X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

VII. CONSIDERAŢII FINALE

 

Spectacolul publicisticii eminesciene la „Timpul" nu este aşa de variat ca cel de la „Curierul de Iaşi". Nu-l întâlnim şi aici pe cronicarul de politică externă de la foaia ieşeană, pe cronicarul cultural şi nici chiar pe cronicarul dramatic de acolo. Capătă extindere, în schimb, dezbaterea de politică internă, iar celelalte domenii, care formau la „Curierul de Iaşi" preocupări dominante, sânt abordate intermitent şi puse în relaţie tot cu politica internă. Discursul critic cunoaşte o desfăşurare spectaculoasă, cu incursiuni adesea în istoria naţională şi cu o vervă polemică rar întâlnită în presa noastră.

Publicistica de la „Timpul" ocupă, prin problematică şi amploare un loc important în definirea personalităţii lui Eminescu în contextul ziaristicii româneşti din anii 1877—1880. Poetul dă prin publicistica sa, orientată spre viitor, cea mai înaltă expresie a luptei poporului nostru pentru apărarea fiinţei sale naţionale şi independenţei statului unitar român în condiţiile din secolul trecut.

 

D. VATAMANIUC

 

,,TIMPUL”

1877

[,,«ROMÂNUL» CONTINUĂ ŞI ACUM ..."]

 

„Românul" continuă şi acum acea ciudată polemică cu „Presa" care consistă în întoarcerea ¹ de cuvinte, asemănări de cifre, certe asupra marginilor frazelor întrebuinţate şi alte asemenea. Obiectul acestor dezbateri fără de folos este pe de o parte numărul ostaşilor căzuţi cu ocazia asaltului Angelescu, pe de alta dreptăţile cari le-au avut guvernul pentru a intra în război. Noi se înţelege că ne abţinem de a ne rosti în aceste întrebări, care nu se pot hotărî aici cu vorbe, nici cu întorsături istorice. Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul, în care cartea faptelor petrecute va sta deschisă şi se va citi atît de lămurit încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înţelesul.

 

[2 noiembrie 1877]

 

 

CONSPIRAŢIILE DIN CONSTANTINOPOL

 

Acum de câteva zile s-au văzut lipite pe zidurile Constantinopolului placarde care provocau poporul să omoare pe Mahmud-Damat, socrul sultanului, învinuindu-l că voieşte să facă pace şi să vânză Turcia Rusiei. Mahmud-Damat învinui iarăşi din parte-i pe exsultanul Murad că conspiră în contra fratelui său; în urma cărei acuzări sultanul Abdul-Hamid ordonă ducerea lui Murad în seraiul vechi. 40 de servitori ai exsultanului se împotriviră la această măsură şi fură sugrumaţi, deşi gazetele turceşti zic c-ar fi fost exilaţi. Într-adevăr exilaţi, dar din viaţă şi fară întoarcere.

De atunci exsultanul petrece în Top-Kapu, păzit ca un prizonier de stat, şi viaţa sa se crede a fi în primejdie.

În aceeaşi vreme au fost arestaţi o mulţime de partizani de ai lui Midhat Paşa. S-au făcut încercarea de-a învenina pe Mahmud-Damat, care a fost scăpat numai prin inteligenţa medicului său. Astfel mine si contramine se încrucişează în viaţa publică de la Cornul de Aur, turburarea populaţiilor e foarte mare şi creşte prin vestea tendenţioasă ce s-a răspândit că prorocul s-ar fi arătat sultanului şi i-ar fi poruncit să facă pace.

Sânt dar în Constantinopol două curente opuse, unul pentru pace, cellalt pentru război. Mahmud-Damat, care voieşte mai cu seamă ca sultanul actual, ginerile său, să rămâie în locul pe care-l ocupă, pentru ca alături cu tronul ginerelui să-nflorească roiul de creaturi de serai ale socrului, ar voi într-adevăr pacea şi spre acest scop cheamă din noaptea vremilor umbra prorocului si-i pune în gură porunca de a încheia pacea. Sigur însă că într-un oraş aşa de mare ca Constantinopolul, unde se-nvârteşte un amestec din toate popoarele Europei şi din multe ale Asiei, lumina e prea mare pentru ca populaţiunea de jos să mai creează în apariţiunea prorocului. Deci sânt esplicabile placardele îndreptate contra vieţii lui Mahmud-Damat.

