Єi atunci ei au юinut sfat

TRENUL

Fiecare căuta în mulţime un suflet, de care s-ar putea lega, ca să nu se simtă atât de singur şi oropsit. La fel şi eu, aveam necesitatea lăuntrică de a discuta cu cineva, de a mă confesa cuiva. Toţi anii, cât m-am aflat în detenţie, dar şi mai apoi, bunul Dumnezeu mi-a dăruit capacitatea de a putea determina oamenii de la prima vedere. Ori simţeam o repulsie faţă de persoana dată, ori o simpatie inexplicabilă. Aveam impresia, că pe acest Mikola, îl cunosc de-o viaţă. Era mai în vârstă ca mine.

Toţi în jurul nostru făceau cunoştinţă unul cu altul, aflau cine-i şi după care articol e condamnat. Mikola m-a întrebat şi el l-a rândul lui, care sunt articolele după care am fost judecat, era o carte de vizită în mediu dat. Nu s-a mirat deloc când i-am numit art. 54 (58) şi punctele respective, dar când i-am spus şi de art. 33, parcă a tresărit şi a zis:

– Eşti atât de tânăr, dar te-au calificat ca fiind deosebit de periculos! Ai omorât vre-un şef de partid?

– N-am omorât pe nimeni şi nici măcar n-am avut ocazia să ţin arma în mână.

– Atunci nu înţeleg de ce ţi-au lipit art. 33?!

– Am fost o grupă de elevi, care am fondat o organizaţie de rezistenţă şi de luptă împotriva cotropitorilor bolşevici.

– O, dragul meu, păi asta-i o crimă cu mult mai mare decât omorul!

– De ce?

– Voi aţi îndrăznit să ridicaţi mâna la sfânta sfintelor, la temelia Statului şi a Partidului. De acum înainte vei fi urmărit toată viaţa, oriunde nu te vei afla, chiar şi peste hotare. Trebuie să fii atent în permanenţă, ca fiara care-i hăituită. Căci orice cuvânt spus de tine, va fi înregistrat şi KGB-ul îl va răsuci pe toate părţile, căutându-i toate subînţelesurile.

L-am întrebat şi eu la rândul meu, cum de a ajuns aici. Mikola a oftat adânc şi a tăcut multă vreme, apoi întru-un târziu a început să-mi povestească în şoaptă:

– Înţelegi băiete, şi eu sunt judecat tot pe art. 54(58), dar am anexate alte puncte. Spre deosebire de tine, eu am fost pe front şi am luptat, am apărat puterea asta, şi am strigat de multe ori pornind la atac : ‘Za Rodinu, za Stalina’! Şi cu ce m-am ales? Cu 25 de ani de robie! Şi doar pentru faptul că am căzut în prizonierat la nemţi! Şi dacă ai şti dragul meu câţi al de mine sunt, poate zeci sau chiar sute de mii. Am fugit dintr-un lagăr de prizonieri din Polonia, am ajuns într-un detaşament de partizani în Bielorusia, din nou am luptat pe front, şi acum, iată-mă, sunt aici lângă tine. Am avut zile…

După ce a făcut o pauză mai lungă, a început să-mi povestească:

– Eram într-un regiment de infanterie. Geniştii n-au reuşit să demineze câmpul, iar tancurile trebuiau să înainteze spre Berlin. În zorii zilei, ne-au dat câte o sută de grame de spirt şi o hrincă de pâine, ne-au scos pe poziţii şi ne-u zis că se începe asaltul unui punct strategic. Au comandat : ‘Vperëd’! Mulţimea înfierbântată s-a ridicat la atac răcnind: ‘Za Rodinu! Za Stalina!’ Minele au început a exploda ba în dreapta, ba în stânga. Mulţi au fost sfărâmaţi pe loc, alţii erau răniţi. Din urma noastră au început a înainta tancurile. Răniţii se târau ca viermii, încercau să se ferească de şenilele tancurilor, mulţi au fost striviţi de vii. Mai mare grozăvie n-am văzut în tot războiul! Am avut noroc că am fost aruncat de o explozie într-o groapă şi-am scăpat de şenilele tancurilor. Apoi m-am trezit în spitalul de campanie şi după aceea a urmat demobilizarea.

– Bine că ai scăpat cu viaţă! Acasă cred că mare le-a fost bucuria să te vadă!

– Da” de unde! Soţia mea a fugit cu nemţii şi i s-a pierdut urma. Mama mi-a murit în timpul foamei din “32. Se umflase atât de tare, că plesnea pielea pe dânsa. Am avut un frate mai mic. L-au prins cu nişte spice pe care le-a strâns să le ducă mamei. L-au bătut de la deal până la sovietul sătesc. Când a scăpat de mâna lor, a fugit din sat şi de atunci nu mai ştiu nimic de dânsul.

– A fost şi la voi secetă?

– Cum să-ţi spun. Eu îs din regiunea Poltava. La noi chiar şi pe secetă pământul rodeşte. Mai slab, dar rodeşte. Seceta n-a fost atât de mare, cât lăcustele lui Stalin au fost nemiloase. Ne-au luat şi ultimul bob din kolhoz. Chiar dacă ai fi vrut să furi ceva de mâncare, nu aveai de unde fura. La noi sate întregi au murit de foame. Alte sate au fost ridicate, cu tot cu conducerea, şi duse în Siberia. Nenorocirea a fost atât de mare, încât nimeni nu va fi în stare s-o descrie. Cât despre copilaşii, din care s-au făcut răcituri, nimeni nu va şti nici de durerea lor şi nici de durerea mamelor înnebunite.

