Ya wop page

Ruperea tăcerii

Dealungul istoriei biblice, se face un apel repetat de către oamenii lui Dumnezeu ― în special de cei care experimentează robie, exil, asuprire, supunere, sărăcie, nedreptate sau tragedie ― pentru ca Dumnezeu să intervină. Sclavii din Egipt, israeliții din Babilon și mulți alții, I-au cerut lui Dumnezeu să privească, să audă suferința lor și să intervină pentru a îndrepta aceste rele.

Psalmii sunt plini de plângeri în legătură cu aparenta prosperitate și fericire a celor răi, în timp ce oamenii neprihăniți sunt abuzați, exploatați și săraci. Psalmistul Îi cere în mod repetat lui Dumnezeu să intervină, încrezându-se în faptul că, în prezent, lumea nu se află pe calea pentru care a creat-o Dumnezeu și pe care o dorește El și dând glas plânsetului profeților și celor oprimați. „Până când, Doamne?” (vezi, de exemplu, Psalmii 94:3-7). Oamenii lui Dumnezeu vor avea mereu un simțământ de iritare pentru nedreptate și sărăcie ― iar aparenta pasivitate a lui Dumnezeu este o altă sursă de iritare.

Dar, când am auzit glasul lui Dumnezeu și ne-am încrezut în grija, mila și bunătatea Lui pentru noi ― și pentru toți cei ce suferă în vreun fel ― devenim un glas pentru Dumnezeu, în mijlocul suferinței și nedreptății altora. Poate că nu vom putea să îndepărtăm sau să remediem suferința altora ― la urma urmei, unele situații și circumstanțe nu vor fi îndreptate decât în procesul de judecată finală și recreere al lui Dumnezeu. Dar, ca oameni care cunosc un Dumnezeu care vede, aude și simte, suntem chemați de asemenea să luăm parte la durerea lor și să facem să strălucească lumina milei și a dragostei lui Dumnezeu, în întunericul lor. Dumnezeu aude, iar noi suntem una din căile prin care El răspunde.

Imaginează-ți-L pe Dumnezeu privind acea soție care traversează strada, în drumul ei singur și trist spre casă. Imaginează-ți-L pe Dumnezeu umblând pe coridoarele unui spital din comunitatea ta. Imaginează-ți-L urmărind un buletin de știri la televizor și felul în care ar răspunde El. Imaginează-ți-L pe Dumnezeu auzind povestirile vecinilor tăi care trec printr-o perioadă dificilă în viața de familie. Gândește-te ce ar vrea El să facem pentru a sluji în familia, comunitatea și lumea noastră.

Întrebări pentru discuție

1. Cât este de important pentru tine faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu care vede suferința oamenilor din lume și aude strigătele lor după ajutor? Ce îți spune acest lucru despre Dumnezeu?

2. Cum te ajută meditația la suferințele și nedreptățile experimentate de Isus, să faci față la suferință și nedreptate?

3. Cum influențează mila și grija lui Dumnezeu pentru „cei din urmă, cei mici și cei pierduți”, atitudinea și faptele noastre față de cei din jur care au nevoie de ajutor?

Ziua 3

Dumnezeul care Se pleacă

Spălarea picioarelor unei alte persoane este unul dintre cele mai profunde simboluri și amintiri ale credinței creștine. De asemenea, este și un model pentru felul în care ar trebui să ne punem credința în practică în timpul cuprins între momentele când facem acest lucru în mod literar în biserică sau într-un cadru de închinare. Ca ucenici ai Dumnezeului care S-a plecat, credincioșii creștini ar trebui să fie oameni care se pleacă să slujească semenilor lor, în special celor aflați în nevoie.

Isus a fost Cel care S-a plecat primul ― și care a dat acest exemplu profund de atitudine și comportament: „Înainte de praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit pînă la capăt. În timpul cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gîndul să -L vândă, Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mîini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins” ( Ioan 13:1-5). O altă traducere biblică face acest lucru și mai clar, arătând că în această noapte, prin acest gest, „le-a arătat întraga măsură a dragostei Lui” (NLT, notă). (Vezi de asemenea Psalmii 18:35 și Filipeni 2:5-7).

În cadrul scrierilor apostolice ale lui Ioan ― evanghelia lui și epistolele ― dragostea lui Dumnezeu este o temă constantă, în special pentru că avea experiență în cunoașterea lui Isus; așadar, este interesant să observăm ce anume consideră Ioan ca fiind cel mai înalt punct al acestui refren. Acesta a fost momentul care a arătat „întreaga măsură” a acelei dragoste. Apoi, Ioan începe să-L descrie pe Isus, Fiul lui Dumnezeu din veșnicii, spălând picioarele ucenicilor Săi prăfuiți, care se îndoiau, unul câte unul. Conform lui Ioan, aceasta a fost cea mai mare și cea mai profundă exprimare a dragostei lui Dumnezeu ― arătată într-un gest de umilință și slujire incredibile.

Notă: Spălarea picioarelor era un obicei social al primului secol, pentru că oamenii purtau sandale deschise pe drumuri foarte prăfuite. Era o datorie umilă, făcută de obicei de un slujitor.

Isus ― „Dumnezeu cu noi”

Nu vom înțelege niciodată dramatica acțiune a lui Dumnezeu, de a Se pleca, devenind om în persoana lui Isus. Creatorul Universului a devenit o creatură. Stăpânul nelimitat al Universului a devenit un bebeluș cu toate limitările noastre fizice. Semnificația acestui lucru este o taină profundă ― dar o taină minunată, care schimbă lumea. Chiar înainte ca Ioan să ne spună ce a făcut Isus în acea seară, el se oprește din povestit pentru a ne aminti exact Cine făcea acest lucru: „Isus, fiindcă știa că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce” (Ioan 13:3).

Trebuie să ne amintim această realitate oridecâteori auzim povestirile despre Isus. Cele mai profunde relatări despre Isus nu sunt despre mulțimile mari, despre minunatele povestiri și despre minunile făcute în public, ci despre timpul petrecut de El cu anumiți oameni ― femeia de la fântână, Nicodim într-o conversație avută noaptea târziu, discuția cu Maria, Marta și cu Lazăr în casa lor, timpul și atenția oferite fiecăruia dintre ucenicii Săi, în diferite moduri personalizate, conversațiile personale cu oamenii pe care i-a vindecat, chemarea lui Zacheu din copac, Maria, aflată în grădină în dimineața Învierii, plimbarea spre Emaus cu doi credincioși descurajați, pregătirea micului dejun pe plajă pentru câțiva ucenici. În fiecare dintre aceste momente, Îl vedem pe Dumnezeul Universului interacționând personal cu câte o persoană, pe rând, ca și cum ei ar fi fost tot ce ar fi contat pentru El în întregul Univers. După multe standarde, acest lucru este foarte ineficient, poate chiar riscant și în zadar, dar o înțelegere extraordinară a felului cum este Dumnezeu și a dragostei pe care o are pentru fiecare dintre noi.

Acesta este Același Isus care Se pleacă să spele picioarele ucenicilor unul câte unul. Un gest foarte personal, dar și un simbol puternic ― o pecete ― a ceea ce înseamnă Isus ca „Dumnezeu cu noi” (vezi Matei 1:23): arătând întreaga dimensiune a dragostei Sale.

Plecându-Se pentru a spăla picioarele

Mai este încă un element în introducerea lui Ioan la povestirea despre Isus, Marele Slujitor. El și-a dat seama că Isus știa ce se întâmpla în fundalul întunecos al acelei nopți: „diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă” (Ioan 13:2). Isus „știa pe cel ce avea să-L vândă” (versetul 11) și cum se va încheia totul atât pentru El, cât și pentru Iuda. În câteva ore, sorțile lor aveau să fie sigilate.

Dar acum, masa deja începuse; totuși, nimeni nu se pregătise și nici nu se oferise să spele picioarele celor din grup. Așa că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a apelat la un gest de mare umilință și mirare. Imaginea Dumnezeului Universului care Se pleacă să spele picioarele unui grup de oameni obișnuiți este uimitoare. La aceasta se adaugă stigmatul cultural atașat spălării picioarelor din acele zile ― era lucrarea celui mai mic dintre slujitori ― fără să menționăm faptul că printre picioarele pe care le-a spălat, erau și ale celui care avea să-L trădeze dușmanilor Lui și ale altuia, care avea să-L tăgăduiască mai târziu în acea seară.

