Єi atunci ei au юinut sfat

SCRISOAREA ACASĂ

La despărţire domnul Leandr mi-a dat de grijă să mă ţin de brigadă şi să nu rătăcesc prin alte părţi. Până la baracă mi-a părut că zbor. M-am suit în bârlogul meu şi până la masă am tot depănat în minte discuţia moşnegilor mei. M-am gândit că ar fi bine să-mi fac un caiet de însemnări, în care să duc o evidenţă a celor mai însemnate momente din viaţa mea. Dar de unde să iau caiet şi creion? Numai domnul Leandr ar putea să mă ajute.

Apoi am început să-i trec prin minte pe toţi acei de acasă. De multe ori biata mamă mă probozea pentru năzbâtiile mele: „Hai-hai, bagă de seamă să nu înfunzi puşcăria!” Mama de câte ori mă vedea vorbind în şoaptă cu Vasile, se pricepea ea că urzim ceva pe ascuns. A început să mă cuprindă o tristeţe, o stare de disperare faţă de situaţia mea actuală. Mă sufoca neputinţa de a scăpa din acest iad. Aş fi dorit nespus de mult să o am pe aproape, măcar s-o văd de departe pe Lealea. Pe dânsa au exilat-o înaintea mea, dar unde? Cum oare aş putea să aflu măcar ceva despre ea, cum să-i scriu? Dintre toate momentele legate de ea în minte îmi răsare clipa, când mâna ei moale şi jilavă s-a atins de mine, ca să mă atenţioneze. Şi deodată strigoaica de gelozie răsare ca din pământ şi-mi şopteşte: “Eşti sigur că ea acum nu-l ţine pe altul de mână? Doar ea nu-i de lepădat pe marginea drumului. Şi nici n-am observat când gândul s-a îmbrăcat în câteva cuvinte şoptite: „Tu ce, l-ai găsit pe altul?” Brusc mi-am dat seama că aiuresc şi o pot termina prost… Gelozia este antipodul dragostei, înseamnă că este un fel de ură. Şi încă o ură prostească. Doar noi doi nu ne-am jurat credinţă în faţa altarului?! Cred că toate halucinaţiile astea erau de fapt neputinţa mea în faţa sârmei ghimpate şi frica în faţa celor 9 gr. de plumb, care mă urmăreau zi şi noapte cu vigilenţă. Tot atunci mi-a apărut gândul să-l rog pe domnul Leandr să-i expedieze o scrisoare mamei mele, ocolind cenzura. El avea mari legături cu libertatea. Cât timp depănam firul gândurilor mele, alături domnul Günter fluiera una şi aceiaşi melodie în ritm de marş, aşa cum le place nemţilor. de odată s-a oprit brusc şi m-a întrebat dacă nu mi-i rău.

– De ce mă întrebaţi? Parcă nu dau semne de boală?

– Mi-a părut că parcă vorbeşti singur, parcă bolboroseai ceva, aşa ca prin somn.

– Chiar sunt treaz, dar m-a apucat aşa un dor de casă că-mi vine să urlu.

– Ai probabil şi o fată la care te gândeşti?

– Am avut o prietenă, dar îmi pare că n-o mai am. Au deportat-o şi pe ea cu puţin timp înainte de a mă aresta şi nici nu ştiu dacă voi mai putea lua legătura cu ea vreo dată.

– Aici fiecare om înţelept duce câte un dor în suflet. Tu eşti tânăr, viaţa ta e încă înainte, n-are rost să te frămânţi şi să suferi. Ai părinţi, fraţi, surori?

– O am pe mama, sora şi nişte bunei foarte dragi.

– Uite la aceştia te sfătui să te gândeşti, dar mai ales la mama să te gândeşti în fiece zi. Numai dragostea şi lacrimile ei te vor aduce cândva acasă.

– Dar pe dumneavoastră vă aşteaptă cineva acasă?

– Eu nu mai am nici casă şi nici la cine mă gândi. Cu câteva zile înainte de terminarea războilului familia mea cu casă cu tot, a fost făcută una cu pământul.

– Atunci gândiţi-vă la ţara din care a-ţi făcut parte.

