Єi atunci ei au юinut sfat

Lagăre

Primul l-au înhăţat pe Boris, de care întru-n fel mă legasem. Nici n-am reuşit să ne luăm rămas bun. Eu am nimerit în lagărul de filtrare Maikaduc.

Închisorile au rămas în urmă, a început ispăşirea pedepsei. Pe la mijlocul lunii ianunarie am ajuns în “Osobo strogo rejimnâi pesciannâi Carlag”, un lagăr cu unregim deosebit de aspru din regiunile nisipoase ale ţinutului Caraganda.

Pământul pe care am călcat la coborârea din maşina neagră avea o culoare roşcată si aproape că era lipsit de vegetaţie. Pe ici- colo, în poarta lagărului era câte un sul de zăpadă amestecată cu praf, iar cea mai mare parte a suprafeţei era goală. Cineva din zaki a exclamat: “oi, bratţâ, stepi golaia cac prostitutca, hana nam!”(Fraţolor, stepa asta e goală ca o prostituată, s-a zis cu noi). Aceata a fost prima expresie pipărată de lagăr pe care am auzit-o şi care a pus un accent exact asupra celor ce aveau sa se întâmple.

Cam toate lagărele aveau un aranjament asemănător. cele mai multe aveau formă dreptunghiulară şi erau îngrădite cu două rânduride sârmă ghimpată, întrucâtva amintind zona de frontieră. la fiecare colţ se înălţa câte o turlă, acoperită în formă de umbrelă, pentru a putea mai lesne duce observaţii asupra teritoriului îngrădit. de jur împrejur lagărul era împrejmuit cu fire , prin care trecea curent electric pentru farurile care luminau în caz de necesitate tot teritoriul lagărului. Aveau şi legătură telefonică, şi ostaţie electrică autonomă.

Lângă poarta centrală, în afara zonei era o clădire bine fortificată, de unde se supraveghea totul în jur zi şi noapte. Acolo se păstrau toate dcumentele, fişele personale şi caracteristicile fiecărui deţinut în parte. mai era un dormitor, unde se odihneau santinelele şi o cameră de păstrare a armamentului uşor din dotare, precum şi un număr de rachete de iluminat zona lagărului în cazuri exepţionale.

În interiorul zonei era construită o aşezare omenească, care nu semăna nici cu oraşul, nici cu satul. Clădirile se numeau bărăci. Toate erau construite după acelaşi model. Erau dreptunghiulare, cu un singur etaj. Fiecare baracă în parte era o puşcărie. ferestrele aveau gratii de fier, iar uşile aveau încuietori de nădejde. Bărăcile erau aranjate în acreu, la distanţe mici unele de altele.

Lagărul avea o zonă sanitară, aşa numita “Bolinicinaia zona”, unde se făcea reparaţia curentă a forţei de muncă. Tot acolo era o baie cu etuvă şi o uscătorie a hainelor şi încălţămintei.

Mai erau în zonă încă trei clădiri- două din ele erau destinate pentru torturi, şi KVC-ul, adică “culiturno-vospitatelinaia ceasti”, un fel de club pentru spălarea creerilor şi centrul de spionaj intern.

Primele două clădiri eraudefapt– o închisoare cu regim foarte sever, din care deţinutul nu era scos la lucru( un fel de terminator) şi o baracă, aşa numita BUR– ”barac usilennogo rejima”(baraca cu regim sporit de securitate). Din BUR deţinuţii erau scoşi la lucru.

Unele lagăre erau divitzate în zona pentru bărbaţi şi zona pentru femei. Lagărul din Maicaduc, mai avea şi zonă de filtrare, unde zaki erau sortaţi după articole, după gravitate dosarului, ca apoi să fie repartizaţi în alte lagăre de muncă de muncă.