Calitatea de slujitor a lui Dumnezeu este una dintre cele mai profunde realități ale vieții creștine, ceva ce noi, care ar trebui să știm, o luăm prea adesea ca atare. Chiar în cei mai credincioși dintre sfinții Lui, acest exemplu de umilință este o luptă. Este un fel de dragoste care trece dincolo de tot ce poate oferi umanitatea mai bun sau chiar înțelege pe deplin. „Dragostea pentru cei mai puțin privilegiați, este un lucru frumos ― dragostea pentru cei suferinzi, pentru cei săraci, pentru bolnavi, pentru cei căzuți, neatrăgători. Aceasta este compasiune, și atinge inima lumii. Dragostea pentru cei mai privilegiați este un lucru rar ― să-i iubești pe aceia care reușesc unde tu cazi, să te bucuri fără să invidiezi împreună cu cei ce se bucură, dragostea săracilor pentru cei bogați... Lumea este întotdeauna uimită de sfinții ei. Apoi, mai este dragostea pentru dușmani ― dragostea pentru cel care nu te iubește, ci te batjocorește, te amenință și îți produce durere. Dragostea celui torturat pentru cel care-l torturează. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu. Ea cucerește lumea” (Frederick Buechner, The Magnificent Defeat, pagina 105).

Ultima umilință: Isus, Dumnezeul-Om era mort

Acest gest a fost începutul unui chin de 24 de ore care s-a încheiat cu punerea lui Isus, Cel torturat, răstignit și mort, într-un mormânt împrumutat, în timp ce Soarele apunea în acea seară de vineri. Într-un anumit sens, aplecarea pentru a spăla picioarele ucenicilor a fost preludiul unei umilințe și mai mari pentru a ridica întreaga lume spre înviere și speranță: „El coboară pentru a urca din nou și pentru a aduce întreaga lume ruinată împreună cu El... El trebuie să Se plece pentru a ridica, El trebuie să dispară aproape sub povară, înainte de a-și îndrepta uimitor spatele și de a înainta cu întreaga greutate de pe umerii lui” (C S Lewis, Miracles, pagina 179).

Selectând diferite pasaje din Vechiul Testament pentru a construi argumentația, întregul capitol 1 din Evrei este o mărturie pentru dumnezeirea incontestabilă a lui Isus. „...prin care a făcut şi veacurile.  El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvîntul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte” (Evrei 1:2, 3).

Isus era Dumnezeu ― etern, Creator, Susținător. Câțiva dintre ucenicii și prietenii lui Isus, care stăteau și priveau moartea Sa de la distanță, auziseră această declarație între ei (vezi Matei 16:13-16) și prin însăși vocea lui Dumnezeu (vezi Matei 17:5). Acum ― chiar pe dealul de acolo ― Dumnezeul-Om era mort.

Era o umilință, o nimicnicie care s-a plecat până la inexistență. Moartea mereu aduce zdrobire și cutremurare, dar moartea Dumnezeului-Om era cu mult mai mult de atât ― ea zdrobea lumea și făcea Universul să se cutremure, dar schimba lumea și o răscumpăra de asemenea.

Autorul Douglass Coupland a fost întrebat odată care este cea mai mare temere a lui. „Mă tem ca Dumnezeu să existe, dar să nu-i pese prea mult de oameni”. Prin Isus și prin răstignirea Lui, Dumnezeu a răsturnat această temere: Lui Dumnezeu Îi pasă foarte mult de oameni ― atât de mult încât a fost gata să facă cel mai mare sacrificiu pentru a demonstra acea grijă și pentru a face posibilă împăcarea noastră cu El pentru veșnicie, mântuirea și relația noastră cu El.

Atitudinea de umilință

Nu e de mirare faptul că Pavel folosește aceste imagini ale umilinței și slujirii unui Dumnezeu care Se pleacă, drept cea mai grandioasă exprimare a slavei și dragostei lui Dumnezeu ― și a felului în care să le punem în practică în viețile noastre: „Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:5-8).

Ca răspuns la această bunătate și umilință copleșitoare, trebuie ca la rândul nostru să păstrăm, să punem în practică și să împărtășim credința noastră cu aceeași umilință. Ne consumăm pe noi înșine ― personal și colectiv ― pentru a sluji și a urmări ce este mai bine pentru cei cu care împărțim viețile și lumea noastră. Nu e de mirare că profetul Mica a legat căutarea de dreptate și milă cu imperativul „să umbli smerit cu Dumnezeul tău” (Mica 6:8).

Ispita pentru oamenii lui Dumnezeu este să caute să rămână cu Dumnezeu pe culmile experiențelor spirtuale. Aceasta a fost sugestia rău informată a lui Petru, pe muntele schimbării la față, ca ei să construiască adăposturi atunci și acolo. (Vezi Matei 17:4). Dar, nu aceasta era voia lui Dumnezeu. Umilința practică înseamnă să cobori de pe munte și să umbli în mijlocul și împreună cu oamenii care sunt pierduți, amenințați sau care suferă ― să ne riscăm noi înșine pentru vindecarea, ajutarea și salvarea lor.

El a rămas

În aprilie 1994, Carl Wilkens fusese directorul național al Agenției Adventiste pentru Dezvoltare, Refacere și Ajutor (ADRA) din Rwanda timp de aproximativ patru ani, când s-a trezit în mijlocul uneia dintre cele mai groaznice situații din istoria recentă. În următoarele 100 de zile, mai mult de 800 000 de ruandezi au fost uciși într-o nebunie de asasinare etic motivată, în timp ce restul lumii a ignorat sau pur și simplu a privit.

Biserica, ADRA și reprezentanți ai Guvernului Statelor Unite l-au somat pe Wilkens și pe familia lui să scape de genocidul aflat în desfășurare, dar el știa că plecarea sa ar fi lăsat membri din personalul său în mare pericol. În timp ce soția, copiii și părinții lui au fost evacuați în Kenya, Wilkens a stat și a făcut ce a putut pentru a-i ajuta și apăra pe alții, care erau prinși în nebunia acelor trei luni.

Experiența lui Wilkens din acel timp a fost publicată în cartea sa din anul 2011, I’m Not Leaving [Eu nu plec]. Aceasta, însă nu este o istorie a terorii ruandeze; mai degrabă, este o povestire personală. Wilkens relatează povestiri despre felul cum a lucrat pentru a salva vieți în moduri obișnuite și neobișnuite și reflectează la cum i-au schimbat aceste experiențe relațiile cu familia, cu Dumnezeu și cu alții.

Așadar, I’m Not Leaving [Eu nu plec] este o poveste mai mult de speranță, decât de groază ― chiar dacă groaza este numai pierdută din vedere. Sarcina lui Wilkens este să personalizeze oamenii care au îndurat aceste tragedii, stricând lucrarea ucigașilor, a căror metodă era să-și obiectivizeze victimele. Povestea lui este o poveste de curaj și credință, demonstrând că aceste virtuți contează chiar și în cele mai brutale circumstanțe, acolo unde viața era atât cumplit de nesigură cât și teribil de rezistentă. În mijlocul acestor extreme, Wilkens experimentat ce înseamnă să pui totul la bătaie pentru alții, pur și simplu pentru că așa este corect să faci.

Povestea lui Wilkens este un apel pentru a trăi curajos, loial, umil și cu bunătate, indiferent de cost, și pentru a-I încredința lui Dumnezeu viețile și slujirea noastră pentru El și pentru alții. Este o poveste a unui om care a arătat că are „gândul ... care era și în Hristos Isus”, într-un mod remarcabil.

Dumnezeu încă Se pleacă

Isus Și-a arătat dragostea slujind ca „Dumnezeu cu noi” într-un timp și spațiu istoric, în dezordinea din lumea noastră. Este ceea ce face El în viețile noastre, în diferitele noastre încercări și probleme. El încă face acest lucru în lumea noastră astăzi, dacă noi Îl căutăm doar. Dumnezeu încă Se pleacă să slujească ― ție, mie, nouă, tuturor ― chiar și când noi Îl trădăm sau Îl tăgăduim. Așa cum și Ioan și Pavel au descris, este cel mai măreț gest al lui Isus, arătând „întreaga măsură a dragostei Sale”.

După ce le-a spălat picioarele, Isus i-a invitat pe ucenicii Săi ― așa cum ne invită și pe noi ― să I se alăture în această atitudine și purtare: „Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi” (Ioan 13:14-17).

Întrebări pentru discuție

1. 
   În ce fel arată ceva atât de simplu ca spălarea picioarelor ucenicilor, „întreaga măsură” a dragostei lui Dumnezeu?
   
2. 
   Cum putem avea în noi „gândul ... care era și în Hristos Isus”, din moment ce aceasta nu este o atitudine omenească?
   
3. 
   Cum putem face din „gândul ... care era și în Hristos Isus”, o realtitate în viețile noastre?
   

„ Mulţi cred că ar fi un mare privilegiu să viziteze locurile în care a trăit Hristos pe pământ, să meargă pe unde a mers El și să privească lacul pe malul căruia Îi plăcea să înveţe, dealurile şi văile asupra cărora adesea I se odihneau privirile. Dar nu este nevoie să mergem la Nazaret, Capernaum sau Betania ca să umblăm pe urmele lui Isus. Putem găsi urmele Lui lângă patul celui bolnav, în colibele sărăciei, pe străzile aglomerate ale marilor oraşe şi pretutindeni pe unde se află inimi omenești care au nevoie de mângâiere. Făcând aşa cum a făcut Isus când era pe pământ, vom merge pe urmele Lui” (Ellen G White, Hristos, Lumina lumii, pagina 640).

Ziua 4

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea...”