Până când armatele turceşti vor mai avea perspectiva unei împrotiviri cu folos până atuncea gloatele fanatizate ale Bizanţului vor fi contra păcii.

 

[4 noiembrie 1877]

 

 

ARBOROASA [„ÎN «NEUE FREIE PRESSE» NE-A

ÎNTÎMPINAT..."]

 

În ,,Neue freie Presse" ne-a întâmpinat uimitoarea ştire că o comisie judecătorească s-au dus în seminarul Mitropoliei Bucovinei (din Cerinăuţi) şi au arestat pe patru candidaţi interni de teologie, sechestrând totodată averea şi hârtiile societăţii dizolvate ,,Arboroasa". Membrii acestei societăţi erau studenţii români de la Universitatea din Cernăuţi şi dările de seama a tinerei reuniuni erau atît de serioase, atît de departe de orice veleităţi politice, încât într-adevăr ne mirăm auzind această veste neaşteptată şi nu ştim cării împrejurări

 

3

 

Frontispiciul ziarului ,,Timpul", redactat de Eminescu începând din noiembrie 1877.

 

avem a atribui măsurile aspre ale guvernului provinciei vecine. Neînsemnatul fond de bani, ni se pare că vro 400 de galbeni, datorit în mare parte munificenţei românilor de la noi şi de dincolo de Carpaţi, biblioteca, compusă din vreo sută şi câteva tomuri, sunt confiscate, mai mulţi dintre studenţii facultăţii teologice au fost arestaţi şi li se intentează se vede proces criminal.

Care va fi crima de care să se fi făcut vinovaţi studenţii români de la Cernăuţi de au fost un motiv destul de puternic pentru a risipi mica lor avere de strânsură şi centrul lor de activitate spirituală?

Nu ştim până astăzi decât numai două abateri ale studenţilor de la Cernăuţi, care însă, departe de a constitui o crimă în ochii noştri, nu le-am putea lua în nume de rău decât dintr-un exagerat punct de vedere al poliţiei statului, natural poate în vremi de linişte, nenatural însă când spiritele tinere sunt agitate de luptele până acum glorioase ale conaţionalilor lor. Afară de aceea, aceste două abateri de până acuma, pe care le vom espune mai la vale, au fost provocate prin necuviinţe mult mai grave comise de coloniştii din Bucovina, încât resentimentul tinerimei româneşti au fost firesc. Guvernul învecinat ar trebui să fie chiar mândru de aceste acte de rezistenţă, pentru că ele dovedesc temeinicia şi valoarea educativă a şcoalelor din Austria. Dacă şcoalele de acolo ar deştepta numai mintea, lăsând simţirile inimei în paragină, dacă tinerimea ar fi crescută numai pentru a-şi căuta de interese personale, a se târâi înaintea puternicilor zilei şi a săruta mâna care-i loveşte, atunci desigur că acte de rezistenţă n-ar avea loc defel şi-ar fi o dovadă puternică că Austria e pe deplin jidovită, ceea ce ne place a n-o crede în chiar interesul vecinilor şi al luminatei clase domnitoare:

On s'appuie, Sire, sur ce qui resiste. Nu elementele moi ca ceara, cari cedează fără murmură oricărei întipăriri, nu indivizi mânaţi de interese mici şi lesne de îndoit după vânt, nu capete cari se pleacă cu înlesnire ori în ce parte, numai puternică să fie, ci inima neînfrântă, rătăcită fie chiar, este temelia puterii unui stat.

 

4

Războaiele pe care Austria le poartă, izvoarele muncei şi averii, braţele puternice şi inimele viteze nu se găsesc în clasele de trântori semiţi, ci tocmai în acele naţionalităţi cari nu se pleacă raselor dominante, dar sânt totdeauna gata să-şi dea sângele şi averea pentru pământul care le poartă, pentru coroana de la care aşteaptă tot binele şi căreia le place a atribui tot binele ce le vine cândva.

