Єi atunci ei au юinut sfat

IV.

Primăvara anului 1944

De vreo câteva săptămâni, mă aflam la gara Drochia, la un depozit de lemne de-a lui bădiţa Vasile. Învăţam cum se cubează⁵, cum se primeşte lemnul de la gară şi cum se vinde. Într-un jurnal, duceam evidenţa cât lemn s-a vândut, iar în altul puneam la dosar şi coseam diferite chitanţe şi facturi.

Depozitul era aproape de gara căilor ferate şi pe teritoriul său era un sarai lung şi o grămadă de lampaci acoperită cu multe paie. În timpul liber, după ce mă săturam de citit, mergeam la locul meu preferat, pe grămada de lampaci, de unde mi se vedea hăt departe toată împrejurimea, dar mai ales gara căilor ferate. În ultimele zile, gara semăna cu un furnicar imens. Zilnic plecau diferite trenuri cu nesfârşite rânduri de pasageri. În gară, domnea o învălmăşeală de oameni cu saci, geamantane şi diferite bagaje. Toţi erau într-o mare încordare, nesiguranţă şi chiar groază. Uneori se auzeau ţipetele femeilor şi copiilor. Într-o zi de martie, spre chindii, pe lângă depozitul nostru au trecut vreo zece oameni, îmbrăcaţi în nişte paltoane lungi, care duceau ceva, parcă dosit sub haină. Unul din ei s-a oprit aproape de grămada de lampaci, iar ceilalţi s-au dus spre gară. Peste un timp, au mai apărut câteva grupe răzleţe de oameni suspecţi.

În văzduh au apărut nişte avioane care se încăierau între ele. Unul a zburat pe deasupra gării la o înălţime mică şi a aruncat câteva bombe, din botul lui ieşea parcă nişte foc şi-l îndrepta asupra oamenilor din gară. Mulţimea îngrozită a început să fugă care şi încotro îl duceau ochii. Din mai multe părţi au început să ţăcănească pistoalele-automate. Omul care s-a oprit lângă grămada de lampaci a început să tragă şi el asupra mulţimii, tot dintr-o armă automată.

Văzând prăpădul, eu am fugit în sarai, ascunzându-mă după nişte grămezi de cărămidă. Unul din avioane s-a aprins şi a căzut înspre miazăzi. Împuşcăturile continuau din toate părţile, iar mulţimea năucită de cap, fugea şi fugea, răcnind şi ţipând fiecare cât îl ţinea gura. La un moment dat, împuşcăturile s-au potolit şi am ieşit afară.

Între depozit şi gară era un loc gol, care acum era ocupat de oameni trântiţi la pământ. Stăteau nemişcaţi în băltoace de sânge, cu ochii îndreptaţi spre cer, de parcă-şi urmăreau sufletele care i-au părăsit. O femeie, cu un copilaş mort pe braţe, răcnea cu disperare: “Afurisit să fii Stalin şi Hitler!…” În acel moment, o rafală de automat a cosit-o şi femeia s-a prăbuşit cu trupul neînsufleţit al copilaşului peste dânsa. Mulţi dintre cei rămaşi vii, erau grav răniţi şi numai din când în când se auzeau gemând, târându-se ca viermii spre clădiri.

Însera şi lumea chinuită, rănită şi plină de glod, se târa pe brânci, sperând să-şi găsească un adăpost pentru a-şi salva viaţa. Saraiul de pe teritoriul depozitului devenise un azil pentru cei nenorociţi. Noaptea a fost îngrozitoare. Aproape toţi cei care s-au adunat erau răniţi şi sufereau de durere. S-au aşezat la podele, deoarece în toată încăperea erau numai două paturi. Unica mângâiere era soba de fier în care focul a ars toată noaptea.

Bătălia adevărată, însă, s-a încins între partizanii care ocupase gara Drochia şi nişte unităţi de infanterie română care veneau dinspre Ţarigrad. Toată noaptea, până spre ziuă, au lătrat mitralierele şi au bubuit tunurile. Întunericul era spin­tecat de nişte focuri neînţelese pentru mine. Afară era peri­culos de stat, prin aer auzindu-se deseori şuieratul gloanţelor ameninţătoare.

Până dimineaţa, răniţii din sarai s-au mistuit în întu­neric, s-au dus care şi încotro i-au dus ochii, mai departe de locul blestemat.