Dacă ai frecventat o perioadă o biserică, este ceva ce, probabil ai auzit de multe ori. Este o „versiune” personalizată a versetului Ioan 3:16. Folosită uneori ca o parte a unui apel de a-L accepta pe Isus ca „Mântuitorul tău personal”, sună cam așa: „Fiindcă atât de mult a iubit-o/ l-a iubit Dumnezeu pe [introdu numele tău aici], că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca [introdu numele tău aici] să creadă în El, [introdu numele tău aici] să nu piară, ci să aibă viața veșnică”.

Față de toată complexitatea minunată pe care o găsim în istorisirea biblică despre Dumnezeu, esența evangheliei poate fi redusă la o singură propoziție pe care chiar și un copil o poate memora și începe să înțeleagă. Iar această versiune personalizată a acestui binecunoscut verset biblic este o metodă valoroasă de a sublinia dragostea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi și alegerea pe care fiecare trebuie să o facem pentru a accepta darul lui Dumnezeu oferit prin Isus. Așadar, adaptarea acestui mult iubit verset, portretizează un adevăr copleșitor și capabil să îți schimbe viața.

Probabil că este, de asemenea un adevăr capabil să schimbe lumea. Recunoscând păcătoșenia noastră și faptul că suntem pierduți, facem un pas semnificativ în recunoașterea principalei probleme din lumea noastră ― noi înșine ― egoismul nostru și ezitarea de a accepta faptul că suntem o parte a problemei. Redând o conversație avută cu un prieten despre nevoia de mărturisire în dezvoltarea unei relații cu Dumnezeu, scriitorul Don Miller sugerează: „Probabil că poți vedea [mărturisirea] ca pe un act de dreptate socială. Întreaga lume se destramă pentru că nimeni nu vrea să admită că a greșit. Dar, cerându-i lui Dumnezeu să te ierte, ești gata să-ți asumi răspunderea [pentru greșeli]” (Blue Like Jazz, pagina 53). Așa cum Ioan 3:16 subliniază, atât păcatul cât și mântuirea sunt realități pe care trebuie să le luăm personal ― și în serios.

Trebuie să ne amintim, de asemenea că această versiune personalizată a lui Ioan 3:16 nu este ceea ce spune versetul; citindu-l numai în acest fel, putem fi ispitiți la o abordare superficială a mântuirii și putem risca să pierdem atâtea lucruri care sunt transmise printr-o citire mai profundă a acestui verset biblic.

Vechea dispută

Prea adesea ― în felul cum vorbim despre ea de multe ori ― mântuirea pare că înseamnă doar ca eu să ajung în Cer într-o zi. Este surprinzător să te gândești că și discuțiile noastre teologice pot fi egoiste. Dacă suntem conduși de „însemnătatea banilor” și de principiul „eu ce primesc?” ― dacă nu suntem atenți ― asemenea atitudini se pot strecura chiar și în cele mai evlavioase reflecții. În acest sens, se pare că prea adesea căutăm să obținem mântuirea la cel mai mic preț posibil.

Incontestabil, suntem salvați doar prin harul lui Dumnezeu: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8, 9). Dar, Pavel continuă în următorul verset și recunoaște un alt aspect al acestei relații: „Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (versetul 10).

Iacov intră în amănunte despre această latură a mântuirii: „Frații mei, ce-i folosește cuiva să spună că are credință, dacă n-are fapte? Poate oare credința aceasta să-l mântuiască? ... Tot așa și credința: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși” (Iacov 2:14, 17).

În tabloul mare și veșnic al mântuirii, suntem salvați prin ceea ce a făcut Isus pentru noi și „apucăm” aceasta prin credință. Dar, în aspectul practic al trăirii vieții în ziua de azi, mântuirea ar trebui să determine o viață trăită în relație cu Dumnezeu, ca un membru al Împărăției Lui prezente. Chemarea repetată a lui Dumnezeu de-a lungul Bibliei, este pentru o viață de credință și de credincioșie. Accentul nu cade pe câștigarea mântuirii, ci pe trăirea și slujirea cu bucurie, în lumina mântuirii.

Când începem să prețuim minunea și taina dragostei neschimbătoare a lui Dumnezeu, răspundem cu credință și recunoștință și căutăm bunătatea Lui în viețile noastre și pentru cei din jurul nostru. Trăim cu atâta credință și cu atâtea „fapte” bune cât putem face, realizând că acestea sunt daruri de la Dumnezeu și că niciunul din ele nu adaugă ceva la mântuirea noastră sau la măsurile îndestulătoare luate de Dumnezeu.

Citește din nou

Ioan 3:16 spune, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea...” ― iar cuvântul original din greacă pentru „lume” este kosmos, care înseamnă „lumea ca entitate creată și organizată” (Seventh-day Adventist Bible Commentary, Vol 5, pagina 929). Gândul că „Ioan 3:16 este despre mine” este un bun punct de plecare; faptul că planul de mântuire, atât de clar prezentat în acest verset are implicații pentru toată lumea și întreaga creație, este un lucru asupra căruia trebuie să medităm mai mult timp.

Desigur, aceasta nu reprezintă un argument pentru universalism ― arătând că toată lumea va fi „mântuită”, indiferent de alegerile pe care le face pentru sau împotriva lui Dumnezeu și a planului Său. În schimb, accentul cade pe dragostea lui Dumnezeu care ajunge până la toți și pe planul Său de a lucra prin toți aceia care aleg să coopereze cu El, în răscumpărarea și recreerea finală a întregii creații. Este o înțelegere mai largă a mântuirii, care se îndepărtează de ispita centrării pe sine care întunecă uneori înțelegerea mântuirii, care se poate ridica din căi individualiste de gândire.

Da, mântuirea mă privește pe mine și relația mea mântuitoare cu Dumnezeu ― dar nu este numai despre mine. Teologul N. T. Wright explică acest lucru în felul următor: „Îndreptățirea nu se referă doar la ‘cum mi se iartă păcatele’. Ea se referă la felul în care Dumnezeu creează, în Isus Mesia și în puterea Duhului, o singură familie, sărbătorind iertarea lor o dată pentru totdeauna și asigurarea stării de „necondamnare” în Isus, prin care planul Lui poate fi extins acum la lumea largă” (Justification: God’s plan and Paul’s vision [Îndreptățirea: Planul lui Dumnezeu și viziunea lui Pavel], pagina 248).

Probabil că putem să acceptăm ușor faptul că Dumnezeu îi iubește și pe alți oameni și nu doar pe noi înșine. El îi iubește pe aceia pe care-i iubim și ne putem bucura de aceasta. De asemenea îi iubește pe cei cu care ne întâlnim în comunitățile noastre și realizarea dragostei Lui pentru fiecare ar trebui să fie o motivație pentru a merge și a le spune cât de cuprinzătoare este această dragoste. Dar, El îi iubește și pe aceia de care ne temem, pe aceia cărora nu știm cum să le arătăm și să le împărtășim dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu îi iubește pe oameni ― pe toți oamenii, oriunde, oricând. Favoarea lui Dumnezeu nu este limitată la favoarea noastră.

Creațiunea este o cale prin care vedem demonstrarea acestui lucru. Biblia arată clar că lumea din jurul nostru este o dovadă a bunătății lui Dumnezeu. Pavel susține că toți oamenii au o ocazie de a se întâlni cu Dumnezeu prin creația sa: „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Romani 1:20). Isus, de asemenea S-a referit la lumea naturală și la ordinea din creațiune ca o dovadă a dragostei lui Dumnezeu și ca un mijloc prin care toți oamenii sunt beneficiari ai harului Său: „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5:45). La fel ca toate avantajele lumii naturale, viața însăși este un dar de la Dumnezeu și, indiferent de răspunsul omului sau de atitudinea lui față de Dumnezeu, fiecare este un primitor al acelui har.

Înnoind relațiile

Totuși, nici chiar această citire nu onorează în întregime expresia „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea...”, din Ioan 3:16. A doua jumătate a acestui verset stabilește scopul planului de mântuire al lui Dumnezeu ― o cale prin care să dea viața veșnică „oricui crede în El” (Ioan 3:16b). Adevăratul pericol de „a pieri”, rezultă din ruperea relației cu Dumnezeu prin primul păcat omenesc. Înaintea lui Dumnezeu, nu putem veni în mod personal decât ca ființe omenești căzute. Când acceptăm acest dar al mântuirii, relația noastră cu Dumnezeu este refăcută. Ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu, la darul oferit în Fiul Său și la făgăduința vieții veșnice pe care o avem, suntem înnoiți și ne dezvoltăm pentru a avea toate acele relații corecte pe care le-a creat Dumnezeu să ne bucurăm de ele, incluzând relațiile cu cei din jur și cu lumea aflată dincolo de noi.