– Dragă băiete, eu nu mai am nici ţară. un smintit ne-a spulberat ţara în vânt şi a lăsat în urmă numai pârjol.

– Aş putea să încerc să vă consolez, dar cum? Căci şi ţara mea e tot atât de sfârtecată ca şi a dumneavoastră.

– Ţara voastră nici pe departe n-a suferit acele distrugeri, pe care le-a avut Germania.

– Cum n-ar fi, războiul aduce distrugeri şi pierderi chiar şi biruitorilor, nemaivorbind de atâţea oameni morţi şi tot cam pe atâţea caliciţi. Că are ţara voastră sauRusia pierderi mari nu-i de mirare. Atât Hitler, cât şi Stalin au căutat cu lumânarea acest război. Şi ce au căutat, aceia au găsit.

– Vezi băiete, ei l-au căutat, dar au avut de suferit zeci de milioane de oameni şi dintr-o parte şi din alta.

– Stalin a venit la putere cu echipa lui omorându-l pe ţar, pe când pe Hitler l-a ales întreg poporul. Aşa că ce a-ţi ales, aceia a-ţi avut.

Încă nicăieri în lume nu s-a dat o garanţie deplină că uite după ce-l alegi pe un candidat anume se începe zidirea raiului pe pământ. Dar fără alegeri tot nu-i posibil, altfel ar fi numai dictatură.

– Alegerile însă nu v-au ferit de dictatură.

O voce răguşită s-a auzit strigând din uşa bărăcii “la masă”, şi toţi au început să se foiască agitaţi, zăngănind cu gamelele şi lingurile.

– În drum spre ospătărie am mers cu domnul Ghunter alături. El îmi povestea că şeful şantierului este un om care iubeşte disciplina chiar mai mult decât noi nemţii. Este foarte corect şi are grijă să nu lipsească nici un gram din tain şi cel mai curios e că n-a numit pe nimeni niciodată după poreclă. Alături de noi un neamţ cu ochelari a remarcat că nu asta este cel mai curios lucru, ci cu totul altceva. Interesant este faptul, că un evreu are grijă ca o brigadă întreagă de prizonieri nemţi să-şi primească neştirbită porţia de mâncare.

Ca mai întotdeauna prânzul a fost mâncat cu viteză accelerată, chiar şi de cei flegmatici. Nici n-am prins de veste când nemţii mei au început să-şi lingă lingurile până la luciu, din lipsă de apă. (ca să le spele).

În drum spre baracă domnul Ghunter s-ă apropiat de mine şi m-a întrebat:

– Ţi-i dor de mama?

D-le colonel, nu mă chinuiţi, această întrebare îmi răscoleşte sufletul, stârnind o furtună de sentimente dureroase. Eu sunt foarte vinovat în faţa mamei. ea sărman n-a ştiut de despre mişcarea noastră de rezistenţă împotriva veneticilor.

– Aşa e, atunci când copii devin maturi părinţii nu ştiu de toate câte le fac odraslele, dar până la moarte se bucură de succesele copiilor şi retrăiesc dublu nenorocirile lor.

– Mă doare foarte mult că bestiile au brutalizat-o şi au bătut-o, când m-au arestat, iar ea sărmana nici până azi nu ştie de ce m-au arestat. ea cunoaşte doar faptul că nu puteam suferi fărădelegile pe care le făceau veneticii şi lichelele de pe la noi care le lingeau tălpile.

– Văd eu că eşti un spirit zbuciumat. Mergem în baracă să-ţi fac un cadou.

Mare mii-a fost mirarea când neamţul meu mi-a dăruit câteva foi de caiet, şi o jumătate de creion chimic( creionul chimic, dacă îl umezeai puţin, lăsa pe foaie o scriitură ca cerneala).

– Acestea ţi le dăruiesc ţie, ca să-i scrii prima scrisoare mamei. Mutter, mama,– mi-a repetat de câteva ori domnul Ghunter. – Am să-ţi mai fac un cadou. Am să-ţi expediez scrisoarea prin oameni de la libertate, prin şoferi, dar mai întâi am să te învăţ cum să scrii. Scrisoarea să ţi-o pregăteşti mai mult timp în minte, ca atunci când vei aşterne-o pe hârtie să curgă ca un râu, ca nu cumva să te prindă gardienii sau să te poată urmări vre-un turnător.

