Єi atunci ei au юinut sfat

VII.

Şcoala

Începând cu toamna anului 1945 în satul Mândâc s-a deschis o şcoală de şapte ani. S-au adunat elevi din satele vecine: Slănina, Dragoş-Vodă, Drochia ş. a. Clasa superioară era clasa a şasea, în care au fost înscrişi elevii care ter­minase clasa a V-a la Târnova şi câteva fete care au mai venit de la diferite licee. Eram puţini la număr şi în scurt timp am devenit un colectiv prietenos.

Învăţătorii au ţinut să ne amintească să nu aducem cu noi cărţi în limba română şi dacă le avem acasă, să le ardem, căci nu ne vor mai trebui niciodată.

Un elev din clasa a V-a, Vasile Ţurcanu, a spus că el de Ion Creangă nu se poate despărţi, dar învăţătorul de limba moldovenească (aşa se numea pe atunci limba română) i-a spus că dacă va trebui, se va despărţi şi de mama, nu numai de Ion Creangă. Vasile, însă, cu îndârjire i-a replicat că el nu-i iepure de câmp.

Şi gimnastica de dimineaţă, şi mersul cadenţat devenise­ră şi aici un ritual, iar eu, fiind cel mai mare dintre elevi şi cu o vorbire mai „milităroasă”, s-a hotărât să conduc eu gimnastica şi mersul cadenţat. Mie îmi plăcuse lucrul acesta şi aveam un sentiment de mândrie, mai ales când vedeam în coloană fetele de la liceu. La început comandam în limba română, iar peste câteva săptămâni ne-a venit un voenruk, care m-a mustrat în faţa careului de elevi şi ne-a spus că în ţara noastră peste tot se comandă numai în limba rusă. Eu am rămas nespus de ofensat şi mai mult n-am apărut în faţa careului. Peste câteva zile, aflându-mă lângă Lealia Cojocaru, ea mi-a şoptit că eu comandam mai frumos în limba noastră decât voienruk-ul în rusă şi ca să mă atenţioneze s-o ascult, m-a apucat de mână. Mâna ei era moale, puţin asudată şi foarte caldă şi era prima mână de fată care s-a atins de mine într-un mod osebit la vârsta de şaisprezece ani. În acel moment m-am zăpăcit, m-am bâlbâit şi nu m-am priceput să-i mulţumesc de complimentul făcut, în schimb pierdusem cadenţa şi devenisem mai stângaci în mişcări. Însă nota pe care mi-a pus-o ea era mai presus de orice şi a şters din inima mea ofensa adusă de voenruk.

Fiind crescut ca buiestraşul la hârtoape, nu prea ştiam cum să întreţin o convorbire, mai ales cu un aşa drăcuşor de fată ca Lealia. Fiecare vorbă a ei aveam impresia că-i plină de înţelesuri la care eu nu le prea pricepeam tâlcul. De aceea, am luat un petec de hârtie şi i-am scris că aprecierea ei pentru mine este ca o decoraţie primită de la un mareşal. Am răsucit hârtiuţa ca pe un chibrit şi la momentul potrivit i-am strecurat corespondenţa. Însă, din păcate, a observat învăţătorul şi i-a luat-o în văzul tuturor colegilor. A desfăcut-o şi, cu o doză exagerată de sarcasm în voce, a citit-o în faţa clasei. Apoi, cu un zâmbet dispreţuitor, a stăruit să ne avertizeze că alfabetul român nu se foloseşte în ţara noastră nici măcar pentru a scrie bileţele de dragoste. Lealia, aprinsă la faţă ca un bujor, a izbucnit în plâns şi a zbughit-o din clasă ca o săgeată, lăsând în urmă cuvintele:

– Lipsă de tact!

Învăţătorul, cu gura căscată şi parcă năucit, nu putea în­ţe­lege cui i-a fost adresată replica, iar Clava a ţinut să sublinieze încă o dată:

– Da, da, domnule profesor, lipsă de tact!

Mă făcusem mic cât un purice şi eram foarte revoltat, socotindu-mă principalul vinovat de durerea prici­nuită fetei, care mi-a produs atâta furtună plăcută în suflet.

Câteva zile Lealia n-a fost la şcoală. În ziua când a venit, era foarte resemnată şi nu dorea să vorbească cu nimeni dintre colegi. La un repaos, găsind un moment potrivit, am rugat-o să mă scuze de cele întâmplate. Ea, fără să se uite la mine, cu ochii aţintiţi în pământ, mi-a spus:

–Tu nu eşti vinovat cu nimic.