În mod evident, ființele omenești ocupă un loc deosebit în ceea ce privește mântuirea și creațiunea, iar în Geneza 1 și 2 se acordă mai multă atenție creerii omului, decât restului povestirii. Dar, prima „definiție” a ceea ce înseamnă să fii om, include a fi creat după chipul lui Dumnezeu și a fi pus în relație cu restul creației (vezi Geneza 1:26). Creațiunea este importantă pentru a stabili cine suntem ca ființe umane, în relație cu Dumnezeu; iar, în timp ce oamenii sunt partea principală a creațiunii, este clar că Dumnezeu are o preocupare specială pentru restul lumii create.

Când Adam și Eva au ales să nu-L asculte pe Dumnezeu, întreaga creație a fost afectată. Realitatea păcatului a schimbat relația dintre Dumnezeu și umanitate, dintre umanitate și natură și se pare că și dintre Dumnezeu și toată creația Sa (vezi Geneza 3). Dumnezeu încă este Creatorul și El încă dirijează și susține întreaga suflare. Dar, probabil că într-un mod similar cu schimbarea relațiilor dintre Dumnezeu și poporul Său, relația dintre Dumnezeu și creația Sa a devenit mai puțin directă și mai dificilă.

Acest lucru nu însemnă că nu mai sunt urme ale lui Dumnezeu în lumea creată. După cum este menționat mai sus, Dumnezeu încă vorbește și lucrează în și prin natură. Într-un anumit fel, creația și creaturile au voci care Îl laudă pe Dumnezeu și amintesc de relația pentru care au fost create: „Lăudaţi pe Domnul de jos de pe pământ, balauri de mare şi adâncuri toate; foc şi grindină, zăpadă şi ceaţă, vânturi năpraznice, care împliniţi poruncile Lui, munţi şi dealuri toate, pomi roditori şi cedri toţi, fiare şi vite toate, târâtoare şi păsări înaripate, împăraţi ai pământului şi popoare toate, voievozi şi toţi judecătorii pământului, tineri şi tinere, bătrâni şi copii! Să laude Numele Domnului! Căci numai Numele Lui este înălţat: măreţia Lui este mai presus de pământ şi de ceruri” (Psalmii 148: 7-13).

Dar, chiar și în această laudă ordonată, sunetele sunt amuțite, sărbătoarea este incompletă și dezamăgirea este evidentă. Lauda este amestecată cu suspine (vezi Romani 8:22). Viața este marcată de moarte. Creațiunea este asaltată de decădere ― și într-un fel tânjește după recreere: „De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii ― nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o ― cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” (Romani 8: 19-21).

Într-un anumit sens, modificarea creației din cauza păcatului omenesc a fost cel mai vizibil demonstrată la răstignire. C. S. Lewis descrie Învierea ca „marele miracol” care a deschis un fel de posibilitate cu totul nouă în lume, dar moartea Creatorului lumii în granițele și limitele acelei lumi, trebuie să fie nimic mai puțin decât un mare „miracol”. Nu este de mirare faptul că natura și-a întors fața și s-a revoltat cu violență în acel moment întunecat din istoria omeanească (vezi Matei 27:45-51). Dar chiar și în acest cel mai întunecat moment, Creatorul lucra să recreeze ― chiar moartea Creatorului a deschis calea spre recreere. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu...”

Agenți ai recreerii

Când suntem chemați la o nouă viață în relație cu Dumnezeu, datorită a ceea ce a făcut Isus pentru noi prin moartea Sa, suntem rechemați de asemenea la acea relație cu El, care a văzut ființele omenești stabilite ca „ispravnici” ― îngrijitori și grădinari ― ai creației Sale. Planul final al lui Dumnezeu este ca lumea să fie readusă la starea ei bună originală. Moartea va fi învinsă (vezi 1 Corinteni 15:26) și efectele păcatului și ale morții vor fi îndepărtate (vezi Apocalipsa 21:1-5). Așadar, suntem chemați nu numai să acceptăm oferta mântuirii Lui, ci și să trăim pentru, și să ducem acea mântuire în lumea noastră de astăzi, așteptând completa recreere promisă de Dumnezeu. Suntem salvați prin har, ca un dar al lui Dumnezeu și recreați ca „lucrarea Lui ... zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). Când suntem mântuiți, suntem de asemenea chemați în pozițiile pentru care ne-a creat să trăim în această lume.

Acest lucru are implicații semnificative pentru felul în care înțelegem răspunsul nostru la mântuirea lui Dumnezeu și la relația noastră cu lumea în care am fost creați și recreați: „Nu suntem salvați din lumea creată, ci pentru lumea creată (Romani 8:18-26). Oamenii au fost făcuți pentru a avea grijă de minunata lume a lui Dumnezeu, și nu este prea mult să spunem că motivul pentru care Dumnezeu îi salvează pe oameni nu este doar pentru că-i iubește ca indivizi, ci și pentru ceea ce sunt ei cu adevărat ― ispravnicii Lui, domnitorii Lui peste creație” (N. T. Wright, Justification [Îndreptățire], pagina 234). Întreaga lume ar trebui să beneficieze după reînnoirea relațiilor dintre Dumnezeu și poporul Său.

Pentru că Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, suntem chemați să iubim ceea ce El iubește. Pentru că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” ― „ca entitate creată, organizată ― tot astfel trebuie să facem și noi. Pentru că am primit darul mântuirii lui Dumnezeu, urmărim aceeași mântuire și recreere pentru ființele umane apropiate și, în cele din urmă, așteptăm cu nerăbdare recreerea întregii lumi create. Și într-un mod deosebit și special, acum suntem agenții lui Dumnezeu pentru slujire, păstrare, ajutare și vindecare în lumea noastră.

Întrebări pentru discuție

1. Cum i-ai explica mântuirea unui prieten necreștin? Cât de important este harul lui Dumnezeu în relația noastră cu El?

2. Dați exemplu de câteva modalități prin care harul lui Dumnezeu este oferit chiar și celor care nu cred în El.

3. Ce înseamnă să fii un „ispravnic” al creației? Cum îi influențează grija noastră pentru creație pe alți oameni?

Ziua 5

Trimiterea mai mare

Cand trupele germane au ocupat Ungaria în martie 1944, mașinăria Holocaustului era suprasolicitată. Genocidul a fost rapid, cerând 600 000 de vieți. Mai mult de 450 000 de evrei de origine maghiară au fost deportați în lagărele de moarte de la Auschwitz în cele șapte săptămâni ditre mai și iunie, aceasta fiind cea mai rapidă rată de deportări a Holocaustului. Cei mai mulți au fost trimiși la camerele de gazare în momentul în care au sosit. O treime din victimele iudaice de la Auschwitz erau unguri.

În mijlocul acestei nebunii, reputația lui Laszlo Michnay a crescut. Evreii unguri îl credeau pe președintele Bisericii Adventise de Ziua a Șaptea din Ungaria nici mai mult nici mai puțin decât sfânt. Cu un risc extraordinar de a-și pierde viața, el și familia lui, a hrănit, a ascuns și a salvat mulți evrei în casa și în biserica lui în acest timp de persecuție extremă.

Hotărârea pastorului Michnay de a-i ajuta pe evrei a fost definitivată când, în timpul participării sale la conferințe ale bisericii din Germania în 1936 și Polonia în 1941, a văzut cum anti-semitismul și atrocitățile încept să devină evidente în aceste țări. Bănuind că este doar o problemă de timp înainte ca naziștii să dea buzna în Ungaria, el s-a pregătit să contraatace holocaustul local: cu ajutorul donațiilor de la biserici și a unei moșteniri, el a depozitat hrană neperisabilă și a stabilit o rețea de adăposturi sigure.

La începutul anilor 1940, pastorul Michnay i-a rugat pe cei din comunitatea lui să-i ajute pe evreii asupriți. Oamenii ieșeau din biserică întruncât erau siguri că el va fi arestat. Le era teamă, dar el nu a fost niciodată rănit. Totuși, bisericile adventiste de ziua a șaptea din Ungaria au fost închise în cele din urmă, pentru că trupele germane SS au auzit și s-au concentrat pe predicile înclinate spre răzvrătire ale pastorului Michnay.

Aproape de încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial, un decret a fost emis de sediul german local ca fiecare membru al familiei Michnay să fie executat în ziua următoare, pentru că ascundeau evrei. În noaptea aceea, însă germanii, fiind îndrumați greșit să creadă că armata rusă era periculos de aproape, au părăsit strada. În haosul care a urmat, familia a scăpat de la pericolul iminent. Aceasta a fost doar una dintre multele ocazii când familia a fost salvată miraculos.

Subsolul bisericii era umplut cu evrei, care primeau saltele și pături. Unii erau introduși ca așa-zise rude. Pastorul Michnay nu a alungat pe nimeni. Toată lumea ― inclusiv familia ― mânca o dată pe zi, de obicei un bol de supă.

Numărul oamenilor care erau ascunși de familia Michnay, a variat în funcție de spațiul disponibil și de pericolul din Budapesta. El i-a trimis pe mulți în ascunzători din provincie, care aparțineau unei rețele de pastori adventiști de ziua a șaptea, care nu au fost detectați niciodată.