Într-un târziu, am adormit mort de oboseală pe un capăt de pat. Când m-a trezit cineva din somn, spre ziuă, camera era pustie, soba rece, iar podeaua murdară de glod şi cu pete de sânge închegat… Această imagine dezastruoasă anunţa începutul unei eliberări pe care n-o pot uita nici până azi.

Urgia războiului de la răsărit iar a trecut spre asfinţit, sacrificând alte şi alte vieţi.

Ziua s-a arătat a fi posomorâtă chiar de dimineaţă. Norii plumburii acopereau tot cerul. Deasupra câmpurilor domnea o ceaţă deasă şi cenuşie, care parcă ţinea priponiţi aceşti nouri vitregi.

M-a cuprins o stare sufletească pe care n-o pot explica, dar care mă apăsa nemilos. După ce m-am spălat, ne-am sfătuit cu Fănică, vânzătorul principal, să plecăm de la depozit, că nu mai avem pentru ce rămâne mai departe acolo. Am legat într-un pachet toate registrele şi documentele şi ne-am aşezat să mâncăm ceva. În acest răstimp, a apărut nu se ştie de unde, cu caii înspumaţi, bădiţa Vasile, care ne-a spus că a venit după noi să ne ia acasă. Am încărcat căruţa cu tot felul de lucruri şi spre amiază am pornit spre casă. Am trecut pe la locul unde noaptea avusese loc sângeroasa bătălie. Valea era semănată cu trupuri sfârtecate şi pârjolite de nemilosul foc al războiului. Nu departe de drum, un om păros şi fioros ca o fiară sălbatică, scotea încălţămintea şi îmbrăcămintea de pe ostaşii morţi. Când ne-a văzut pe noi, a luat-o la fugă prin câmp.

Acasă, toţi ne aşteptau cu nerăbdare. Primul ne-a ieşit înainte Tărcuş, fiind mai iute de picior. M-am aplecat şi l-am cuprins de bucurie că am ajuns acasă viu şi întreg după o noapte de urgie.
* * *
Linia frontului trecuse în partea de sud a Basarabiei şi dincolo de Prut, în judeţul Iaşi. Aici, în partea de nord, se înfiripa puterea locală, în frunte cu vechii activişti, care au rămas toţi vii şi sănătoşi, ba chiar rotunjori şi rumeni. În locul primăriei s-a format sovietul sătesc, căruia îi spuneau în ruseşte “selsovet”, iar în locul postului de jandarmi s-a format o puiţă de activişti, cu un şef în frunte, pe care îl numeau “upolnomocennîi”. Activiştii apăreau ca ciupercile după ploaie, mai ales când au aflat că nu vor fi luaţi pe front şi că ei vor fi adevărata putere în sat - “mestnaia vlasti”. Ca noua putere locală să fie mai trainică în sat, a apărut organizaţia de partid şi cea comsomolistă. Acestea două au hotărât soarta fiecărui om în parte după principiul afişat în imul lor: „Kto bâl nichem tot stanet vsem”

(„ Şi cine n-a fost nimic în lume acum la noi el tot va fi ”).

Peste vreo câteva săptămâni, după ce linia frontului a trecut mai departe de noi, tot satul a fost adunat de la mic la mare la adunarea generală. La adunare s-au lămurit multe lucruri. Că războiul cu fiara fascistă va continua până când va fi distrusă în bârlogul ei, dar pentru asta noi, cei din spatele frontului, trebuie să muncim fără cruţare zi şi noapte. În timp ce pe front, în Armata Roşie, vor fi trimişi cei mai buni bărbaţi şi cai din sat, noi, cei care vom rămânea pe loc, la chemarea tovarăşului Stalin, trebuie să săpăm tranşee, să reparăm drumurile şi podurile şi să creştem pâine.

Chiar a doua zi, primele contingente de bărbaţi au fost chemate să se prezinte la sovietul sătesc, cu schimburile necesare şi hrană rece pentru trei zile. Cei care erau mai tari, mai curajoşi de fire nu s-au prezentat, dar au luat-o razna prin stufăriş şi păduri, devenind fugari. Cu timpul, însă, unii dintre aceştia se “lipeau” de noua conducere, „transformându-se” în activişti. Anume aceştia dădeau dovadă de o sârguinţă nemaipomenită.