Auzindu-i vocea catifelată, parcă mi s-a luat o mare greutate de pe suflet. Am aşteptat cu nerăbdare sfârşitul lecţiilor, ca să nu scap ocazia să-i duc geanta până la răscrucea drumului.

Dar, după lecţia a cincea, mie şi băieţilor mai mari din clasa a cincea ni s-a spus că trebuie să mai rămânem la şcoală. Ne-au adunat la gura podului, iar voenrukul ne scotea de acolo legături cu cărţi şi ni le dădea să le coborâm în faţa şcolii. Apoi, ne-a aranjat câte doi şi ne-a spus că mergem spre selsovet să ducem acolo cărţile. În curtea vechii primării, câţiva activişti aruncau pe foc nişte cărţi rupte în bucăţi. Noi nu ne-am dat seama că în acele legături pe care le-am adus, era mica noastră bibliotecă de carte românească care se mai păstrase ca prin minune în podul şcolii: cărţi de poveşti, cărţi de istorie şi limba română, cărţi de religie... Mai erau şi cataloage de clasă din anii trecuţi. Vasilina ne-a făcut un semn să ne apropiem de foc. Primele au nimerit pe rug cataloagele, apoi, Vistian şi Filip au început a desface legătu­rile cu cărţi de poveşti. Noi, neputincioşi, ne uitam cum, rând pe rând, se mistuiau în rugul inchiziţiei roşii, eroii poveştilor noastre. Tăcu­tă şi supusă s-a mistuit „Capra cu trei iezi”, mândru şi demn de sine a ars „Făt-frumos din lacrimă”. Ileana Cosânzeana a început să se răsucească şi să se zbată împreună cu alţi eroi şi aveam impresia că se aud glasurile lor tânguitoare din focul nemilos. Apoi, a venit rândul manualelor de istorie şi religie. Când focul s-a încins mai tare, a dat Dumnezeu un vârtecuş şi a ridicat în sus o mulţime de foi nearse şi le-a dus până hăt departe, spre biserică, fiindcă vântul bătea dinspre răsă­rit… O foaie s-a ridicat aşa de sus, că s-a agăţat de crucea bisericii, iar unii spuneau că ar fi fost chipul lui Hristos, că aşa i-i dat Lui după Scriptură, să fie ţintuit pe cruce. Învălmăşeala aceea stârnită de vârtecuş i-a zăpăcit şi i-a chiorât pe activişti şi nici n-au observat că în mână la Vasile au rămas nişte manuale de limba română nearuncate pe foc. Voenrukul a dat comanda "Rashodis’ !" şi astfel, cu ajutorul vântului, am scăpat de chin. Noi, cei de la Slănina şi Drochia, ne-am pornit imediat spre casă. Mergeam tă­cuţi, sub impresia tabloului dezastruos la care adi­neaori fusesem martori. Vasile se ţinea mai la o parte şi a cârnit-o singur pe ulicioară, despărţindu-se de ceilalţi dro­chieni, iar în urma lui m-am pornit şi eu. El şi-a dezbrăcat haina şi a pus-o peste pachetul de cărţi, ca mai puţini să vadă ce duce în mână. În scurt timp, l-am ajuns şi ne-am pornit pe o cărare care trecea pe lângă cimitirul de lângă Slănina. Aceasta era calea cea mai scurtă pe unde puteam ocoli satul, spre a ne feri de ochii lumii. Ajunşi la gârlă, lângă puntea noastră, ne-am aşezat sub un plop singuratic care străjuia valea de mulţi ani şi am început să dezlegăm pachetul cu cărţi. Mare ne-a fost mirarea când am dezlegat aţele. Deasupra era un manual de limba română, două manuale de istorie de Nicolae Iorga, "Destinul omenirii" de Petru P. Negulescu, şi o Evanghelie, scrisă în ruseşte. Vasile mi-a dat un manual de istorie şi Evanghe­lia. Am început să răsfoim, pagină cu pagină, „Destinul omenirii”, în care se înscria, fără îndoială, şi destinul neamului românesc.

Nu ştiu cum s-a întâmplat că pe neobservate, lângă noi, a răsărit, ca din pământ, un tânăr de statură mijlocie, uscăţiv, cu faţa smeadă şi păr negru ca pana corbului, ochii mari, negri, puţin bulbucaţi. Ne-a întrebat ce facem noi acolo. Ară­tând cu ochii spre carte, ne-a întrebat dacă se poate să o vadă. Apoi, după câteva minute de răsfoire, ne-a întrebat de unde am luat-o. În acest timp, Vasile, pe neobservate, a acoperit restul cărţilor cu haina de alături, însă necunoscutul a dat la o parte camuflajul, s-a uitat lung la cărţi, apoi la noi, şi a zis:

– Măi băieţi, cultura naţională nu se ascunde ca ceva de furat. Ea trebuie însuşită şi potrivită după mintea şi sufletul fiecăruia din noi, pic cu pic, în fiecare zi, şi purtată în lume zilnic, ca o haină scumpă de sărbătoare.