Trăirea unei predici

La 60 de ani de la aceste evenimente, această poveste a pastorului Michnay a fost tipărită într-un ziar național australian, acest lucru coincizând cu o prezentare de la Muzeul Iudaic din Sydney, care a inclus povestea lui, el migrând în Australia mai târziu. În timp ce predicile sale au fost probabil ținute minte pentru efectul lor, conținutul lor este mai puțin amintit. Dar cele mai mărețe predici ale sale, sunt aceste fapte care au arătat grija lui Dumnezeu pentru cei persecutați și asupriți, pentru cei flămânzi și fără adăpost, riscându-se pe sine pentru a sluji și salva.

Acest fel de „predicare” merită mai multă atenție și punere în practică. Versetele cunoscute ca „Marea Trimitere” (Matei 28:18-20) sunt printre cele mai cunoscute din Biblie ― de creștini. Au fost adesea descrise ca „declarația de misiune a creștinilor” și au fost subliniate, analizate și puse în prim plan pentru a explica tot felul de acțiuni misionare și proiecte evenghelistice; de cele mai multe ori, acestea se concentrează pe a merge, a face, a boteza și a învăța ― o formulare care a fost dezmembrată și refăcută în multe feluri.

Uneori, însă desprindem sau trecem peste declarațiile de de la începutul și de la sfârșitul acestei trimiteri: „Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le -a zis: «Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt … Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului»” (Matei 28:18, 20b). Această trimitere începe și se termină cu Isus. Personalitatea, puterea și prezența Lui sunt contextul în care ucenicii Lui trebuie să accepte și să împlinească misiunea Lui. Așadar, trebuie să ne amintim că aceste instrucțiuni date de Isus primilor Săi ucenici, nu erau deloc o sarcină nouă, ci mai degrabă o continuare a misiunii pe care Isus deja o făcea printre ei.

Misiunea lui Isus

Fie că era textul stabilit pentru acea zi, fie că Isus a găsit intenționat versetele importante (Isaia 61:1, 2) în sulul din care i-a fost dat să citească, nu a fost o coincidență faptul că aceste versete au fost textul primei Lui predici publice: „Duhul Domnului este peste Mine, pentrucă M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18, 19). Nu este o coincidență nici faptul că povestirea micii predici a lui Isus ―„Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe cari le-aţi auzit” (Luca 4:21) ― este începutul relatării lui Luca despre lucrarea Lui publică.

Isus ― precum și Luca, în relatarea Sa despre cele întâmplate cu Isus ― au folosit profeția lui Isaia pentru a explica ce făcea Isus și ce era pe cale să facă. Aceste versete din Isaia 61 au fost adoptate ca declarația de misiune a lui Isus. Lucrarea și misiunea Lui aveau să fie atât spirituale cât și practice, iar El urma să demonstreze că spiritualul și practicul nu sunt atât de departe unul de altul, cum cred unii. Pentru Isus și pentru ucenicii Lui, îngrijirea pentru oameni din punct de vedere fizic și practic, era cel puțin o parte a îngrijirii lor din punct de vedere spiritual.

Puțin timp mai târziu, vărul și antemergătorul lui Isus, Ioan, a trimis mesageri la Isus, cu întrebarea cheie: „Ești Tu Acela?” În timp ce Ioan este posibil să fi avut motive mixte pentru întrebările sale, poate chiar speranța de a-L determina pe Isus să facă ceva în favoarea lui ― el a pus întrebarea corectă.

Răspunsul lui Isus, însă poate fi diferit de cel așteptat de noi ― exceptând faptul că amintește de ceea ce deja am văzut, de ce a spus Isus că a venit să facă: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia” (Luca 7:22). Se pare că pentru Isus, lucrarea Lui practică ― grija de cei nevoiași și punerea dragostei în practică ― ar fi trebuit să fie suficientă pentru a-l convinge, sau cel puțin pentru a-i aminti lui Ioan că Isus era Acela pe care el L-a declarat mai dinainte.

Prima trimitere

În relatarea lui Matei despre trimiterea ucenicilor, când Isus a definitivat grupul celor doisprezece urmași speciali, se pare că primul lucru pe care l-a făcut, a fost să-i trimită. Le-a dat o misiune cu instrucținui exacte: „Şi pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: «Împărăţia cerurilor este aproape!»” (Matei 10:7). Aceasta era vestea bună pe care El dorea ca ei să învețe să o împărtășească ― în primă instanță, lucrând doar în comunitățile lor locale. Așadar, când le-a dat ultimele instrucțiuni pentru a merge și a evangheliza, pentru a fi martori și pentru a răspândi Vestea Bună (vezi Matei 28:18-20 și Fapte 1:8), nu a fost o inițiativă nouă, ci mai degrabă un câmp mai larg pentru misiunea pe care deja o învățaseră și o făceau.

Cu aproximativ 2000 de ani mai târziu, ne găsim parte a aceleiași istorisiri și misiuni. Isus ne învață și pe noi să răspândim Vestea Bună. Dar, cheia evanghelizării ― și a felului în care facem evanghelizare ― este luarea în considerație a mesajului pe care trebuie să îl împărtășim cu alții.

Vestea bună este, bineînțeles un mesaj. Vestim cum a creat Dumnezeu lumea noastră și cum, după ce lucrurile nu au mers bine, El a lucrat ― și încă lucrează ― de-a lungul istoriei, pentru a o recrea. Spunem cum eram lipsiți de speranță și cum ceva s-a schimbat în viețile noastre când ne-am conectat cumva cu realitatea lui Dumnezeu și cum trăim acum după motivații și priorități diferite. Noi spunem cum a venit Isus să anunțe că „Împărăția cerurilor s-a apropiat” și cum trăim așteptând definitivarea acelei Împărății când El va veni.

Una dintre căile prin care să facem aceasta, este să realizăm că Vestea Bună este, de asemenea o acțiune. Instrucțiunile ulterioare ale lui Isus pentru ucenicii Săi, au fost: „Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţaţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi. (Matei 10:8)”. Aceste instrucțiuni repetă declarația de misiune a lui Isus din Luca 4:18, 19. Această veste bună trebuia să facă o schimbare reală în viețile săracilor, celor asupriți, celor răniți și deznădăjduiți. Dacă acest lucru nu are loc, poate ea să fie considerată o veste bună?

Nu numai că aceasta este o componentă esențială a veștii bune învățate și practicate de Isus, dar ea este și o cheie pentru eficiența și frumusețea ei: „Lumea nu poate combate o biserică ce trăiește în durerea societății celor săraci. Integritatea acestei forme de creștinism, aduce la tăcere cei mai duri critici, întrucât ei recunosc adevărata dragoste și compasiune când o văd” (Tony Campolo și Gordon Aeschliman, Everybody Wants to Change the World [Toți vor să schimbe lumea], pagina 13).

În timp ce ucenicii mergeau din cetate în cetate predicând Impărăția cerurilor, vindecându-i pe cei bolnavi, ajutându-i pe cei săraci și oferindu-se pe ei înșiși, este ușor să ne imaginăm că întrebarea evidentă care le era pusă în fiecare comunitate pe care o vizitau, era, de ce făceau aceste lucruri și cine îi trimisese. Ca răspuns, ei puteau să le spună cu entuziasm oamenilor despre Învățătorul și Prietenul lor ― un Om pe nume Isus― și să înceapă se le explice, așa puțin cât înțelegeau ei, despre Cine era El și despre diferența pe care El o făcuse în viețile lor.

În cele din urmă, Vestea Bună este o Persoană. Isus i-a ales pe ucenicii Săi „ca să-i aibă cu Sine și să-i trimită să propovăduiască” (Marcu 3:14), iar acea prietenie și angajament a devenit baza oricărei și a tuturor acțiunilor evanghelistice pe care ei aveau să le facă. Ei au ajuns să vadă în Isus o dumnezeire capabilă să schimbe viața și o dragoste care cuprindea lumea ― și pur și simplu nu se puteau opri să nu vorbească despre ea (vezi 1 Ioan 1:1-3).

Când petrecem timp pentru a-L cunoaște pe Isus, începem să descoperim un Prieten și o prietenie despre care le-am spune altora chiar dacă Isus nu ne-ar fi spus într-un mod special să facem acest lucru. Vestea Bună este despre Isus. Într-adevăr, Vestea Bună este Isus. De aceea se merită să o împărtășești cu alții și să o trăiești.

Duceți-vă...

Ca rezultat al misiunii lor, al instruirii, al călătoriilor în care au slujit și al experienței personale cu Isus, urmașii Lui sunt îndemnați: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28:19, 20). Lucrarea pe care aveau să o facă în Numele Lui, trebuia să reflecteze și să aplice principiile lucrării lui Isus și Împărăția la care i-a invitat. Ei trebuiau să i Se alăture lui Isus în misunea Sa de a-i ridica pe cei din urmă, pe cei mai mici și pe cei pierduți.

