Єi atunci ei au юinut sfat

Etapele

CHIŞINĂUL

Maşina neagră a stat mult la poarta închisorii din Chişinău. Înnoptase de-a binelea când au început să ne coboare din maşină. Şi îndată ce au coborât ultimii doi, a dat Dumnezeu şi s-a stins lumina. În aceeaşi clipă a urmat comanda: Ohrana! Povîşennaia bditelinost’! (Paza! Atenţie sporită!)

În mare grabă au început să ne înghesuiască lângă poarta închisorii. Ca din pământ au apărut soldaţii cu câinii-lup. Javrele ne-au înconjurat şi au început să latre ame­ninţător. A urmat comanda: Sadites’! (Aşezaţi-vă!) înghe­suindu-ne unul lângă altul.

Începuse o ploaie măruntă şi rece, iar cei din închisoare nu vroiau să ne primească din cauza panei de curent. Stăteam înghesuiţi sub poarta închisorii şi nu înţelegeam ce legătură are una cu alta, până nu l-am auzit pe un gardian şoptindu-i vecinului la ureche: Ei sunt foarte periculoşi în întuneric, sunt ca fiarele sălbatice! dacă nu pot evada, se omoară unul pe altul pentru o gură de pâine!

Aceste vorbe, auzite întâmplător, m-au pus în gardă şi mi-au fost de mare folos pentru toţi anii de detenţie.

Eram uzi leoarcă când s-a dat lumină. Şi paznicii, şi noi am răsuflat uşuraţi. S-a deschis poarta mică şi în prag a apărut o namilă de temnicer, la vederea căruia te treceau fiorii, dar m-am gândit că stăpânul unei astfel de “întreprinderi” anume aşa trebuie să fie.

După un scurt schimb de formalităţi namila a remarcat:

– A, popolnenie! (A, noii veniţi),

Şi după ce a citit atent documentele de însoţire, a remarcat ca pentru sine: “osobo ţennîi tovar” (o marfă deosebit de preţioasă)!

Au făcut apelul şi ne-au numărat de două ori, apoi ne-au dus dincolo de poarta închisorii, într-o încăpere care se numea „camera de filtrare”. Acolo ne-au confruntat pe rând cu fişele personale, controlând fiecare semn particular indicat în fisă şi prezenţa lui pe corp. Se uitau la fotografie şi o comparau cu persoana de vreo câteva ori la rând.

După ce au terminat această procedură, care mi-a părut extrem de lungă şi înjositoare, ne-au grupat ca şi la judecată. Ofiţerul care ne adusese a plecat, iar noi am rămas în proprietatea închisorii. S-a început repartizarea. Primii am fost luaţi noi, cei cu dangaua articolului 33 “deosebit de periculoşi”. Ne-au dus într-o cameră mare, unde erau vreo douăzeci de deţinuţi.

După cum am avut să aflăm, toţi erau judecaţi pe art. 54 al Codului penal al Ucrainei, iar camera se numea “dlea politiceskih” (pentru deţinuţi politici). Se mai numea– ”peresîl’naia” (de etapă).

Toţi cei de aici au fost judecaţi după legile Ucrainei şi ale URSS. Cei mai tineri eram noi, cei nou-veniţi. Majoritatea erau foşti ostaşi ai armatei române, mai erau şi dintre acei, care făcuseră parte din diferite partide politice şi câţiva ţărani, care nu achitaseră impozitele în natură.

În cameră domnea un miros de obiele nespălate, amestecat cu miros de urină şi sudoare. Noi ne-am oprit lângă uşă şi analizam posibilitatea de a ne aciua pe undeva. Ne-am simţit examinaţi. Alexandru le-a dat bineţe. De la etajul întâi a unei laviţe s-a ridicat un omulean de statură mijlocie, uscăţiv, smolit şi cu părul înspicat, despre care am avut să aflu mai târziu că fusese căpitan într-o unitate de armată.

