X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880
Yüklə 4,51 Mb.
|
DOROBANŢII
Au sosit în Bucureşti dorobanţii de pe câmpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sunt bucăţi, iar sub manta cămaşa pe piele, şi nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălţaţi sunt tot atât de rău, unul c-un papuc ş-o opincă, altul c-o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei. O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicaţie nu ne poate mulţămi faţă cu această mizerie vădită şi strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Suntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe ţăranii noştri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puţin oameni. Turcii, despre cari se zicea că mor de foame şi de frig, au sosit la Bucureşti mai bine îmbrăcaţi şi mai îngrijiţi decât soldaţii noştri. Ruşii cari pleacă la câmpul de luptă sunt toţi îmbrăcaţi bine, cu cojoc şi cu manta sănătoasă, şi bine încălţaţi; la ai noştri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Şi astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvânt mai rău, în zăpadă şi în ger, nemâncaţi, neîmbrăcaţi, decimaţi mult mai mult de frig şi de lipsă decât de gloanţele duşmanului. Nu sunt în toate limbile omeneşti la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran care muncind dă o valoare pământului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsându-şi sângele onorează această ţară. Şi pe când aceşti cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranţi, această plebe franţuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii şi culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos şi mai laş pe faţa întregului univers face politică şi fanfaronadă prin gazete şi se gerează de reprezentanţii unei naţii ai cărei fii aceste stârpituri nu sunt şi nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol şi desculţ, flămând şi bolnav pe câmpiile Bulgariei, îi degeră mâni şi picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului şi, veniţi înapoi în ţară, cad pe drumuri în ţara lor proprie de frig şi de hrană rea. Şi tot în această vreme vezi greci obraznici în mijlocul Bucureştilor refuzând de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de ,,om şi om" aşa de departe încât fiece grecotei, fiece veni-tură, fiece bulgăroi e mai om în această ţară decât acel ce-şi varsă sângele pentru ea. Scuzabil n-au fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiţii normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi şi flămânzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame şi frig. Consistă această ţară din călăi şi din victime?
[30 decembrie 1877] 1878 [,,«PRESA» REPRODUCE..."]
„Presa" reproduce o serie de articole din 1870—1871 prin care se demonstră în modul cel mai pipăit că iniţiativa ideii independenţei aparţine partidului conservator al căruia „Presa" era pe atunci unicul organ. Această măreaţă şi nobilă idee care a fost pusă înainte de conservatori, aplicată de dânşii prin încheierea tratatelor de comerciu şi al cărui triumf definitiv se datoreşte oştirei, organizată, instruită şi armată tot de un ministru conservator, soarta oarbă şi nedreaptă a voit ca să se realizeze, graţie unor împrejurări estraordinare, sub guvernul acelor care nu numai n-au făcut nimica pentru dânsa, dar au luptat din răsputeri ca să-i împedice realizarea. Ei au combătut-o în ziarele lor, ei au ridiculizat-o în pamfletele lor1, ci au atacat tratatele de comerciu şi, printr-o aberaţiune, o îndrăzneală nemaipomenită, au cutezat să înfăţişeze ea operă de trădare una din cele mai strălucite victorii diplomatice care s-a obţinut vreodată ; ci au combătut cheltuielile pentru armată, concentrările şi tot ce a făcut din soldaţii de paradă de altădată armata de la Plevna şi de la Griviţa. Ei, în fine, proclamau necesitatea de a ne ţine legaţi de Turcia, inventau o pretinsă politică occidentală, care de la 1870—1871 nu mai esista, ei trimeteau la Constantinopol pe Mazar Paşa; ei felicitau sus şi tare prin acte publice pe un ministru turc care se împotrivea din toate puterile, cum era datoria lui de turc, estensiunei drepturilor şi privilegielor naţiunei române guvernate de conservatori. 1 Oricine îşi aduce aminte regatul cu apă rece, demn de cugetul patriotic şi de spiritul distins care s-au răsplătit cu medalia Bene merenti.