Discuțiile din biserică par uneori că se împotmolesc la nevoia aparentă de a alege între o focalizare pe slujire sau pe mărturisire, pe dreptate sau pe evanghelizare. Dar, când înțelegem mai bine fiecare dintre aceste concepte și observăm lucrarea lui Isus, diferența este spulberată și realizăm că purtarea care are la bază Împărăția ― în special slujirea altora ― este o formă de predicare și duce în mod natural la o invitație. Pastorul Michnay a predicat cele mai dăinuitoare predici prin viețile pe care le-a salvat și prin ceea ce l-a costat pe el și pe familia lui să-i apere pe alții. Poate că ocaziile pe care noi le avem de a sluji nu sunt atât de dramatice, sau gata să amenințe viața, dar noi nu alegem o acțiune sau alta. Mai de grabă, noi colaborăm cu Dumnezeu în a lucra în oameni, întâlnind adevăratele lor nevoi, folosind orice resursă pe care ne-a încredințat-o Dumnezeu.

În una dintre cele mai binecunoscute declarații ale lui Ellen White, ea explică acest lucru în felul următor: „Numai metoda lui Hristos va aduce un adevărat succes în încercarea de a ajunge la inima oamenilor. Mântuitorul Se amesteca printre oameni ca unul care le dorea binele. El Își arăta simpatia faţă de ei, îngrijea de nevoile lor şi le câştiga încrederea. Apoi le adresa invitația: «Urmaţi-Mă!» ... Celor săraci trebuie să li se uşureze povara, cei bolnavi să fie îngrijiţi, cei întristaţi şi cei care au pierdut pe cineva drag să fie mângâiaţi, cei neştiutori învățați, cei lipsiţi de experienţă sfătuiţi. Trebuie să plângem cu cei care plâng şi să ne bucurăm cu cei care se bucură.” (Divina Vindecare, pagina 143).

După cum am văzut, aceste două acțiuni ale Împărăției ― slujirea și evanghelizarea ― au fost bine împletite în prima trimitere a ucenicilor de către Isus, și tot în felul acesta trebuia să fie înțeleasă și aplicată trimiterea lor ulterioară, mai mare. În realitate, evanghelizarea ― aducerea veștii bune despre speranță, salvare, pocăință, transformare și despre dragostea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu ― este un act de slujire. Tot astfel, înțeleasă bine, slujirea este evanghelizare, proclamarea și aplicarea Împărăției lui Dumnezeu în feluri în care oamenii nu pot să o facă, ci doar să vadă în viețile noastre ― și în ale lor.

Întrebări pentru discuție

1. Citește Luca 4:16-21. Este acesta felul în care ai răspunde și tu la întrebări similare despre divinitatea, mesianismul și misiunea lui Isus?

2. De ce crezi că avem uneori tendința de a separa slujirea și evanghelizarea, ca activități creștine alternative?

3. Așa cum a descris-o Isus, Vestea Bună trebuia să producă o schimbare în viețile celor săraci, asupriți, răniți și deznădăjduiți. Dacă Evanghelia nu are aceste efecte pozitive și practice, poate ea să fie numită cu adevărat o veste bună? De ce da, sau de ce nu?

Ziua 6

Agenți ai dreptății și ai frumuseții

Învierea lui Isus schimbă totul. Este inima ― evenimentul central al ― creștinismului și, chiar și așa, este uneori doar acceptată pur și simplu în loc să fie comemorată cu adevărat și sărbătorită. Dar, nu putem supraestima semnificația a ceea ce s-a întâmplat în acea duminică dimineața, după ce Isus a fost răstignit și ar trebui să folosim orice ocazie pentru a ne aminti această realitate uluitoare și implicațiile ei în toate ― în viețile noastre în întregime, în toate visele noastre, în toate speranțele noastre.

Foarte multe lucruri legate de viață și moarte pe care le luăm ca sigure ― din ceea ce este important și semnificativ ― ne sunt oferite de cultura în care suntem născuți, educați și în care trăim. Pur și simplu ne însușim multe feluri de a privi lumea din ceea ce oamenii de lângă noi socotesc a fi de la sine înțeles ― acesta fiind un alt motiv pentru care este atât de important să ne amintim de Înviere; este o istorie suficient de puternică pentru a zdruncina vederile noastre și lucrurile pe care le socotim de la sine înțelese, deschizându-ne nu doar un nou mod de a privi viața, ci un alt fel de viață, cu moduri diferite de a ne spune poveștile, cu valori diferite și cu priorități diferite.

Probabil că Învierea are cel mai profund efect asupra felului în care ne evaluăm viețile și asupra atitudinii față de câștig sau pierdere. Scriitorul creștin Ron Sider, descrie aceasta în felul următor: „Cei care înțeleg mormântul gol, își pot permite acum să piardă” (I am Not a Social Activist [Nu sunt un activist social]). Datorită sacrificiului ― a pierderii ― lui Isus și a victoriei Lui dovedite prin înviere, credincioșia este întotdeauna mai importantă decât succesul, indiferent cum măsurăm succesul. Ceea ce a făcut Isus, nu este doar baza pentru reevaluarea vieților noastre, ci și un model: „pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Evrei 12:2).

Când „înțelegem mormântul gol” putem să combatem inevitabilele noastre dezamăgiri și pierderi într-un mod diferit. De acum, nu mai trebuie să câștigăm, să ne apărăm și să ne menținem imaginea, sau să fim un „succes” pentru a ne justifica locul în lume sau simțul propriei valori. De acum, nu mai trebuie ca opinia noastră să câștige orice dispută sau să aibă ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt ― sau Cuvântul care va fi ultimul ― deja a fost rostit.

Desigur, aceasta este întocmai asigurarea care ne arată că nu trebuie să fim așa încordați pentru câștigarea sau pierderea zilei de azi. Prea adesea, contrar cu valorile însușite și impuse aproape prin tot ceea ce ni se spune și suntem învățați, realitățile eterne ale Învierii ne eliberează de nevoia rezultatelor imediate și a câștigurilor de moment. „Răspunsul nostru la speranța pe care o avem pentru veșnicie este să ne dedicăm lucrului pentru Dumnezeu acum și aici, știind că ceea ce facem are o semnificație veșnică” (Julie Clawson, Everyday Justice[Dreptate de fiecare zi]).

Învierea trebuie să schimbe totul. Prin înviere, Isus a schimbat fluxul istoriei. Este o garanție a unei noi vieți și a venirii unei noi lumi, dar și începutul unui nou fel de viață care a pătruns acum în lumea noastră. Împărăția lui Dumnezeu deja este cu noi, chiar dacă nu este completă încă. Realizând aceasta, începem să o vedem ca pe o realitate în care putem participa și la care putem chiar contribui azi, probabil în special ca agenți ai dreptății și frumuseții într-o lume care are nevoie disperată de mai mult din ambele.

Dreptate

Noi credem că Dumnezeu va judeca lumea și că Se va întoarce să îndrepte greșelile care sunt făcute în lume, așa că ar trebui să acceptăm apelul Bibliei pentru dreptate și să începem să trăim potrivit cu felul cum va fi lumea. Lucrând și slujind, ne alăturăm lui Dumnezeu în felul în care El slujește lumea astăzi și în zidirea Împărăției Lui care va veni. Fiind Creator, dar și Cineva care aude strigătele celor săraci, Dumnezeu lucrează pentru a sluji, pentru a îngriji de noi toți, chiar și de cei pe care poate că uneori noi îi trecem cu vederea: „El face dreptate celor asupriţi; dă pâine celor flămânzi: Domnul izbăveşte pe prinşii de război; Domnul deschide ochii orbilor; Domnul îndreaptă pe cei încovoiaţi; Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi.  Domnul ocroteşte pe cei străini, sprijineşte pe orfan şi pe văduvă” (Psalmii 146:7-9).

În timp ce ne putem simți copleșiți de nevoile pe care le vedem în jurul nostru și uneori în propriile vieți, Dumnezeu este Acela care oferă, eliberează, susține, veghează și slujește. Surpinzător, una dintre căile prin care El face aceasta este prin oamenii Lui ― prin noi. Din nou suntem invitați să ne alăturăm misiunii pe care El o face deja în lumea noastră ― continuând ceea ce a făcut Isus și slujindu-L pe El prin slujirea altora.

În timp ce apreciem faptele de amabilitate și bunătate, actele de slujire și de dreptate au un impact mai larg, anunțând că durerea și disperarea pe care încercăm să le rezolvăm, nu sunt ceea ce vrea Dumnezeu să fie. Când oamenii întreabă cum a putut Dumnezeu să îngăduie suferința, noi căutăm să lucrăm cu Dumnezeu pentru a o schimba. Este posibil să nu putem stabiliza viețile oamenilor din comunitățile noastre, dar lucrând cu Dumnezeu în acest fel, le putem schimba.

Una din căile prin care le putem arăta altora cum este cu adevărat Dumnezeu, când El poate fi ascuns de răul pe care-l vedem în jurul nostru, este să îi slujim și să căutăm binele lor, în puterea Învierii și a umilinței lui Isus: „Poţi să răscoleşti cerul şi pământul şi nu vei găsi niciun adevăr descoperit mai puternic decât acela care se dovedeşte prin faptele de milă faţă de cei care au nevoie de simpatia şi de ajutorul nostru. Acesta este adevărul aşa cum este el în Isus” (Ellen White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor).