După acest preambul, care ni s-a părut trebuincios pentru a nu lăsa nici umbră de îndoială asupra bunelor noastre intenţii, vom veni la cele două cazuri cari vor fi fost poate motivele dizolvării societăţii „Arboroasa".

Se ştie că mai cu seamă elementul evreiesc din Bucovina au stăruit să facă serbarea de o sută de ani a întrupării Bucovinei cu Austria. Aceasta s-a făcut în ajunul încheierii unui tratat de comerţ cu noi şi a fost o demonstraţie în contra mănţinerei îngrădirilor prescrise de legile noastre vechi, pe cari, după îndelungate stăruinţe, guvernul couservator a izbutit să le mănţie şi în convenţia austro-română.

Fost-a demonstraţia pentru a ne atinge pe noi şi a ne arăta lumei ca semibarbari, precum binevoieşte a ne numi d. Garl Emil Franzos, fost-a un mijloc de presiune morală asupra noastră, sigur este că serbarea a fost pripită cu trei ani înaintea sutei cuviincioase şi-a fost glorificarea unui centeniu de 97 de ani, la care s-a adaos în vederea cametei 3 la sută. Nu discutăm legitimitatea serbării. Fiecare are drept să se bucure sau să nu se bucure de o întâmplare istorică; caracteristic pentru cel ce o aranjază este numai motivul.

Cedarea Bucovinei nn este o frunză de dafin în istoria Austriei şi, tocmai fiindcă voim bună pace, ne abţinem de a cita documentele ce ne sânt bine cunoscute şi cari ar dovedi că acel act istoric n-a fost vrednic să fie serbat decât tocmai de neamul acela care crede că toate bunuirile acestei lumi se câştigă prin târguială. M. Sa Împăratul, ale căruia sentimente nobile şi cavalereşti sânt cunoscute de toata lumea şi de la care, întrucât priveşte persoana Sa, românii n-au cunoscut până astăzi decât numai bine, au refuzat politicos însă semnificativ de a lua parte la jubileul din Cernăuţi, câci, daca prescripţia şi puterea consfinţesc un act ca cel pomenit mai sus, nu rămâne mai puţin adevărat că la acea serbare s-a accentuat tocmai originea acelui drept, care origine nu se va fi găsit tocmai vrednică de nobila inimă a împăratului. Afară de aceea Mai[e]statea Sa ar fi trebuit să vie la marginea statelor sale şi, precum este obiceiul, M. Sa Domnitorul ar fi avut să-1 întâmpine sau în persoană sau prin delegaţiune, ceea ce, ne va concede oricine, ar fi fost în împrejurările date un lucru foarte gingaş, daca nu de-a dreptul cu neputinţă. Guvernul conservator, în înţeleapta sa rezervă şi simţind, se-nţelege, că nu poate să joace rolul unui stat mare, au tăcut la măsurile cernăuţene, dar au răspuns capitala Moldovei prin o contrademonstrare impuitoare, care de atunci se repetează în fiecare an. Românii din Bucovina erau însă mult mai umiliţi decât noi chiar, pentru că se serba acolo, pe pământul lor clasic, pierderea înrâuririi lor politice. Daca ideea serbării ar fi pornit de la români desigur ca nimenea nu zicea un cuvânt. Ar fi fost un semn de iubire mai mult pentru Casa moşteana de Austria; dar atingător era ca acea serbare să pornească de la elemente colonizate în părţile de miază-noapte ale provinciei. Acum, în anul al treilea de la serbare, vro câţiva studenţi din Bucovina au trimis cu ocazia panahidei lui Grigorie Vvd. Ghica o telegramă către primarul de Iaşi şi tot în aceeaşi vreme, ni se pare, d. profesor Schiffner de la facultatea de drept din Cernăuţi, care ţine prelecţiuni asupra „dreptului românesc", şi-a permis a face observaţiuni puţin cuviincioase asupra statului nostru, pentru care a fost fluierat de studenţii români.