Am stat în zona de filtrare de la Maicaduc până înprimăvara anului 1951. Noaptea baraca se îcuia, iar ziua eram folosiţi la diverse munci de pe teritoriul zonei. raţia de alimentare era ca şi în toate puşcăriile– cele 450 de grame de pâine pe zi, 9 gr. de zahărşi nişte lături, care mai mult zădărau stomacul , decât alinau foamea. Mulţi erau bolnavi, mai ales din rândul celora care nimeriseră a doua oară în lagăr.

Laviţele din bărăci erau aranjete în trei etaje, foarte aproape una de alta. eram număraţi seara şi dimineaţa. Ni se ordona să stăm culcaţi, fiecare la locul lui, ca ma uşor să efectuize numărătoarea. Lucrul ăsta i-a făcut pe unii să găsească noi modalităţi de supravieţuire. Aşa cum în zona de filtrare mulţi deţinuţi erau distrofici, te pomeneai că murea câte vreo unul peste noapte. Lucrul ăsta era ţinut în mare taină. Mai apoi, careva din vecini anunţa că decedatul este bolnav şi roagă să-i transmită raţia de pâine şi zahăr plus lăturile(balanda) într-o gamelă. Această raţie era împărţită în atâtea pârţi, câţi deţinuţi ştiau de moartea celui răposat. Moartea lui era anunţată doar atunci când nu mai puteau suporta mirosul cadavrului. Venea medicul din zona sanitară, constata moartea lui şi ordona să fie dus la poarta lagărului. Cei care duceau mortul, primeau raţia lui de pe ziua respectivă. la poartă cel decedat mai era controlat odată, dacă întardevăr nu mai trăieşte. Îl înfingeu cu un suvac în trei locuri. Întrucât gerul era mare, morţii erau duşi în afara zonei şi erau clădiţi în stivă pe teritoriul zonei gospodăreşti(Hoz dvor).

Într-o dimineaţă, după numărătoare am fost anunţaţi că cei care vor dori să meargă la săpat goapa pentru cei decedaţi, vor primi suplimentar 50 de grame de pâine, un polonic de lături şi o porţie de zahăr. Groapa trebuia săpată în afara zonei, pe teritoriul părţii gospodăreşti. Doar 10 inşi din baraca am aceptat să mergem şi încă vreo 5 din baraca vecină.

Ajunşi la faţa locului ni s-a trasat perimetrul groapei şi ni sa-u repartizat târnăcoape, răngi şi lopeţi.

Gerul muşca nemilos, dar şi foamea era necruţătoare, aşa că pentru o gură de pâine peste normă, trebuia să munceşti pe rupte.

DIAREEA

Lucram în 5 schimburi, câte 15-20 min. Pământul era îngheţat şi se dezbârna anevoios. M-am gândit că n-ar fi rău să găsec ceva cu care să ne încălzim în pauze. Lângă o baracă care servea drept depozit am găsit nişte lăzi şi câteva butoaie împrăştiate. Am furat câteva scânduri şi le- am dus băieţilor să facem un rug mic la care să ne mai încălzim mâinile. Tot căutând cu ce să mai facem focul, am dat de o jumătate de butoieş cu carne îngheţată, care prin nu ştiu ce minune se afla acolo. Le-am adus câteva bucăţele de probă băieţilor. Ei s-au uitat la mine ca la Dumnezeu şi mi-au zis că sapă ei, iar eu să le mai aduc carne şi scânduri de foc. În groapă la săpat se duceau vreo 7-8, iar restul frigeau carnea pe jăratic. În prima zi ni s-au revenit cam 150-200 de gr. de canre semicrudă- semicoaptă. Groapa o săpasem cam de 50-60 de cm. Ziua a trecut într-o veselie. Toţi mă lăudau şi-mi ziceau:”molodeţ rumân-ţigan”. La auzul acestor cuvinte m-am supărat foc, şi le-am zis că mai bine mor de foame şi de frig, dacă ei mă poreclesc ţigan. Le-am lămurit într-un sfârşit că românii şi ţiganii sunt două popoare diferite, că nu mi-i ruşine că sunt numit ţigan, dar sunt român.