Frumusețe

Noi credem că Dumnezeu a creat și că va recrea lumea noastră în perfecțiune și frumusețe, așa că ar trebui să ne jucăm rolul dat de Dumnezeu de administratori ai creației și împreună-creatori ai frumuseții, și să începem din nou să trăim într-un mod potrivit cu felul cum va fi lumea.

Într-o poveste scrisă de autorul australian Tim Winton, Breath [Respirație], unul din caracterele sale descrie primul lui contact cu surful: „Ca băiat, am ramas fără cuvinte, dar mai târziu am înțeles ce mi-a captat imaginația în acea zi. Cât de ciudat era să vezi bărbați care fac ceva frumos! Ceva fără sens și elegant, ca și când nimeni nu vedea și nu-i păsa… Nu am vorbit niciodată despre acest subiect al frumuseții… dar eu încă aveam sentimentul neobișnuit de a face ceva grațios, ca și când cascadoriile pe apă erau cel mai bun și cel mai curajos lucru pe care îl poate face un bărbat.”

Descriind surful ca „fără sens și frumos”, probabil că Winton pierde din vedere esența frumuseții ― faptul că într-o lume creată și iubită de Dumnezeu, frumusețea nu este niciodată fără sens. Începând cu o creațiune care a fost „foarte bună” (Geneze 1:31) și continuând cu poezia Vechiului Testament care se desfătează cu minunile Creatorului, trecând apoi la Isus care arată florile de pe dealuri (vezi Matei 6:28-30), frumusețea este întotdeauna o străfulgerare a puterii, bunătății și dragostei lui Dumnezeu, iar o apreciere conștientă a frumuseții este un pas spre conectarea cu realitatea.

Claritatea frumuseții este motivul pentru care teologul N. T. Wright arată că frumusețea este o componentă cheie a ceea ce ar trebui să urmărească biserica în lumea din ziua de azi: „Biserica ar trebui să-și reaprindă foamea pentru frumusețe la orice nivel. Acest lucru este esențial și urgent. Este esențial pentru trăirea creștină ca noi să sărbătorim bunătatea creației, să cântărim prezenta ei distrugere și în măsura în care putem, să sărbătorim în avans vindecarea lumii, noua creație însăși” (Simply Christian [Pur și simplu creștin]).

În primă instanță, trebuie să găsim căi prin care să încurajăm arta în multele ei forme în bisericile și comunitățile noastre. Foaierele și holurile bisericilor noastre pot fi spații pentru expoziții; închinarea noastră poate fi mai mult decât doar să cântăm și să vorbim. Artiștii noștri au nevoie de rugăciunile noastre și de susținere practică; ne putem înțelege cu cei din comunitate să împărtășim proiecte de creativitate și înfrumusețare. Trebuie să facem loc pentru pictori și fotografi, sculptori și poeți, scriitori și regizori de film, muzicieni și povestitori, oameni care lucrează cu hârtia și croitori, designeri și animatori. În schimb, artiștii noștri trebuie să fie serioși și mulțumiți, cinstiți, dar economi și plini de speranță.

Totuși, chiar și înțelegerea noastră asupra frumuseții trebuie să se extindă dincolo de arte, pentru a cuprinde atâtea lucruri pe care le luăm ușor de-a gata. Frumusețea este, de asemenea creată și de grădinarii și de bucătarii noștri, de constructorii și de gospodarii noștri, de cei care plantează copaci și de profesioniști, de îngrijitorii și de consilierii noștri, de surferi și de exploratori, de mamele noastre și de prieteni.

Suntem cu toții o parte a ei: în orice moment în care recunoaștem și apreciem ceva frumos, facem un angajament cu frumusețea ― și contribuim la ea. Apoi, arătând sau împărtășind frumusețea cu altul, devenim evangheliști ai frumuseții și astfel, agenți ai Împărăției lui Dumnezeu.

Ca ființe omenești, creăm în aceste moduri și în multe altele, pentru că Dumnezeu a creat, continuă să creeze și va recrea o lume în care frumusețea nu este niciodată fără sens: „El v-a înconjurat cu frumuseţe, ca să vă înveţe că nu sunteți aduşi pe lume doar ca să munciţi pentru voi înşivă, să săpaţi şi să zidiţi, să vă obosiţi şi să plănuiţi, ci să faceţi ca viaţa voastră să fie luminoasă, veselă şi frumoasă, prin iubirea lui Hristos, ca şi florile, pentru a face fericite şi alte vieţi, prin lucrarea iubirii” (Ellen White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor).

Aceasta include crearea sau aprecierea frumuseții pe care, altfel am fi ispitiți să o considerăm nefolositoare. În mijlocul durerii, al lacrimilor și al necazurilor vieții, probabil cascadoriile pe apă ― sau oricare este darul sau pasiunea ta creativă ― sunt printre cele mai bune și curajoase lucruri pe care le poate face un creștin.

Răspândind invitația

Misiunea noastră devine ceva diferit tocmai în contextul slujirii lui Dumnezeu și a altora prin căutarea dreptății și a frumuseții. NT Wright explică în felul următor: „Dacă ne implicăm în lucrarea noii creații căutând să oferim în avans dovezi care să arate că eventuala lume nouă a lui Dumnezeu este înființată în prezent, în frumusețe și dreptate și printr-un milion de alte căi, atunci în centrul imaginii se află chemarea personală a Evangheliei lui Isus adresată fiecărui copil, femeie și bărbat” (Surprised by Hope [Uimit de speranță]). Aceasta este o modalitate diferită de a înțelege misiunea noastră. Cum ar fi dacă am înțelege evanghelizarea ca pe o invitație amabilă de a ne alătura acelui fel de viețuire pe care l-a avut Isus și că ea se concentrează pe lucrarea pentru refacerea și sărbătorirea dreptății și frumuseții în lumea noastră astăzi, și în cea pe care Dumnezeu a promis să o recreeze?

Desigur, învierea și răscumpărarea finală a creației este lucrarea lui Dumnezeu, dar misiunea bisericii presupune participarea la acea viață acum, între noi ca biserică și ca familie a lui Dumnezeu, și în diferitele roluri pe care le avem în biserica noastră. Din această comunitate, acest fel de viețuire și speranță ar trebui să se răspândească în comunitățile noastre mai largi, în familiile noastre, la locurile de muncă și în toate relațiile și interacțiunile noastre.

Acest lucru nu este neapărat ușor, dar Pavel ne asigură că într-un fel, faptele de amabilitate, dreptate, frumusețe și evanghelizarea făcute în această viață contează și contribuie cumva la zidirea Împărăției lui Dumnezeu în lumea noastră de astăzi și în viitorul lui Dumnezeu.

Într-un mod aproape paradoxal, înțelegerea noastră asupra învierii ― arătând că ne putem permite să pierdem ― arată de asemenea că nu putem pierde. 1 Corinteni 15 este unul dintre cele mai profunde capitole din Noul Testament despre însemnătatea învierii și despre speranța pe care ea ne-o oferă. Este un discurs filosofic măreț și în unele locuri elevat, dar Pavel încheie cu o notă surprinzător de practică: „De aceea, prea iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică” (1 Corinteni 15:58).

Trăind ca o parte a Împărăției lui Dumnezeu, suntem în dezacord cu lumea din jur ― într-un sens bun. Dar, aceasta poate fi de asemenea dificil. Când le slujim altora, ne riscăm pe noi înșine și riscăm să fim dezamăgiți. Putem fi frustrați atunci când lucrăm pentru dreptate. Încercările noastre de creativitate și frumusețe pot părea că nu contează prea mult, dar când lucrăm în armonie cu Împărăția lui Dumnezeu, în puterea Învierii, nimic din ceea ce facem nu este în zadar.

Întrebări pentru discuție

1. De ce crezi că, uneori creștinii au trecut cu vederea apelul Bibliei de a căuta și de a crea dreptate și frumusețe în lume?

2. În ce activități, proiecte sau lucrări care contribuie mai mult sau mai puțin la dreptate și\sau frumusețe, sunteți deja implicați chiar dacă nu v-ați gândit la ele în acest fel până acum?

3. Ce alte lucruri ai putea face pentru a crea dreptate și frumusețe în biserica și în comunitatea ta?

Ziua 7

Evadare sau factor de energizare?

Una dintre criticile foarte vechi aduse religiei― și probabil creștinismului în special ― este o tendință a acestui tip de credință de a-i distrage pe credincioși de la viața de aici și de acum spre o dorință după o viață mai bună pe lumea cealaltă, indiferent de cum este aceasta definită. Obiecția care se face, este că atenția acordată unei altfel de vieți, devine o formă de evadare sfântă și-i face pe credincioși mai puțin folositori lumii și societății în care trăiesc astăzi. Conform acestei gândiri, promisiunea „dulcelui rămas bun” ― să cităm imnul tradițional ― tinde să „tocească” sensibilitatea credinciosului față de bucuriile și necazurile vieții de acum.