În aceste zile de grea cumpănă toată urgia războiului a căzut pe umerii bietelor femei, ele devenise mai gârbovite şi ridicau capul spre cer numai atunci când boceau. Caii cei mai buni de-a valma erau luaţi la concentrare şi deseori alături de Joiana, înhămată la plug, trăgea femeia, iar la un hat sub cherşiţari, se tăvălea în ţărâna pământului copilul sugar. Ea făcea pâinea amestecată cu sânge, sudoare şi lacrimi şi tot ea menţinea viaţa neamului pe acest pământ.

Multe pământuri rămâneau nearate. Proprietarii acestor terenuri ori pierduseră caii la rechiziţie, ori rămăseseră ei înşişi să zacă în pământ străin. Aşa sau altfel, sărăcia intra în casele noastre şi se aşeza nepoftită în capul mesei. Iar războiul cerea tot noi porţii de carne de tun – bărbaţi tineri şi cai frumoşi.

De multe ori, fără nici un fel de pregătire militară, basarabenii erau trimişi pe linia întâi. Reuşeau doar să dea pe gât o sută de grame de spirt, pe nemâncate, ca să poată striga cât mai tare “Za rodinu, za Stalina!”(„Pentru patrie, pentru Sta­lin!”). După aceea, poşta nu dovedea să aducă prin ma­halale telegrame de înmormântare, cu acelaşi text înspăi­mântător: “poghib za rodinu”(„a căzut pentru patrie”). Cine mai poate să spună astăzi câţi şi unde au murit. Semnele războiului se mai văd încă pe multe chipuri crispate de durere. Unii nu au un picior, alţii au rămas fără o mână ori fără un ochi.

Dar marile greutăţi abia se pregăteau să vină asupra noastră.

Spre toamnă, s-a mai făcut o adunare generală cu oamenii satului, amintindu-li-se că trebuie să dea noi impozite la stat, în bani şi în natură. Astfel, fiecărei gospodării i se cerea să dea: grăunţoase, carne, lapte, ouă, lână, pielicele... Iar la bani nu aveau măsură: trebuia de dat fără capăt. În primul rând, trebuia să achiţi “selhoz nalogul”(„impozitul agricol”), impozit de celibatar, “strahovka”(„asigurarea”) şi “voennîi na­log”(„impozitul militar”). Apoi, urmau “dăjdii benevole”: “zaiom”(„împrumut de stat”), “fond oboronî”(„fondul apă­ră­rii”), “lotereia”. Acestea din urmă erau cele mai chinuitoare plăţi, atât pentru activişti, cât şi pentru muritorii de rând. Atât de variate şi multe erau impozitele, încât bietul om era în permanenţă dator cu ceva faţă de stat, făcându-se mereu vinovat faţă de împărăţie.

O dată cu noaptea veneau şi chinurile. De la raion venea o persoană întărită de la Comitetul raional de partid ca upolnomocennîi. De cu zi erau întocmite listele cetăţenilor care noaptea trebuiau chemaţi la selsovet.

Activiştii umblau prin sat să-i aducă pe cei cu pricina la “pieptănat”. În sala de primire atârna portretul lui Stalin, care în permanenţă se uita ţintă la om şi-l sfredelea cu ochii săi mici şi tăioşi ca oţelul. În capul mesei, stătea upolnomocennîi cu câte doi trei activişti din cei mai „credincioşi”, şi din când în când, ba scotea pistolul din teacă şi-l punea pe masă, ba îl punea în buzunar, ori pur şi simplu îl netezea cu mâna, ca cel din faţa lui să înţeleagă că puterea “poporului” este redusă la jucăria ceea de fier.

În fiecare seară, la selsovet ardea lampa cu gaz, până dimineaţă. După ce se termina interogatoriul cu parte din sătenii chemaţi, spre ziuă, se începea lucrul cu acei activişti, ai căror „chemaţi” nu s-au prezentat. Suprema ameninţare era trimiterea pe front. După „prelucrarea” rând pe rând, a tuturor membrilor activului, aceştia deveneau mai răi decât Satana. Ceea ce erau ei în stare să facă nu-i trecea prin minte nici diavolului. Şi seară de seară, bătrânii şi femeile erau chemaţi de activişti „la icoane” ca să stoarcă din ei cât mai mult pentru maşina militară sovietică, care dorea să stăpâ­nească întreaga planetă.

Pe măsură ce războiul se apropia de Berlin, greutăţile deveneau tot mai mari şi ajungeau până la os. Caravanele de postavkă tot mergeau şi mergeau la gară.

