Volumul 3 Esenţa vieţii: destinul, karma, spiritul

Episodul 11 - NURDUKU

Eroul povestirii este filipinezul NURDUKU. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 929-981. NURDUKU s-a născut în localitatea portuară Kabaritan (denumirea actuală: San Jose), situată în sudul insulei Mindoro, pe ţărmul Mării Luzon. Această insulă face parte din Arhipelagul Filipine.

Familia lui NURDUKU era săracă, trăind cu toţii din darurile naturii. Daroro (tatăl) şi Mudir (mama) au avut 12 copii. Dintre aceştia, 10 au decedat înainte de a deveni majori, din cauza bolilor specifice zonei, mai ales malaria. Au rămas în viaţă doi băieţi. NURDUKU avea un frate mai tânăr cu 5 ani, Narono.

Limba vorbită de întreaga comunitate era un dialect de origine malaysiană. Toţi locuitorii erau plăcuţi la înfăţişare şi foarte vorbăreţi. Nu făcea excepţie nici familia lui Daroro. Cu toţii credeau în zeii naturii şi se rugau la ei pentru binele tuturor.

Atât bărbaţii, cât şi femeile purtau cercei mari, haine confecţionate din bumbac sau scoarţă de arbore. Aveau culoarea măslinie, erau voinici, trupul fiindu-le pictat cu desene tradiţionale. Se ungeau pe piele cu ulei de cocos şi de susan, ca să se apere de soare şi de vânt.

Bărbaţii aveau părul foarte negru şi lung până la brâu. Purtau săbii scurte, cuţite, suliţe, scuturi mari, căngi, cârlige. Foloseau plase pentru pescuit în formă de pâlnie şi bărci în care încăpeau mai mulţi oameni. Femeile purtau fuste lungi, aveau părul negru căzut până la pământ, iar urechile găurite erau împodobite cu cercei de aur.

Toată populaţia mesteca într-una un fruct ce semăna cu o pară. Îl tăiau în 4 părţi, apoi îl înfăşurau în frunzele pomului său, asemănătoare la aspect şi la gust cu frunzele de dud. După ce le mestecau bine, le scuipau, iar gura le rămânea foarte roşie. Foloseau acest fruct pentru că le înviora mult inima. Dacă nu l-ar mai fi folosit, ar fi murit cu toţii.

Părinţii lui NURDUKU erau oameni gospodari, băieţii crescând asemenea lor. Daroro pleca în zori cu barca la pescuit. Acasă, nevasta îşi vedea de treburile ei. Pe lângă numeroşii copii, Midur mai creştea porci, găini, capre, câini şi pisici. Hrana vegetală era compusă din orez, nuci de cocos, smochine, ghimbir, portocale, lămâi.

Pentru întreaga comunitate, palmierul era arborele vieţii. Un astfel de arbore trăia 100 de ani. Din fructele lui, nucile de cocos, se obţineau diverse alimente. Vinul rezulta prin fermentarea sucului ce picura printr-o gaură făcută în vârful palmierului. Bărbaţii din zonă erau foarte băutori. NURDUKU a învăţat uşor să desfacă nucile de cocoş în părţile comestibile. Din prima coajă, verde şi groasă, scotea nişte firişoare necesare tatălui său la confecţionarea parâmelor folosite la legarea bărcilor. Coaja următoare şi ce urma sub ea erau folosite în alimentaţie. Coaja era prăjită, obţinându-se din ea un praf foarte gustos. Măduva albă de sub coajă era consumată crudă, cu peşte şi carne. Uneori o uscau, obţinând un fel de pâine. În mijlocul măduvei se găsea o licoare limpede, dulce şi foarte întăritoare. Dacă o lăsau să stea puţin, se închega şi semăna cu un măr. Când Midur voia să facă ulei, lăsa măduva-licoare să putrezească, apoi o punea să fiarbă. Uleiul obţinut curgea ca untul. Când voia să facă oţet, lăsa licoarea să fermenteze, apoi o lăsa la soare, obţinând un oţet asemănător cu cel preparat din vinul alb. Dacă măduva era dată pe răzătoare, amestecată cu propria licoare şi tescuită într-o cârpă, se obţinea un lapte asemănător cu cel de capră. Condimentele ca scorţişoara, piperul, ghimbirul şi nucşoara făceau parte din hrana tuturor.

Pe insulă domneau câţiva regi, fiecare cu teritoriul său, bine păzit de propria armată. Întreaga populaţie îşi plătea tributul către suveran în alimente, animale domestice sau vânate şi, mai ales, în aur.

Împlinind 12 ani, NURDUKU a început să meargă cu tatăl său în mica lor barcă spre insulele învecinate, în căutare de aur. Schimbul de produse era în natură. Hainele din bumbac şi mătase ţesute de Midur se schimbau pe bulgăraşi de aur. Până la 52 de ani, cât i-a fost dat să trăiască, NURDUKU a făcut nenumărate drumuri cu barca, în căutare de aur. O cantitate foarte mică o păstra pentru familia lui, iar restul reprezenta tributul oferit regelui, pentru ca el şi familia lui să fie lăsaţi în viaţă. Viaţa tuturor celor săraci era evaluată în bulgăraşi de aur.

La 19 ani, NURDUKU s-a căsătorit cu Yile, o fată frumoasă şi timidă, în vârstă de 17 ani. Era săracă, la fel ca şi el. Dintre cei 4 copii născuţi de Yile, 3 au murit înţepaţi de insecte. Singurul supravieţuitor, Tako, născut de mama lui la 24 de ani, a crescut harnic şi voinic, asemenea lui NURDUKU. Deşi amândoi consumau mult alcool, conform tradiţiei, nu deveneau violenţi faţă de membrii familiei. Aşa cum Midur nu cunoscuse bătaia nici de la părinţi şi nici de la soţ, tot aşa i se întâmplase lui Yile şi nevestei lui Tako. Răfuielile dure, cu pumnii şi armele, aveau loc numai între bărbaţi, atunci când apăreau hoţi de femei sau de aur.

Tako împlinise 24 de ani când i-a murit tatăl, doborât de o criză puternică de malarie. NURDUKU supravieţuise bolii timp de câţiva ani, până când trupul său uriaş se transformase într-un schelet ambulant. Tako îşi iubise enorm tatăl şi se străduise ani la rând să îi semene întru totul. Pierderea soţului a însemnat pentru Yile moartea însăşi. După ce l-au îngropat, femeia a refuzat hrana, stingându-se şi ea după câteva zile.

Spiritul temerarului NURDUKU s-a întrupat în delicata persană Lunky după 59 de ani.

Nina Petre
8 august 2014