După ce ne-a măsurat pe toţi din cap până în picioare, s-a apropiat de Vasile, l-a atins uşurel cu degetul arătător şi l-a întrebat

– Da tu măi ţică, cum ai ajuns aici?

– Foarte simplu. Le-am şuierat veneticilor la ureche.

– Şi cât de tare?

– N-am reuşit chiar tare-tare, că le-am căzut în plasă.

– Şi cât au să te ţină?

– În total, vreo 25 de ani. Ş-apoi, dacă n-or crăpa, toată viaţa!

– Aceştia-s arcăniţi odată cu tine?

– Ei au gură…

– Da tu eşti cioturos, mai băiete!

– Eu cu cercetările am terminat-o, şi prin sentinţa judecăţii am primit “titlul” de deţinut politic. Aşa că vă rog să nu mă mai întrebaţi nimic!

Cineva din mulţime l-a admonestat pe Vasile:

– Nu-i frumos să-i răspunzi aşa dlui căpitan!

– El a fost căpitan. Acum este marfă, rob, ca şi noi toţi!

– Las-o mai moale, Vasile – i-a zis Alexandru. – Ce-i drept este marfă şi el, dar fiecăruia din noi viaţa îi va pune preţul hărăzit de Cel de Sus. Şi spre deosebire de tine, el a mirosit mult praf de puşcă, dacă cu adevărat a fost căpitan.

Cuvintele spuse de Alexandru au redresat întru câtva situaţia, căpitanul l-a luat pe Bobeică pe laviţă, lângă dânsul, şi au început să vorbească.

Neavând alt loc, noi trei ne-am căţărat la etajul doi. Aerul era greu de tot, dar cel puţin aici era cald. Această zi a pus începutul unui drum lung, plin de mari încercări, pe care aveam să păşim de acum înainte. Regimul de celulă de la cercetări a rămas în urmă. În camerele de închisoare ne aşteptau alte legi, nescrise, care hotărau soarta fiecăruia dintre noi. Căldura ne-a moleşit cu totul şi în curând am adormit aşa îmbrăcaţi, cu torbele sub cap.

De fapt toţi dormeau îmbrăcaţi. Mare mi-a fost mirarea, că am dormit buştean o noapte întreagă, fără să fim duşi la cercetări. Şi mai mult m-a mirat faptul că pot sta întins pe laviţă ziua şi chiar pot să aţipesc.

Dimineaţă, Alexandru împreună cu căpitanul, s-au apropiat de ungherul nostru. Căpitanul vroia să vorbească cu noi, ne-a rugat să ne dăm jos. După ce ne-a văzut lângă dânsul, ne-a cuprins pe rând pe toţi, s-a oprit lângă Vasile şi a cuvântat:

– Convorbirea noastră de aseară, a fost cam tăioasă. Eu nu m-am ofensat. Cum însă am aflat de la camaradul vostru cine sunteţi şi cum aţi nimerit aici, am rămas profund mişcat. M-a bucurat faptul că Basarabia mai are feciori demni de numele Arcaşii lui Ştefan cel Mare.

Aprecierea căpitanului ne-a flatat. Între noi şi domnia sa au început un şir întreg de destăinuiri şi constatări despre starea lugubră în care a ajuns Basarabia, după aşa-numita eliberare din 1944.

Luna decembrie a anului 50 a fost luna etapelor. Treceam dintr-o închisoare în alta. În Chişinău am stat numai douăzeci şi patru de ore. Chiar a doua zi am fost căraţi la gara feroviară. Acolo m-am despărţit de toţi ai noştri şi de căpitan.

Împreună cu alţi deţinuţi am fost încărcat în renumitul vagon Stolâpin, construit special pentru transportarea deţinuţilor. Laviţele erau aranjate în trei etaje, şi erau separate de coridor prin nişte gratii mobile de fier. Pe fiecare laviţă erau câte 10 inşi, strâns lipiţi unul de altul. Pe coridorul îngust se mişcau santinelele. La ambele capete ale vagonului era câte un soldat cu un câine-lup. Erau permanent cu ochii pe noi.