Aceste sânt oare cauzele dizolvării "Arboroasei"?

Nu discutăm dreptul guvernului vecin de a lua masuri contra abaterilor studenţilor. Puntul nostru de vedere, ca organ autoritar, ne învaţă că un stat face cu supuşii săi ceea ce crede că e bine şi cu cale în interesul lor mai cu seamă.

Discutăm numai oportunitatea măsurilor prea aspre. Nu ştim daca glasul nostru va fi auzit, dar ne permitem a aduce aminte că România este în război, că, abstrăgând de la înrudirea naţională, boierii din Bucovina precum şi satele de la margine sânt încuscrite cu românii de dincoace de Molna, că mulţi bucovineni au rude de aproape pe câmpul de război, încât abaterile unor tineri ce nu cunosc pe deplin greutatea pe care legile pozitive [0] dau unor asemenea manifestări nu pot fi puse tocmai în cumpănă de aur.

Din acest punt de vedere numai ne permitem a face observaţiile noastre asupra unei afaceri care pare a se fi înfundat în unica telegramă a „Nouă prese libere" şi asupra căreia organele vieneze păstrează o îngrijitoare tăcere.

 

[11 noiembrie 1877]

5
VISUL DOCHIEI, POEM ÎNTR-UN ACT. -

OŞTENII NOŞTRI. COMEDIE (?) în TREI ACTE

 

Piesele Visul Dochiei şi Oştenii noştri le datorim penei d-lui Frederic Damé. D-sa au mai comis până acuma scrieri dramatice ,,originale", care însă, stingându-se de mult de moarte bună, credem a putea face abstract de la ele, de vreme ce uitarea, în care au căzut cu drept cuvânt, e o critică mai bună decât ar putea fi aceea a penei noastre. Apoi, chiar dacă ne-am fi luat osteneala de-a face cu draga inimă pomelnicul celor morţi, totuşi n-am prea fi avut ce sa spunem în rău sau în bine. D. Frederic Damé ca om are calitatea de a crede ca proprietatea literară se stinge dincolo de marginile Franţei. Sosit la noi si având, se vede, în geamantan câteva piese franţuzeşti, le-au supus unui tratament pe care au avut ocazia de a-1 învăţa în chiar ţara noastră. D-sa s-au folosit de lecţiile marelui autor naţional, a aceluia care este Ponsard, Tacitus si Max Müller al României într-o persoană, istoric, arheolog, autor dramatic, prelector la Ateneu, academic, profesor de universitate, director de liceu privat etc. etc., care fiind dus la congresul arheologilor ca delegat tocmai la Stockholm şi-au îndeplinit delegaţiunea trimiţând lista de bucate de la banchet, cu un cuvânt d. Damé au avut de la cine învăţa meşteşugul de a deveni autor fără de a fi învăţat carte, poet fără a fi poet, profesor de universitate fără a şti să scrie şi literal român fără a şti româneşte.

Asemenea adunări de mărimi algebraice se fac multe la noi. Astfel de ex. să ia numele unei vechi şi vestite familii boiereşti din Moldova, câteva piese din Lope de Vega, bucăţi de filologie de ale lui Ascoli şi vedem cum din Cozmiţa iese la lumină cu totul altceva.

Dar, în sfârşit, trebuie să ne bucurăm. Românii, coborâtori ai romanilor, sunt naţie cuceritoare, trebuie deci să se bucure de achiziţia oricării bucăţi de pământ bulgăresc, chiar daca aceasta s-ar prezenta sub forma foarte modificată de strănepot al lui Traian.

Prin urmare de ce oare Balzac, Sardou ş. a. adunaţi la un loc n-ar suna pe româneşte: Damé? Traducere liberă, foarte liberă, dar oare nu trăim în ţară liberă? ,,Patrie"! se chiamă pe româneşte ,,Mihnea cel Rău", ,,Mercadet" = ,,Gheşeftarii", Balzac + Sardou + x + y = Damé; Lope de Vega + Goldoni + Ascoli + listă de bucate + vornicul Grigorie Urechi = Cozmiţa.