33 Ajunşi la guvern, desfiinţau armata prin buget, suprimau recrutaţiunea într-un an ca 1876 şi anunţau vînzarea prin mezat a efectelor de îmbrăcăminte, peste puţin poate şi a armelor pe care le ţineau mîni de români. În cîteva luni însă ordine, se vede venite din afară, şi dorinţa de a se menţine cu orice preţ la acea putere, izvor de beneficiuri băneşti pentru clica catilinară pe care o reprezintă, îi făcea să schimbe cu totul politica turcească în numele căreia ajunseseră la putere. Însă, ca toate fiinţele servile conduse de interese, iar nu de principiuri, ci fură tot aşa de esageraţi filoruşi cît fuseseră de supuşi şi umili filoturci. Intrară în răzbel, fapt care se putea foarte bine aproba şi sprijini, dară intrară cu o armată nepregătită cu nimic, graţie ineptei şi culpabilei lor administraţiuni, şi fără nici o convenţiune stipulînd şi marginea sacrificiurilor şi întinderea beneficiilor pentru români, mulţumită închinatei lor diplomaţii. Întrebaţi de presa conservatoare dacă au vreun tratat cu împărăţia alăturea de care luptau, ei răspunseră cu cutezanţă că acea împărăţie nu putea să trateze cu un stat care este încă vasal şi, adăogînd la această umilă mărturisire linguşiri faţarnice pentru puternicul suveran ce ocupa România şi Turcia cu cinci sute de mii de oameni, adăogau că ei nu fac insultă generosului ţar a-i cere zapis, amanet etc.; cu aceste îndrăzneţe cuvinte ei au voit să închiză gura conservatorilor, puindu-i între necesitatea de a tăcea şi pericolul de a vorbi, displăcînd astfel împăratului atotputernic care ţine în mîinile sale destinurile Orientului. Parada (apărarea) era dibace, demnă de acea slugărească abilitate în care cei mai mulţi dintr-înşii au fost crescuţi. Niciodată însă nu s-a pus înainte o tactică mai basă şi mai ineptă. Dacă eram un stat vasal cu care nu se putea trata, de ce Rusia a făcut cu noi tratatul de comerţ subscris sub ministerul Lascar Catargi de însuşi Maiestatea Sa împăratul Alexandru alăturea cu M. Sa Domnitorul? Ştim că s-a făcut pentru aceasta mari dificultăţi. Însă insistenţa respectuoasă, dară fermă a conservatorilor a învins atuncea scrupulurile cancelariei ruseşti şi apelul făcut la mărinimia împăratului a fost ascultat, şi cînd? Cînd Rusia tratînd cu noi ne acorda o concesiune diplomatică pur şi simplu, fără să ne ceară în schimb nici aur, nici sînge. Dacă eram stat vasal, de ce înainte de intrarea noastră în acţiune guvernul rus a iscălit cu noi convenţiunea pentru trecerea armatei în care se stipulează condiţiuni curat politice, cum este integritatea teritoriului? Iată ce s-a făcut cînd era vorba din partea noastră de o neutralitate binevoitoare. Şi astăzi, cînd M. Sa Ţarul împărţeşte cu oştirea română pericolele şi privaţiunile războiului, cînd primeşte decoraţiunea şi medalia Virtuţei a statului român, cînd acordă suveranului nostru distincţiuni care nu se dau decît suveranului unui stat independent, cînd ni se prodigă onorurile şi decoraţiunile (Trop de fleurs, trop de fleurs am putea striga), diplomaţia roşie ne declară că sîntem stat vasal şi că nu putem trata. Aşadară cînd vine vorba de interese pozitive, la un tratat în formă, d-nii Cogălniceanu şi Rosetti ne spun neted, unul la tribună, altul în ziar, că nu putem trata, că sîntem un stat vasal şi că ce este mai prudent este să ne încredem generozităţei M. S. Ţarului. Şi noi avem cea mai deplină încredere în această generozitate şi bunăvoinţă proverbiale. Însă este oare sigur că bunavoinţa personală a Majestăţei Sale va putea totdeauna