Mikola a tăcut şi simţeam cum toată fiinţa lui se cutremura de plâns. N-am cutezat să-l mai întreb nimic. Eram zguduit de cele auzite. După mult timp am auzit cum şoptea ca pentru dânsul: “Reve ta stohne Dnipr şirokii…” Pe atunci nu ştiam eu tâlcul acestor rânduri şi nici nu auzisem de poetul ucrainean Taras Şevcenko. Fiecare popor o fi având un râu de al său, care adună în apele lui şi binele şi răul, şi le duce pe toate la fundul mării…

MOSCOVA

În gara Kievski de la Moscova, vagonul nostru a fost dus pe o linie specială. Am început să ne înviorăm şi să ne bucurăm că vom scăpa în curând de acest infern pe roate. A răsunat ordinul să ne pregătim de ieşire. Apoi a urmat instructajul. Ni s-a spus cum trebuie să ne comportăm pe drumul de la gară până la închisoare. Ne-au prevenit: „un pas la dreapta, un pas la stânga– foc!” La o careva distanţă de vagon ne aşteptau două maşini negre (Cernîi voron). Ne-au coborît câte doi din vagon şi de îndată ne-au pus cătuşele.

În urmă rămânea un vagon nespus de puturos şi de umed, iar afară ne-a întâlnit o Moscovă geroasă şi cu zăpadă. La început ne-am bucurat de aer proaspăt, în scurt timp însă nasurile au început să ni se înroşească, iar la cei bătrâni să se învineţească. Am început repede să tremurăm şi să batem din picioare, iar javrele au început să rânjească colţii la noi. Însoţitorii strigau:

– Prekratit’ şevelenie! (încetaţi mişcarea!)

Până au început să ne încarce în maşini, frigul ne-a încleştat atât de tare, încât la unii care erau uzi din vagon, au început să le îngheţe hainele. Un frig sălbatic ne încolţea pe la toate încheieturile. Mâna stângă, cea care îmi fusese strânsă la uşă, era prinsă în cătuşe. Metalul mă frigea parcă cu foc. Îmi era atât de frig, că uitasem şi de foame. La un moment dat, doi bătrânei, care erau prinşi în pereche, au început să se învineţească pe faţă, pe urechi şi pe mâini. Au început să plângă şi să cadă încetişor în zăpadă. Careva s-a repezit să-i ridice. Însoţitorii au pus armele la ochi şi au strigat să se îndepărteze de ei.

– Şefule, o să moară, o să îngheţe de tot. – a strigat cineva.

– Ei şi ce! Mai puţini duşmani ai poporului vor rămâne!

Până la urmă, s-au îndurat de ei şi de alţii doi, le-au scos cătuşele şi au ordonat să fie duşi la maşină. Până i-au cărat la maşină, de acum nu mai dădeau semne de viaţă. Zădarnic au încercat cei din maşină să le frece mâinile, feţele. În pofida tuturor străduinţelor rămâneau reci şi apatici.

Doar unul din ei a şoptit din greu:

– În buzunar am o scrisoare către Sta… – şi n-a mai apucat să termine fraza. Aici i s-au încheiat suferinţele. Scrisoarea a ajuns apoi împreună cu noi în închisoare, chiar în camera unde am nimerit şi eu cu Mikola Scerbatîi.

Repede ne-au îmbâcsit în maşini, unul peste altul, şi am fost căraţi la închisoarea Krasnaia Presnia. Bolşevicii aveau patima cuvântului “krasnaia”²⁹, toate le numeau cu acest cuvânt– şi fabrici, şi uzine, şi închisori. Până şi o fabrică de sineală au numit-o “Krasnaia sin’ka” – „Sineală Roşie”.

Pe cei doi bătrânei care au murit, i-au trântit unul peste altul într-un ungher, ca pe doi snopi de hlujani, iar noi am fost duşi în tinda băii închisorii şi ni s-a ordonat să ne pregătim de băit. Hainele ne-au ordonat să le legăm împreună şi să le predăm la etuvă. Doi frizeri au început să ne tundă şi ne-au înmânat câte o bucăţică de săpun “K”. Am primit şi câte un lighean de apă caldă de persoană. Tocmai la baie mi-am dat seama cum arătam noi. Pe lângă faptul că eram foarte murdari, ne mai şi asemănam cu nişte schelete ambulante îmbrăcate în saci de piele omenească. Pe feţele oamenilor erau aşternute nişte grimase dezgustătoare şi pline de apatie. Fiecare străduia să facă cât mai puţine mişcări şi nimeni nu scotea o vorbă. Făcea impresia că mă aflu într-o ceată de strigoi de noaptea Sf. Andrei. Această baie a fost prima cu apă caldă din lunile de închisoare pe care le făcusem. În curând am primit lingeria de corp şi hainele de la etuvă, care erau fierbinţi şi asta ne-a înviorat puţin. După baie eram mai vioi şi parcă începusem să semănăm a oameni. Unii chiar se înjunghiau a zâmbi şi încercau să glumească.

După ce ne-au hrănit cu ceva lături mai grosuţe şi chiar fierbinţi, ne-au repartizat prin camere. Am nimerit într-o cameră cu Mikola. Pentru prima dată am întâlnit o cameră mai mare şi mai luminoasă. Dar tot avea laviţe în trei etaje, iar în ungher se afla nelipsita budă.