Noi într-adevăr nu ştim pe cine să admirăm mai mult, pe d. V. A. Popovici sau pe d. Damé? Pe maestru sau pe elev? Noumenon sau phenomenon ? Prototipul sau clişeul?

Odată ne-ntrebam cu uimire:

Şi cine oare-n lume să poată sta păreche

Cu-al geniilor geniu, cu Popovici- Ureche?

Dar astăzi am găsit perechea şi n-o mai căutăm. E d. Damé.

D-sa e un tânăr inteligent şi pricepe oamenii, înţelege veacul în care e astăzi România. Căci nu toate ţările Europei trăiesc în acelaşi veac. Anglia putem zice ca e-ntr-al douăzecelea, Austria într-al douăzeci şi nouălea, adică în veacul făgăduit de Biblie jidanilor, unde se zice ca ei vor stăpâni pământul.

Dar fiindcă România merge totdauna în fruntea civilizaţiei, fiindcă unitatea Germaniei şi a Italiei nu-i nimic mai mult decât simplă imitare după unitatea noastră, revoluţia franceză — imitaţia revoluţiei lui Horea, constituţia franceză — o imitaţie a constituţiei noastre, Göthe — ciracul lui Văcărescu, Thiers — un clişeu a d-lui C. A. Rosetti şi Gambetta — îngânarea vie a d-lui Fleva, de aceea ,,România" trăieşte în veacul cel mai înaintat, în veacul de apoi, spre venirea lui Antihrist. Cuvintele însemnează astăzi tocmai contrariul de ce însemnau odată, cel nebun trece de cuminte şi cel cuminte se ia drept nebun, cel învăţat trece de carne cu ochi şi viceversa, autorii trec drept plagiatori şi plagiatorii drept autori, cel cinstit e hoţ şi hoţul cinstit, averea trece drept furt, furtul drept avere.

Pe de alta parte oricine are dreptul de a presupune că e şi o ţară sălbatică, unde nu se mai controlează nimic, şi fiindcă cine vine să facă negustorie cu pălării din Paris poate să ia asupra sa şi misiunea de a civiliza capetele pe care acele pălării se vor aşeza, să puie paie în căpăţâna acoperită cu paie şi să introducă cultura ,,picantă" în sălbatecul popor de la Dunăre; de aceea e foarte natural ca cineva să caute glorie când o poate căpăta aşa de ieften. Modul de a deveni mare e scurt. Iei o scriere franţuzească, ştergi titlul şi scrii altul, ştergi numele autorului şi pui pe al tău. Apoi deschizi cartea : unde vezi Jean pui Toader, unde vezi Ana pui Safta şi s-a mântuit, eşti deja autor. Îţi mai rămâne s-o pui pe româneşte, pentru care treabă rogi pe un prieten si opul e gata. Bună glorie — şi nu-i scumpă.

Această precuvântare nu ni s-au părut de prisos pentru a şti în ce mediu intrăm când vom vorbi despre nouăle producte ale muzei d-lui Damé.

 

6

Piesele amândouă au fost aplaudate de public şi chiar nici nu ne îndoiam de aceasta. Dar cu ce preţ oare?

Visul Dochiei este o tarara lungă de declamaţii asupra lui Ştefan, Mircea, Mihai Viteazul, care se sfârşeşte prin defilare de dorobanţi şi vânători. Am urmărit cu atenţie toată declamaţia şi, o mărturisim cu plăcere, n-am aflat o singură idee originală care să nu fi fost cuprinsă în primul Bucureşti a „Telegrafului" ,si a ,,Reformei" ; de nicăieri nu răsare icoana caracteristică a vremilor trecute, n-am auzit nimic decât istoriile ce ni se spun de sute de oameni cari nu ştiu istoria. Niciodată nu ne-am adus aminte mai cu vioiciune de zisa lui Gothe : „ceea ce numiţi spiritul vremilor nu este decât spiritul acelor domni în care vremile se oglindesc". Rea oglindă. Ceea ce ne-a înduioşat însă până la lacrimi este rara gratitudine cu care se pomeneşte de armată, făcându-o chiar să defileze în persoană, fără ca să se pomenească cu un cuvinţel de creatorul ei, de acela a cărui viaţă pare consfinţită acestei unice grije, de M[aiestatea] Sa Domnul.

