindă arcul şi-n cine să lovească.

Săgeţile lui Eros erau de două feluri : unele făurite din aur, înmuiate cu vîrfu-n foc şi miere, iar altele de plumb, cu vîrfu-rile negre, mînjite cu otravă.

Iar zeul, bun de joacă, la stăruinţa mamei îşi arunca săgeata cu miere sau otravă în inirni de fecioare sau de flăcăi voinici.

Năstruşnicul adesea trăgea la întîmplare şi-mprăştia iubirea : cu miere, fericită ; cu fiere — în dureri, stropită mult cu lacrimi.

Ba, uneori, feciorul acesta zvînturat nu vrea să ţină seamă nici cel puţin de zei. Nici de părinţii lui. Pe Zeus îl ţintise. Pe Ares, tot la fel. Şi chiar pe Afrodita...

Adonis

Legenda povesteşte c-odata Afrodita a vrut să-mbrăţişeze pe fiu-i alintat. Cum s-a plecat zeiţa, căci Eros era mic, nu ştiu cum o săgeată, ce se ivea din tolbă, a atins sînul mamei. Puţin, puţin de tot. Insă a fost destul ca dînsa să se simtă, pe dată, străbătută de un fior ciudat. Iubirea-i pătrunsese în inimă, fierbinte. A-nchis o clipă ochii, şi cînd şi i-a deschis, i-a apărut în faţă un flăcăiandru chipeş, un vesel vînător, cu numele Adonis.

Era aşa de chipeş vînătorul Adonis, încît — precum spun unii — îl întrecea pe Apolo, zeul cel mai frumos. Iar între pământeni nu se găsea nici unul să-i fie deopotrivă.

L-a îndrăgit zeiţa atît de mult pe-Adonis, încît a părăsit de dragul lui Olimpul şi templele măreţe... şi jertfele aduse de pă-mînteni. Şi tot... Tot ce avea lăsase... Şi l-a urmat pe Adonis.

Adonis, de asemeni, s-a-ndrăgostit de dînsa. Mai ştii ? — ţintit de Eros, sau poate fermecat de brîul plin de taine şi plin de amăgiri, pe care îl purta zeiţa Afrodita ¹¹⁴.

Numai că, de-astă dată, Adonis poruncea. Lui nu-i plăcea găteala, şi i-a cerut zeiţei să-şi zvîrle cununiţa din pletele ei blonde, brîul cel fermecat, spinulele de aur, agrafele, cerceii, brăţările rotunde, şiragurile scumpe şi vălurile albe — podoabele pe care i le-admirau toţi zeii. I-a mai cerut să-şi puie un strai simplu de tot, un peplon sau un hiton, cum îmbrăca zeiţa cea castă-a vînă-toarei cînd alerga prin munţi ¹¹⁵.

Iar blonda Afrodita l-ascultă pe Adonis şi face tot ce-i cere, fără de nici un murmur. îşi leapădă din plete podoabele de aur şi îmbracă un hiton scurt pînă la genunchi.

Ea, care-odinioafă: îşi petrecea tot timpul doar câ să se gătească şi să-şi pieptene părul, cutreieră acum pădurile umbroase pe urma lui Adonis şi-i veşnic temătoare, să

nu i se întîmple, cumva, vreo vătămare, ori vreo nebănuită primejdie să-l pască pe preadragul ei soţ. Adesea-l sfătuieşte pe Adonis, vînătorul : — Iubitule, fereşte-ţi de fiare fiinţa scumpă. Eşti muritor, şi fiara, cu ghearele-i grozave, cu colţii ascuţiţi, te poate sfîşia. Fii curajos cu iepurii, cu cerbii. Nu te lupta cu leii, cu urşii sau mistreţii. Nici vîrsta ta, nici chipul nu pot să îmblînzească pe fiarele acestea sălbatice, haine, nu pot să-ţi scape viaţa. Fereşte-te, iubite. Te roagă Afrodita. Nu te vîrî-n primejdii...