fi triumfătoare de dispoziţiunile guvernului său, de interesele Imperiului, de timidităţile diplomaţiei, de opinia poporului rus? Nu ne-a declarat însuşi „Românul", care de la un timp încoace are aerul d-a se face „Monitorul oficial" al simţimintelor celor mai intime şi celor mai personale Majestăţei Sale, că Majestatea [Sa] dorea acest răzbel şi că a ced[at] [miş]cărei generale a opiniei în [aceasta]? Iată dară un punct în care [vo]inţa personală a M. Sale a cedat unor înalte consideraţiuni. Pe lîngă aceasta, organul ultraconstituţional al d-lui C. A. Rosetti găseşte comod de a adăposti responsabilitatea guvernului roşu la nişte înălţimi unde crede că este greu de a veni cineva să o caute. Însă această tactică laşă nu trebuie să izbutească. Românii cunosc pe M. Sa ca un nobil şi generos suveran. Asemenea cunosc guvernul rusesc ca guvernul unei puteri amice. Însă nimic mai mult. Ei n-au nimic a face nici cu o personalitate prea înaltă ca să fie pusă în joc şi a[l] cărui nume în aceste cestiuni ne-a silit să-l pronunţăm numai făţărnicia care nu respectă nimic a d-lui C. A. Rosetti. Asemenea românii n-au nici o vorbă cu guvernul rusesc care este, credem, însărcinat cu interesele Imperiului şi ale poporului rusesc, iar nicidecum cu afacerile României. Românii au a face cu guvernul românesc, cu d. Brătianu, ministru de răzbel, cu d. Cogălniceanu, ministru al afacerilor străine, cu d. C. A. Rosetti, preşedinte al Camerei şi inspirator al guvernului. Aveam dară dreptul să-i întrebăm şi erau datori să ne răspunză: Ce măsuri aţi luat? Ce convenţiuni aţi încheiat ? Cum credeţi la încheiarea păcei să apăraţi interesele ţării ? D-lor ne-au răspuns curat şi simplu că nici una şi ne-au trimis să ne adresăm la generozitatea unui guvern străin. Ni se pare că răspunsul a fost categoric. Ne pare şi nouă bine, căci istoria îl va înregistra. Dacă dar România nu va ieşi din acest răzbel cu nici un avantagiu, sau cu avantagiuri disproporţionale cu riscurile şi cheltuielile sale, responsabilitatea va privi pe aceşti miniştri inepţi şi slugarnici, care n-au ştiut a vorbi şi a stipula în numele unui popor liber şi stăpîn pe sine. Dar dacă, din contră, România va cîştiga ceva sau în privinţa teritoriului sau a drepturilor sale, dacă va ieşi pentru dînsa de aci integritatea sa ca teritoriu şi ca naţiune, o independinţă asigurată şi garantată, atunci iarăşi nu avem nici o recunoştinţă pentru miniştrii de astăzi, căci ei înşişi au declarat că n-au făcut nimic pentru aceasta şi că toate sînt datorite generozităţei unei puteri străine. Pentru dînsa dară în acest caz va fi recunoştinta ţărei. [3 ianuarie 1878]
3. Frontspiciul ziarelor cu care polemizează Eminescu între 1877 şi 1880. [,,«ROMÂNUL» CONCEDE..."]
„Românul" concede că soldaţii au petrecut pe cîmpul de război rupţi şi desculţi, dar cu toate acestea ei s-au purtat vitejeşte; adică din nou confundă meritul dorobanţului cu meritele guvernului. Că soldatul a fost rupt, desculţ, rău îngrijit, adesea rău condus e meritul guvernului; că el s-a purtat bine şi vitejeşte este meritul soldatului. Distinguendum est. Apoi se scuză liberalii că nu erau pregătiţi, că voiau neutralizarea teritoriului ş.a.