– Dacă a-ţi şti dumneavoastră ce sărbătoare mare e pentru mine ziua de azi. Hârtia şi creionul pe care mi le-aţi dăruit e chiar darul lui Dumnezeu. Biata mamă nu ştie nici o boabă ruseşte şi nici alfabetul lor nu-l ştie. Din Maicaduc i-am scris o scrisoare prin CVC în limba rusă şi după modelul indicat, că sunt sănătos, mi-i bine şi mi-i dor de dânşii, dar n-am primit nici un răspuns. Măcar dacă ar afla sărmana mamă că sunt viu.

– Atunci ne înţelegem aşa, tu te aşezi să scrii , iar eu te voi păzi ca nu cumva să se abată vre-un gardian. Dintre camarazii mei turnători nu-s. Hai, dăi zor!

Mi-a împins cu mâna o bucată de placaj şi s-a dus la “datorie”.

Scrisoarea demult era gata în memoria mea. Şi cuvintele de îndată au dat buzna pe hârtie şi au început să se aştearnă firesc, purtând o încărcătură emotivă enormă. Fiecare propoziţie era gata să explodeze, să izbucnească în plâns. Într-o pagină de caiet a încăput tot dorul meu de mama, de soră, de bunei şi de prietenii mei din sat. Apoi pe a doua pagină am făcut prima mea încercare de a scrie în versuri. Nu eram sigur că ceia ce-i scriu mamei e poezie, dar în acele rânduri m-am străduit să redau momentul tragic al despărţirii noastre.
Te-am lăsat măicuţă îndurerată lângă geam,

privind cu jale drumul îmburuienit,

Pe care de la şcoală eu veneam,

Când eram mic, zburdalnic şi poznit.

Prin minte-ţi zboară gânduri rătăcite,

Îţi aminteşti de când eram copil…

Şi geana-ţi varsă-o lacrimă fierbinte,

Spălându-ţi faţa chipului umil.

iar anii îţi curg fără întrebare

Lăsând ninsoare-n părul tău,

Tu stai în prag în aşteptare,

Dorind să vezi iar chipul meu.

Mamă, draga mea măicuţă, iartă-mă de toată durerea pe care ţi-am pricinuit-o, dar cel mai mult te rog să mă ierţi că nu te-am putut apăra de corbii care sa-u năpustit asupra noastră. nu vreau să te mint că mi-i bine şi sunt sănătos. Pot să-ţi spun însă că sunt viu şi lupt ca să ajung la ziua, când voi veni să-ţi cad în genunchi şi să-ţi cer iertare pentru toată durerea pe care ţi-am pricinuit-o. Nu fi mâhnită mamă, ca mine în ţara asta bezmetică şi diavolească sunt milioane, iar odată şi odată trebuia cineva să ridice Sabia Dreptăţii şi să le spună că nu sunt atotputernici pe lumea asta, cu toate tunurile şi tancurile pe care le au. Atotputernic e doar cel din ceruri.

Dragă mamă, citeşte scrisoarea mea împreună cu bunelul şi bunica. Ei sunt tot atât de îndureraţi ca şi tine cred. Dă-i adresa mea lui Andruşca Istrati. Şi spre încheiere mi-am luat rămas bun de la ei.

După ce am terminat de scris, am împăturit scrisoarea şi am ascuns-o9 în zdrenţele mele de pe laviţă. Am ieşit afară cu sufletul atât de uşor, de parcă aş fi fost la spovedanie la însuşi Daniil Sihastru.

I-am raportat domnului Gunter, că scrisoarea e gata. El mi-a răspuns că dacă vom avea noroc să scape scrisoarea de ochiul vigilent al stăpânirii, poate va ajunge răvaşul la cei dragi.

Am mai scris o scrisoare şi prin CVC, pentru legitimitatea căruiva răspuns, dacă va fi să-l primesc.