Se vorbeşte de vitejia armatei, nicăiri însă că cu aceeaşi vitejie Domnul însuşi s-au espus focului duşman şi că ghiulele zburau împrejurul capului său. Republicanismul nu poate merge departe.

A doua piesă, Ostenii noştri, consistă din următoarele peripeţii şi conflicte cumplit de dramatice. Un ofiţer asupra însurătorii pleacă la război. Mai întâi ia adio de la tatăl său şi plâng, apoi ia adio de la iubita sa şi plâng, apoi de la mumă-sa şi plâng, în fine de la tot personalul piesei şi plâng. Actul întâi.

Actul al doilea are două scene. În cea dintâi ofiţerul scrie acasă. În a doua are ziua nămiaza mare o viziune şi începe un atac turcesc cu mult foc de puşti şi s-au mântuit.

Al treilea act se petrece la ambulanţa din Turnul Măgurele. Vine un soldat rănit din ale cărui vorbe se poate deduce că ofiţerul a murit, iubita plânge, află tatăl şi plânge, află mama şi plânge şi mai râu, află toţi şi plâng. Dar iată că armata se întoarce glorioasă în ţară (întoarcere pe scont, înainte de a se fi întors) şi ofiţerul asemenea, teafăr şi sănătos. Plânset general şi defilare de trupe; cortina cade impresionată până la lacrămi.

Şi aceasta-i dramă ?

Dar să zicem că prin multele sale piese bune d. Damé ar fi câştigat dreptul să ne dea una rea. S-o zicem, deşi nu admitem.

Este permis ca un scriitor rău să se folosească de nenorocirile ţării pentru a atrage pe public la ... panoramă ? Este permis ca un război, nesfârşit încă, să fie pus pe scenă, pentru ca agitaţia naturală a publicului să dea salve de aplauze pe care autorul în împrejurări normale nu le merită ?

Dar la Gorni Etropol, la Bivolari, la Plevna, la Rahova comedie se joacă ? Soldaţii, cari sunt meniţi poate a merge în foc, sunt aduşi pe scenă, pentru ca, spre petrecerea publicului, să-şi arate meşteşugul, ca gladiatorii vechi. Plaudite Quirites !

Limba traducerilor e bună şi jocul artiştilor era de un avânt demn de piese mai bune. Publicul aplauda cu mare zgomot şi defilările dorobanţilor şi vânătorilor.

Ca observaţie finală adăugăm că bucăţile de muzică la sfârşitul Visului Dochiei erau frumoase, numai nu eroice. Cântecul soldatului era sentimental, corul cu mult sopran, numai pe la capăt am auzit câteva acorduri mai adânci, de caracter religios.

Rele sau bune, ca text, cântecile de la urmă cereau un avânt eroic, care putea culmina apoi în acorduri religioase. Dar avântul a lipsit, ceea ce însă nu ne opreşte de a recunoaşte pe deplin frumuseţea muzicei, deşi caracterul ei nu era propriu scenei în cestiune.

 

[12 noiembrie 1877]

 

 

[,,«ROMÂNUL» DEAPĂNĂ DIN NOU..."]

 

„Românul" deapănă din nou cuvinte ca să dovedească că „Presa" ar fi dovedit că avem nevoie de război cu turcii ca de apă şi că mari lucruri a trebăluit d-nealor până acuma.

Pe noi nu ne interesează apucăturile „Românului" decât numai din punctul de vedere al stilului şi a curăţiei de inimă.