ş.a. Si noi ne aducem aminte de inepţia d-lui Nicolae Ionescu, ne aducem aminte de ministrul Slăniceanu, care strîngea soldaţii cînd era a pace şi le dădea drumul cînd era a război. Ne aducem bine aminte că liberalii, veniţi la putere în urma flămîngiunii lor, n-aveau nici plan, nici idei, nici credit; c-a făcut tocmai contrariul de ceea ce promisese; că din prieteni turcilor s-au făcut duşmani lor; că din contrari războiului s-au făcut războinici nevoie mare, în sfîrşit, că n-au urmat cărare hotărîtă de mai nainte. Acuzarea că conservatorii i-ar fi condus pe soldaţi la starea de sclavi ai străinilor, la dispreţul general şi altele de acelaşi calibru, le-[o] întoarcem d-nilor liberali cu mulţumită înapoi. Dacă ţara aceasta există pînă astăzi are s-o mulţămească elementelor conservatoare, care, cu mijloacele lor minime, espuindu-şi numai capetele lor proprii, nu vieţile a mii de oameni, au ţinut ţara neatîrnată prin mijlocul tuturor nevoilor, de stă pînă în ziua de astăzi. Slavă Domnului, cu grecoteii din Strada Doamnei ne putem măsura orişicînd. [4 ianuarie 1878]
PRO DOMO [„IATĂ «SIMŢIMINTELE, IUBIREA DE ADEVĂR...»"] Iată „Simţimintele, iubirea de adevăr, bună-creştere şi limbagiul ales al nobilei şi ilustrei partide a conservatorilor", exclamă ,,Românul", reproducînd notiţa noastră asupra dorobanţilor din numărul de vineri 30 decemvrie. Nobili, nenobili — ştim că-i ustură rău cînd le spunem pe nume şi arătăm cîtă deosebire este între frazele liberale, între esploatarea simţirilor celor mai sfinte ale naţiei româneşti şi între realitatea crudă pe care au creat-o ţării. Martor ne e unul Dumnezeu c-am fi dorit să n-avem cauză de a arunca în faţa radicalilor acele epitete pe cari, din nefericire, le merită pe deplin. Dar scriitorul acestor şiruri e însuşi neam de ţăran şi priveliştea acelor jertfe ale frazelor liberale 1-au durut. Radicalii trebuiau să ştie că războaiele nu se fac cu palavre, ci cu bani, şi că vorbele goale din Dealul Mitropoliei nici îl îmbracă nici îl încălzesc pe dorobanţ. Iară dacă e vorba despre cuvintele aspre, apoi tot lucrul are numele său. Ticălos nu e decît acela care ticăloşeşte pe oamenii ce în-adevăr nu sînt ticăloşi; a le spune însă ticăloşilor că ticăloşi sînt nu e nici o cestie de „creştere", nici cestie de „limbagiu", ci o foarte tristă datorie a tuturor oamenilor care a luat neplăcuta sarcină de a judeca despre netrebniciile ce se fac în lumea aceasta. Ba o foiţă care-şi macină palavrele tot la moara „Românului" ajunge să se anine pînă şi de persoana colaboratorilor „Timpului". Ba unul e ungurean, ba cellalt a fost corist la teatru. Despre asta nu e supărare, pot să înşire mult şi bine asemenea filozofii şi să se intereseze prea cu de-amăruntul de viaţa noastră privată, în care nu vor găsi nici umbră de faptă rea. Că unu-i român din Ardeal, că cellalt în copilărie a legat cîtăva vreme cartea de gard şi şi-a făcut mendrele printre actori nu dovedeşte nimic rău nici în privirea caracterului, nici în privirea inteligenţei lor. Dacă vor cerceta şi mai departe vor găsi că unul a legat araci în via părintească şi celălalt a ţinut coarnele plugului pe moşia prinţească şi, la urmă, că amîndoi sînt viţă de ţăran românesc, pe care nu-1 faci străin nici în ruptul capului şi pace bună. Cine n-a simţit pînă acum că în mucul condeiului nostru e mai multă naţionalitate adevărată decît în vinele tuturor liberalilor la un loc acela sau sufere de boala din născare ce nici un leac nu are sau [î]şi închide ochii cu de-a sila şi nu vrea să vadă. Cînd d-lor ne zic nouă că nu sîntem români rîde lumea care ştie că ne ţinem grapă de părinţi ce neam de neamul lor au fost români; dar cînd le zicem noi d-nealor că sînt rămăşiţe si pui de fanarioţi atunci îi ustură rău, pentru că e adevărat şi se ştiu cu musca pe căciulă. [5ianuarie 1878] [„D-L CANDIANO POPESCU..."]