Văzându-ne cam fâstâciţi, a insistat să-i răspundem de unde am luat aceste cărţi la aşa o vreme. I-am povestit totul: cum au fost arse pe rug, la primărie, cărţile descoperite în podul şcolii şi cum întâmplarea a făcut să cadă în mâinile noastre aceste cărţi. Ne-a întrebat apoi dacă suntem sau nu komsomolişti şi dacă am auzit de organizaţia "Arcaşii lui Ştefan cel Mare". Văzând că noi nu cunoaştem nimic din ceea ce ne întreabă, el s-a aşezat mai aproape de noi şi a început să ne povestească despre multe lucruri încă neştiute de noi: despre aceea cum orânduirea bolşevică arde cărţile cu carac­tere latine şi în alte sate, cum închide şi pângăreşte bisericile, persecutând oamenii pentru credinţă şi datinile strămoşeşti, cum cei mai buni gospodari sunt împovăraţi cu noi şi noi impozite pe care să nu le poată achita la timp, ca mai apoi să fie judecaţi şi izgoniţi din Basarabia.

– Noi trebuie să le opunem rezistenţă, să păstrăm cu sfinţenie credinţa neamului, obiceiurile noastre strămoşeşti, adevărul istoric despre neamul nostru, iar atunci când va fi nevoie să ne apărăm, chiar şi cu arma, de venetici.

După ce şi-a terminat vorba, Vasile îi spuse tânărului că noi suntem încă tineri pentru aşa ceva, deşi înţelegem prea bine, mai ales după rugul de azi, că veneticii necruţători ne distrug tot ce avem mai scump.

– D-apoi, dragul badei, voi creşteţi, iar acei care s-au instalat acum la putere cu ajutorul lichelelor locale, au de gând să stea mult în scaun şi să ne sugă nu numai sângele, ci şi sufletul. Iar în mişcarea de rezistenţă naţională un puştan poate face mult în sistemul de legătură, fără să fie observat.

– Ce zici tu, măi Ionică, văd că tu eşti mai răsărit?

– Apoi, ce-ar trebui să facem?

– Trebuie să creaţi o celulă a arcaşilor, aici, pe râul Cubolta, în care să intre satele Mândâc, Slănina, Drochia, Şuri şi Chetrosu. Iată, eu vă las "Crezul arcaşului" şi un fragment din regulile de conduită ale arcaşilor. Ele trebuiesc însuşite pe de rost, iar orice hârtie scrisă trebuie să fie arsă sau mâncată, astfel copoii NKVD-işti mai greu să ne poată duce urma. Dra­gii mei, lupta de rezistenţă naţională împotriva cotropitorilor poate să dureze zeci de ani. Se poate întâmpla ca noi să murim şi alţii s-o continue. Această luptă nu este începută acum, ea îşi trage rădăcinile de la Decebal şi va continua atâta timp cât neamul românesc va fi cotropit…

– D-apoi, cine conduce acum lupta arcaşilor? – l-am întrebat.

– Aici, în judeţul Soroca, Arcaşii lui Ştefan au mai multe detaşamente, cu o conducere centralizată. Următorul detaşa­ment, dacă vă veţi strădui, va fi al vostru. Cu timpul, veţi face cunoştinţă şi cu conducerea. Toate la vremea lor… Eu plec mai departe, important este să ştiu unde vă pot găsi, dacă doriţi să ne mai întâlnim şi dacă în vinele voastre mai curge sânge daco-roman şi nu pişat ce vine de la răsăritul bolşevic.

I-am arătat, printre copaci, casa noastră care se vedea bine de la gârlă, iar el ne-a îmbrăţişat pe rând şi ne-a spus că pe el îl cheamă Pimen Oţeleanu şi că pe urmă vom şti mai multe despre el. Apoi, a dispărut pe cărarea care ducea prin tufişurile de pe malul gârlei.

După plecarea lui Pimen, eu cu Vasile am rămas încă multă vreme pe malul gârlei, răsfoind "Destinul omenirii".

Soarele se scăpăta la chindii, când am hotărât ca deo­camdată să nu ştie nimeni despre cele întâmplate astăzi şi ne-am despărţit…