4 - C. 832

7

Iată un pasagiu din acest şir de articole în care grecii besmetici din Strada Doamnei se identifică ca totdauna cu naţia, dar intr-un mod cu totul invers. Dacă naţia n-ar vrea cumva ceea ce vor d-nealor, atunci ea-i tâmpie şi coruptă :

 

Partita care se numeşte acum << centru >> susţine, chiar în programa ce făcu mai deunăzi, că guvernul a făcut acest răzbel „fără voia naţiunii".

A susţine aceasta este a insulta, în cel mai mare grad, cinci milioane de români.

Dacă aceasta este credinţa acestor bărbaţi politici, ei „arată cel mai mare dispreţ pentru naţiune." Ea nu are, după dânşii, alt simţimânt decât d-a se supune oricărui va voi să-i poruncească; „degradarea şi tâmpirea naţiunii merge", după dânşii, până a o face să se supuie chiar când cel care este la guvern o trămite la moarte şi încă nu numai la moartea cu arma în mână, dar şi la o pieire generală şi ilegală (?); căci ei susţin că naţiunea se pierde în întregul ei prin acest răzbel, fără voia ei făcut.

Şi dacă ei, iluştrii bărbaţi politici, spun Europei, chiar printr-o programă, că mama lor este atât de ,,tâmpită" şi de ,,coruptă", cine nu vede că puterile străine sunt îndemnate, silite de a despreţui această naţiune şi a o repune sub un jug oarecare?

 

Aşadar d-lor susţin că, dacă guvernul ar fi putut face războiul fără voia naţiei, atunci această din urmă e tâmpită şi coruptă.

Cine, Doamne iartă-ne, le dă voie acestor domni să se gereze drept naţie românească? Redactorul „Românului", om acuma cu un picior în groapă, ar trebui să spuie odată verde :

„Oameni buni, noi ăştia, liberalii, voim să vă facem a crede că voi împingeţi maşina lumii, dar în faptă sunteţi împinşi de dinafară. Când era ruşii să pornească război asupra turcilor era un guvern în ţară care mi se prea dădea în apele orişicui. Noi, liberalii, pe atunci eram prieteni cu turcul şi ţineam sfaturi cum să răsturnăm domnia. Jucam cum ne cânta Mazar Paşa. lată că războiul era aproape să izbucnească şi ţara era asupra intrării a o jumătate de milion de ruşi. Noi ameninţam domnia şi ţara cu turburare, pe când [î]i era omului mai greu, pentru că puţin ne pasă nouă daca merge şi ţară şi domnie pe apa Sâmbetei, numai nouă să ne meargă bine. Domnia, văzând că tocmai la vreme de cumpănă am putea face turburări, ne-au chemat la ministeriu, pentru că domnia cunoştea pe conservatori şi ştia că sunt oameni de treabă şi, fie sau nu fie la putere, turburări n-or să facă. Astfel dar, pentru a înlătura un pericol, pentru a astupa gurile flămânzilor liberali, pentru a evita ca proletariatul de ciocoi şi cenuşari să intre în înţelegere cu duşmanul, ne-au adus pe noi ciocoii şi cenuşarii de liberali la putere şi într-adevăr schimbarea în noi s-au făcut iute-iute. Din antidinastiei ne-am făcut dinastiei, din turcofili turcofagi, din rusofagi rusofili, şi în sfârşit ne-am face orice-ar pofti M. Sa, numai la putere să se îndure să ne lase — că, Doamne mare, mulţi suntem şi numai statul, cu miile lui de locuri şi locuşoare încape toată liberalimea, cu nevastă, cu copil, cu nepot, cu strănepot ş. a.".

Aşa ar trebui să vorbească redactorul „Românului". Au fost aduşi la putere pentru că sunt elementul acela care trebuia liniştit cu ,,pita lui Vodă", pentru că, în vremea războiului între ruşi şi turci, ei ar fi făcut turburări în ţară esploatând nemulţămirile altfel naturale ale oamenilor.

Dar ce are a face naţia românească cu trebile d-nilor liberali nu înţelegem. Naţia e împrejurul domnului ei şi luptă într-adevăr împreună cu dânsul, pe când liberalii fac vorbe că fost-a războiul necesar sau ba?

[16 noiembrie 1877]