D-l Candiano Popescu, între atîţia generali şi ofiţeri care onorează armata română, a fost ales pentru a purta marelui duce Mihail cordonul ordinului Steaua României. Eroul din noaptea de 11 fevruarie care a intrat cu revolverul în camera de culcare a suveranului său, răsculătorul de la 11 august 1866 care a proclamat pentru două ore ridicula republică de la Ploieşti este dară ales pentru a înfăţişa pe lîngă ilustrul comandant al armatelor ruse din Asia disciplina şi virtuţile ostăseşti ale armatei române. Frumoasă şi nemerită alegere ! Dacă nu ne înşelăm, este a şasea răsplată pe care a obţinut-o d-1 Candiano de la începutul campaniei; să numărăm : 1. Gradul de maior, 2. Virtutea militară, 3. Crucea S-tului George, 4. Steaua României, 5. Gradul de locotenent-colonel, 6. Misiunea la Tiflis. Fericită idee a avut d-l Candiano de a proclama, acum şapte ani, detronarea suveranului său ! De altminterea, ce este drept, reprezintă foarte bine pe guvernul care-1 trimite. [6 ianuarie 1878]
O NOTIŢĂ STRĂINĂ RELATIVĂ LA LITERATURA ROMÂNĂ Cetim în ,,Vossische Zeitung" din Berlin, numărul de duminecă, 2 decemvrie 1877 : Rumaenische Skizzen, introducere şi traducere de d-na M. Kremnitz (Bucureşti, 1977 la Socek şi C,-ie) este tillul unei cărţi puţin voluminoase, care însă în limitele ce şi le-a tras ne face sa vedem cu o deosebită claritate situaţia intelectuală şi morală a României. Introducerea ne dă un scurt prospect istoric despre starea de mai-nainte şi despre starea de astăzi a ţării şi arată marea influenţă a elementului coreligionar în trecut, care însa în prezent nu mai are puterea ideilor moralizatoare. După introducere urmează un fragment din critica lui Titu Maiorescu In contra direcţiei de astăzi în cultura română,, în care se combat cu o asprime fără cruţare şi cu o logică incisivă dar totodată din impulsiunea celui mai înalt patriotism formele superficiale, lipsite de fundament organic, în dezvoltarea intelectuală a României. Aici urmează citat în traducere pasagiul de la pag. 334 şi 335 din cartea d-lui Maiorescu Critice. Însă ţara judecată cu această asprime posede în literatura ei mai nouă talente de o necontestabilă însemnătate, precum dovedeşte alegerea următoare de novelete şi de schiţe din pana a diferiţi autori români. Aceste şapte schiţe, naraţiuni şi poveşti sunt toate ţinute în ton popular şi izvorîte din iubirea poporului şi a naturei lui adevărate! Unele din ele, precum este Crucea. din sat a d-lui Slavici, sînt de o frumuseţă încîntătoare si scrise cu atîta poezie încît se pot compara cu cele mai eminente produceri ce le are literatura tuturor popoarelor în sfera concepţiilor poetice populare. Cartea d-nei Kremnitz cuprinde, pe lîngă citata naraţiune de I. Slavici, încă o istorie sătească (Popa Tanda), de acelaşi autor, două „copii de natură" (Popa Gavril şi Cucoana Nastasia) de I. Negruzzi, o novelă (Mihnea cel rău ) de A. I. Odobescu, o novelă de N. Gane (Şanta) şi povestea populară a Gemenilor cu stea în frunte. Cu cît humor este scrisă şi cu ce plăcere se citeşte d.c. simpla istorie sătească a d-lui Ion Slavici ! Popa Tanda, prin caracterul lui cam prea drept, îşi atrage defavoarea mai marilor lui şi se vede strămutat în mizerul şi sălbăticitul sat Sărăcenii din Valea-Seacă. Aici preotul începe în anul dintîi să predice poporenilor săi cu multă seriozitate Evangelia îndreptării. Cînd vede că predica e în zadar încearcă in anul al doilea batjocura şi în anul al treilea dojana. Toate însă sînt degeaba; în mijlocul sărăciei şi lenei obşteşti-se şi vede pierdut în mizerie cu nevastă si copii cînd, într-o dimineaţă, gîndindu-se ca amar la starea lui în mijlocul bisericuţei aproape ruinată [î]i vine deodată ca o inspiraţie de sus : el începe a munci însuşi, se pune pe lucru cu propriile sale braţe, [î]şi reparează casa preoţească, [î]şi aşează un gard în jurul curţii, [î]şi lucrează ogorul, [î]şi sădeşte o grădină. Poporenii la început dau din cap şi zic că e al dracului popa, dar încetul cu încetul se pun pe gînduri şi în scurt timp fac unul
[12 ianuarie 1878]