Odată, bunelul m-a trimis pe mine cu postavka, împreună cu o femeie din mahala. Când să descărcăm sacii, nu-i puteam duce nici eu şi nici ea în spate. Atunci, omul care primea pâinea ne-a spus să tragem căruţa drept pe rampă, lângă vraf. Acolo am văzut un tablou îngrozitor. Caii se băligau şi se udau în sfânta pâine, care era descărcată sub cerul liber, iar mai la o parte vraful creştea şi se înnegrea. Magazinerul a luat un cântar mai mic şi ne-a cântărit pâinea acolo pe loc, apoi am dat caii înapoi şi am deşertat sacii cu mare greu la grămadă.

Când i-am spus bunelului despre cele văzute, el a zis numai atât:

– Apoi repede trebuie să fie sfârşitul lumii, dragul tatei. Ce să facem, cu împărăţia nu te-i bate.

Lumea făcea felurite ascunzişuri şi dosea o parte de pâine, iar activul descoperea noi şi noi tainiţe. O scoteau şi din pământ!

Au fost multe cazuri când gospodarul era achitat cu toate dăjdiile, dar nu dovedea să facă „descărcarea” chitan­ţelor la agentul fiscal. Atunci se făceau judecăţi populare în sat, unde celor „neascultători” li se stabileau diferite termene de detenţie, de obicei, cu sechestrarea averii. Averea seches­trată de la oameni era înghiţită pe loc de către activişti, aşa că nu mai ajungea ea în caznaua statului. Iată doar numele câ­torva persoane, judecate pentru nedoimka şi neachitare la timp: Alexandru Kornilov, Dănilă Melnic, Mihail Ţurcanu ...

Pavel Hlandaniuc a tuns oaia după ploaie şi ca să nu tragă prea mult la cântar, un activist a stat drept dânsul, până când lâna s-a uscat bine şi apoi au cântărit-o.

Într-o seară, o femeie bărbatul căreia fusese judecat pentru nedoimkă, a fost chemată la selsovet, în legătură cu neplata la timp a zaiomuuil. Ea îşi luă şi pe cei doi copilaşi mici, neavând cu cine să-i lase acasă. Când s-a ajuns la tare rău, femeia îşi înghimpa cu un ac pe furiş copiii, ba pe unul, ba pe altul, până ajungeau să leşine de durere. La aceste semne activiştii se prăpădeau de râs, dar nu se pricepeau să-i dea drumul femeii acasă.

Ca activiştii să „lucreze” mai cu spor, se efectuau diferite controale din partea şefilor din raion. Era un upolnomocennîi, după numele de familie Sauşkin, căruia îi plăcea să tot repete: “Ian să vedem cum creşte grâul nostru pe pământul vostru?!”

Pe atunci, în sate, nu erau cantine ori cafenele şi bietul activ, lihnit de foame, trebuia undeva să fie hrănit şi cinstit cu câte un păhăruţ.

Într-o zi, la poarta bunelului, apare Vasilina şi cu Sauşkin ca să-i pună la masă. După ce le-a pus ce-a găsit de cuviinţă, bunelul s-a scuzat că masa-i sărăcuţă, însă fina i-a reproşat că n-a pus miere şi un pahar cu vin pe masă(doar musafira ştia unde şi ce se găseşte în gospodărie, încă de când a stat ascunsă de nemţi).

Obrăznicia activului era bine cunoscută în sat şi nu mai mira pe nimeni. Pe noi ne-a mirat însă felul cum a servit masa Sauşkin. A cerut o strachină mare în care a pus din toate bucatele câte oleacă. Acolo a turnat şi vinul, şi mierea, şi brânza cu smântână, le-a amestecat bine cu lingura şi apoi le-a mâncat. Bunica se uita mirată la acest individ porcos şi strângea din umeri.

După ce musafirii nepoftiţi au plecat, tătuca i-a reproşat bunicii: "Vezi, dacă ai pus şarpele în sân, ştie tot ce ai în casă."

– Poate va avea soveste şi ne va mai înconjura casa.

– Activul soveste nu are. Sufletul ii vândut dracului! După ce te mănâncă şi te bea, totuna te duce în Siberia. Bodaproste lui Dumnezeu că am avut soia aceea şi am înconjurat oleacă de pâine. Cine ştie cum va fi roada la anul.

Bunelul a făcut două ascunzişuri şi le-a completat cu de toate câte-oleacă, iar o parte din pâine a lăsat-o în pod. Când l-am întrebat de ce n-a ascuns toată pâinea, el a zis că aşa-i mai bine.