Adesea, credincioșii s-au lăsat descoperiți față de aceste obiecții, iar uneori chiar au cultivat, au predicat și au practicat aceste atitudini. Sunt multe istorisiri despre credincioși sinceri care, fiind copleșiți de cerința pentru sfințenie sau de iminentul sfârșit al lumii, s-au retras din toate activitățile vieții cotidiene ca să-și asigure desăvârșirea sau pregătirea.

Promisiuni care schimbă ziua de astăzi

Creștinismul este, probabil cel mai expus la o asemenea înjosire datorită accentului puternic pus de Biblie pe promisiunea Celei de a Doua Veniri a lui Isus și pe speranța veșniciei într-o lume perfect recreată. Și, trebuie să recunoaștem că este un element important de evadare în această promisiune.

Conform acestei vederi, lumea noastră este un loc distrus, căzut și tragic ― și ar fi absurd să nu ai dorința pentru o lume înnoită. După cum am auzit deja de la Pavel, toată creația „suspină” după recreere și „nu numai ea, dar și noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8:23). Așadar, un element din ceea ce poate fi criticat ca evadare, pare normal pentru cei care primesc aceste promisiuni. Nu este nimic în neregulă sau deplasat în dorința după un timp în care Dumnezeu va îndrepta lucrurile din lumea noastră, va incheia cu nedreptatea, cu durerea și cu suferința, și va înlocui dezordinea încărcată de teamă cu Împărăția Lui glorioasă și dreaptă.

În predica Sa despre sfârșitul lumii, Isus a petrecut prima parte a discursului Său ― așa cum este acesta înregistrat în Matei 24 și 25 ― descriind nevoia de scăpare, spunând chiar că „dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa” (Matei 24:22). Totuși, aceasta este mai mult un fel de introducere la explicația Lui despre semnificația acestor promisiuni ale lui Dumnezeu. Accentul pus doar ― sau chiar în primul rând ― pe aspectul „scăpării” al speranței creștine pentru viitor, este incomplet atât pentru creștin cât și pentru critic.

Chiar în Matei 24, Isus repetă cererea de a trăi veghind, în lumina promisiunii întoarcerii Sale și extinde aceasta în a doua jumătate a predicii din Matei 25, prin trei povestiri concentrate asupra felului cum trebuie să trăiască cel credincios în timp ce Îl „așteaptă” pe Isus. Foarte repede devine clar faptul că această așteptare nu este pasivă sau cu tentă de evadare; mai degrabă ea necesită un angajament activ în ceea ce privește viața, pe alții și lumea din jurul nostru.

Prima istorisire este cea a celor zece fecioare, sau a fecioarelor înțelepte și neînțelepte (vezi Matei 25: 1-13). Parabola se concentrează pe nevoia de a aduna resurse spirituale și rezistență în viețile noastre de astăzi, pentru a ne pregăti pentru viața de acum și, în cele din urmă, să fim gata să sărbătorim și să trăim cu Dumnezeu când lumea va fi recreată. Dar, accentul cade pe datoria prezentă în lumina potențialei întârzieri a întoarcerii „Mirelui”.

A doua istorisire a lui Isus este parabola celor trei robi, cunoscută de altfel ca parabola talanților (vezi Matei 25:14-30). Trei oameni primesc diferite sume de bani ― reprezentând resursele materiale și ocaziile care ne sunt oferite tuturor în măsuri diferite ― și lăsați să lucreze cu acestea pentru stăpânul lor, până când acesta se întoarce. La întoarcerea sa, ei trebuie să dea socoteală pentru felul în care au folosit ceea ce le-a fost încredințat. Doi dintre slujitori procedează bine, dar celuilalt îi este prea frică să-și folosească darul, ceea ce-l expune la reproșul stăpânului său și la izgonirea lui din gospodărie. Din nou, accentul povestirii cade pe timpul dintre plecarea stăpânului și întoarcerea sa, și pe folosirea cât mai eficientă a resurselor și oportunităților pe care le avem.

A treia povestire este adesea cunoscută ca parabola oilor și a caprelor dar, nu are nimic de a face cu sortarea sau numărarea animalelor (vezi Matei 25: 31-46). Pe scurt, parabola arată că felul în care trăim acum, în care ne purtăm unii cu alții și cu cei mai puțin privilegiați dintre noi, este important. Acesta este punctul culminant al predicii lui Isus. La începutul capitolului 24 din Matei, urmașii lui Isus L-au întrebat, „Cum vom ști când se va sfârși lumea și când te vei întoarce, așa cum ai promis?” ― iar la aceasta, Isus răspunde în cele din urmă, „Ce contează cel mai mult este felul în care trăiți și vă purtați cu oamenii până atunci.”

În loc să ne ispitească la o evadare egoistă, promisiunea Celei de a Doua Veniri și a unei lumi recreate trebuie să fie o chemare la o altfel de viețuire, slujire și relaționare cu cei din jurul nostru. Promisiunile lui Isus „umplu prezentul cu speranță, iar aceasta, cu energie. Pentru că viitorul umple prezentul cu sens și scop, ne dăm pe noi înșine pentru nevoile altora și chiar pentru remodelarea societății. Speranța creștină are consecințe sociale vaste... Privim în urmă pentru a vedea care au fost promisiunile; privim înainte pentru a le vedea împlinindu-se; acționăm acum în lumina a ceea ce urmează să fie” (Peter Jensen, The Future of Jesus [Viitorul lui Isus]).

Trăind în lumina speranței

Realitatea este că ceea ce credem despre viitor are implicații importante asupra felului în care trăim acum. Dezmințind imaginea celui care crede în lumea de dincolo, care se concentrează doar pe o strălucire eternă obscură ce va veni, o încredere sănătoasă în promisiunile lui Dumnezeu despre viitorul Lui pentru lumea noastră ar trebui să fie catalizatorul pentru o implicare energică, scânteia pentru o viață bogată și adâncă și care produce o schimbare pentru alții.

Prin definiție, adventiștii ― poporul care așteaptă această Venire și această Împărăție ― sunt oameni ai speranței. Dar această speranță nu are în vedere o rază îndepărtată de lumină. Aproape contrar intuiției, speranța are mai mult de a face cu ziua de azi decât cu cea de mâine. În timp ce speranța privește la viitor, o înțelegere corectă a speranței luminează și transformă prezentul. Cu o asemenea speranță, începem să trăim acum așa cum ne așteptăm să trăim în viitor și începem să lucrăm pentru a face o schimbare acum, în căi potrivite felului cum ne așteptăm să fie lumea într-o zi.

Acest impuls este, fără îndoială practic. Pentru că noi credem că intențiile drepte ale lui Dumnezeu vor deveni în cele din urmă realitatea finală pentru umanitate, ni se pare potrivit să aplicăm acest fel de viețuire acum și să ne modelăm viețile într-un asemenea fel care să fie în contact cu realitatea. Este, de asemenea ceva ce oamenii lui Dumnezeu vor alege să facă, fiind cei care doresc să trăiască în conformitate cu planurile lui Dumnezeu de acum.

Știind că ceea ce se întâmplă cu „cei mai neînsemnați dintre aceștia” (Matei 25:40, 45) este important pentru Dumnezeu, înseamnă că este important și pentru cei care sunt poporul Lui. Și pentru că știm că structurile care dețin puterea politică, ecomonică, culturală și socială, care perpetuează nedreptatea în toate formele ei vor pieri, trăim în feluri prin care, pe baza a cum slujim, iertăm și iubim, ne găsim într-un contrast critic și izbitor cu o mare parte din lumea din jurul nostru. Prin viețile, mărturia prezența și influența noastră, căutăm să combatem răul din lumea noastră. Știm că aceste forțe și sisteme ― precum și participarea noastră și câștigul obținut de la ele ― sunt numai pentru moment, și că oricât de imense ar părea, nu ele vor avea ultimul cuvânt.

Fără îndoială, este un element de scăpare în promisiunea lui Isus de a reveni. Într-o lume cu atât de multă durere și tristețe, este normal să privim înainte la un loc mai bun și la o cale mai bună, Conform promisiunilor lui Dumnezeu, acestea vor veni ― și nu numai acestea.

Mai important decât atât, aceste promisiuni schimbă felul în care vedem ziua de azi și însuflețesc felul în care răspundem. Promisiunile lui Dumnezeu ne cheamă să ne implicăm în lumea noastră, făcând ce putem pentru a confrunta relele pe care le vedem în jur, vindecând rănile fraților și surorilor noastre, îngrijind de lume, sărbătorind bunătatea pe care o descoperim și impărtășind speranța pe care ne-o dau aceste promisiuni.

Oricât de anemice și mici ar părea eforurile noastre, noi lucrăm cu Dumnezeu pentru a începe să recreem lumea așa cum ― într-o zi ― El o va recrea într-un mod final și glorios. Când Isus a spus, „Mă duc, și Mă voi întoarce la voi” (Ioan 14:28), El le spunea de asemenea ucenicilor Săi, „Trăiți ca și când acest lucru ar fi adevărat astăzi ― și aceasta va produce o schimbare.”