ORIGINEA ROMÂNILOR La 4/16 ianuarie d. dr. Fligier a ţinut la adunarea Societăţei antropologice din Viena o conferinţă prin care a combătut părerea românilor că poporul lor s-ar trage de la vechii romani. La intrarea lui Victor Emanuel în Roma au venit felicitările municipalităţilor Bucureşti şi Iaşi, în cari se zicea că Italia este muma comună şi a românilor, deci cu ocazia aceea mai mulţi învăţaţi italieni s-au pus să cerceteze originea lor. Rezultatul a fost că, precum formaţiunea craniului la români este cu totul deosebită de aceea a italienilor, tot astfel nu este nici o înrudire între aceste popoare. Originea susţinută de români de la colonişti soldaţi din Italia e un fantom, căci războaiele civile depopulase Italia însăşi încă înainte de Traian şi e istoric constatat(?) că, spre a coloniza ţările de la gurile Dunării, s-au luat populaţiuni semitice (?) din Asia Mică, din Siria ş.a. Dacă românii ar avea cuvînt să-şi deducă originea de la coloniştii romani, atunci ar fi înrudiţi prin sînge cu italienii, ci cu jidanii (?). D.. Fligier polemizează contra lui Mommsen şi a altor învăţaţi, cari iau limba română drept, dovadă a originei italiene, şi el susţine că românii sînt coborîtorii direcţi ai vechilor traci. Dintre popoarele Traciei însă au primit şi altele limba latină, şi d-sa a sprijinit această teză, arătînd că şi alte popoare barbare, cu care cele dintîi au venit în contact în vremea migraţiunii, şi-au aprop[r]iat cu uşurinţă limba latină. La teza aceasta a d-lui dr. Fligier vom răspunde numai prin cîteva observări. 1. Limba română e unica în Europa care n-are proprie-vorbind dialecte. Pe-o întindere de pămînt atît de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă. Prin urmare elementele din cari s-au zămislit poporul românesc n-au putut să fie decît numai ,,două". În orice caz însa semiţii d-lui Fligier ar fi lăsat în limbă o urmă cît de slabă care însă nu se găseşte deloc. Să presupunem că toate cuvintele semitice au dispărut, n-ar fi dispărut însa gîtlejul, cerul gurii şi părătuşul lor, deci am găsi urme de „fonologie" semitică în limba româna, caz care asemenea nu se-ntîmplă. Am trebui să avem azi o limbă latină pronunţată jidoveşte. Toţi ştiu însă că jidanii moderni de ex., chiar de-o sută de ani să fie în ţară, nu sînt în stare să pronunţe româneşte. 3. Nu ştim cum e istoric constatat că coloniştii ar fi fost semiţi. Ex toto orbe Romano a lui Entropius (singurul loc ce vorbeşte despre colonizare) nu poate fi interpretat prin Siria Asia Mică ş.a. 4. Dacă coloniştii ar fi fost străini, ei n-ar fi putut vorbi decît limba latină clasică. În limba română se găsesc însă tocmai elementele unei latinităţi arhaice, ce nu se putuse păstra decît tocmai numai în Italia şi nu la cei ce-n-văţau limba clasică a statului. Cine-nvaţă azi franţuzeşte sau nemţeşte învaţă limba scrisă, nu cea vorbită prin ţinuturi depărtate, în care s-au păstrat urmele limbii vechi. 5. Coborîrea din traci o negăm pur şi simplu. Affirmanti obstat probatio. Daca n-ar exista această regulă salutară a logicei elementare, ne-am bălăbăni vecinic cu sute de mii de păreri. Poate c-am ieşi la urmă şi chineji şi turcomani şi tot ce ar pofti cineva. Prin simplă afirmare nu se dovedeşte nimic. Cine a[u] fost dacii, care au fost limba lor nu se ştie nici pînă astăzi. Sigur s-ar putea deduce numai un singur lucru. La popoarele din Dacia, neesceptînd pe cel român, trebuie să se afle urme de fonologie dacică. [13 ianuarie 1878]
DIN VEACUL AL ZECELEA Şesurile dintre Volga, Nistru şi Prut au fost totdauna bogate în populaţiuni războinice şi neliniştite cari, negăsind piedici pînă în Carpaţi şi pînă în Balcani, părăseau locuinţele lor şi porneau in lume spre a cuceri alte ţări. Istoria Daciei vechi după colonizare consistă aproape numai din călcările roiurilor de popoare din răsărit, istoria Moldovei înscrie asemenea mulţime de războaie întîi cu tătarii, apoi cu cazacii, în fine istoria noastră nouă — cine n-o cunoaşte? Cine nu ştie cîte invazii despre răsărit am avut de la Petru cel Mare încoace? Dar nu erau ţările noastre ţinta cuceririlor. Precum popoarele germanice tindeau la Roma, cetatea pe şapte munţi de lîngă Tibru, aşa popoarele slavice, care au primit religia creştină din Bizanţ, întindeau odinioară mîna lor spre Roma nouă, cetatea pe şapte dîmburi de lîngă Bosfor. Descendentul lui Rurik au făcut război Bizanţului la anul 907, dar n-au putut să coprindă puternica cetate. Un alt duce, Igor, au pornit pe cîteva mii corăbii mici de la gurile Dniprului ca să ia Bizanţul cu asalt, însă asemenea în zadar. Yüklə 4,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|