Povestea cu carnea a ţinut trei zile. Groapa s-a adâncit de un metru, iar mai bine de jumătate ne-am îmbolnăvit de diaree. Pe lângă diaree mie mi-au mai ieşit pe corp o sumedenie de blânde care mă mâncau îngrozitor.

Ne-au dus pe toţi în zona sanitară. Ne-au făcut spălături la stomac, deşi acela şi aşa era gol. Iar eu am avut norocul să ajung în baraca sanitară, unde am facut baie şi apoi am stat la dietă trei zile.

Char a doua zi am fost consultat de un medic femeie, care mi-a pus diagnoza -”urticarie”. era o femeie cu 7-8 ani mai în vârstă ca mine, de naţionalitate cazahă. Tăietura ocilor era cam pezişă, dar era destul de simpatică şi sociabilă.

Mi-a cerut să recunosc cinstit ce-am mâncat în ultimele trei zile, căci altfel nu mă va putea trata. I-am povestit de isprava noastră cu carnea. A zis doar atât:

– Eşti tănăr, la sigur ai o mamă care te aşteapă în Moldova. Păzeşte-ţi sănătatea, nu mânca chiar totul ce-ţi cade sub mână. Mai bine stai flămând, decât să mănânci orice putregai.

Mi-a palpat de amănuntul burta, m-a întrebat unde simt dureri. Eram tare stingerit, pentru prima dată o mână de femeie îmi atingea trupul gol, roşisem tot. Ea a simţit acest lucru, a zâmbit uşor şi mi-a zis să mă îmbrac.

– E nevoie de calciu clorat ca să oprim procesul. Sper că va fi totul bine.– a zis astea şi a plecat.

Eram năucit şi nu-mi venea a crede că cineva de aici a vorbit cu mine atât de blajin. Îmi părea că încă mai simt atingerea degetelor ei pe corp. Nu-mi venea a crede că stau întins pe o saltea aşternută cu un cearşaf şi sunt învelit cu o pătură curată. Afară de burtă, care era moale, tot corpul meu aveam impresia că-i alcătuit doar din oase, care-s acoperite cu piele. Eram în pragul distrofiei cred. M-am cam speriat. Văzusem ce se întâmplă cu cei distrofici. Stăteau nemişcaţi ore în şir uitându-se într-un singur pinct. Mişcările lor erau molatice, erau indiferenţi la tot ce se întâmpla în jur. Se stingeau din viaţă încet, liniştit şi mureau cu ochii larg deschişi. Întâmplarea cu carnea şi doctoriţa, m-au smuls cred din mâinile distrofiei.

Salvatoarea mea a revenit şi m-a rugat să trec în camera de proceduri. A scos dintr-o gentuţă o fiolă de calciu clorat. El se face intravenos. Capul ei s-a apropiat atât de aproape de mine, încât îi simţeam respiraţia şi zvâcniturile din tămplă. Am simţit mai întâi ceva fierbinte în găt, apoi fierbinţeala s-a coborât prin toate măruntaiele până la tălpi. Ea mă tot întreba ce simt, dar eu m-am zăpăcit şi nu şiam ce să-i răspund, până în cele din urmă am ameţit şi era cât pe ce să cad.

– Ei, băiete, ţine-te. Eşti doar bărbat!

După aceste cuvinte a încetinit injecţia, a roşit toată şi se uită speriată prin jur. Ma apoi aveam să aflu că ea îmi adusese de la liberate fiolele. Risca enorm. Mi-a făcut trei zile la rând câte o injecţie, am stat culcat, apoi blândele au dispărut.

La despărţire mi-a zis:

– Vei lucra două săptămâni la curăţat cartofi la bucătărie, iar mai departe să lupţi pentru viaţă. nu te lăsa dus la fund.

S-a întors brusc, puţin inervată şi a plecat. Aşa şi n-am înţeles de ce a fost atât de bună cu mine…

Aproape în fiecare zi o vedeam la bucătărie pe doctoriţa, trecea pe lângă mine, însă niciodată nu s-a uitat spre locul unde lucram. Pe câţi poate că i-a salvat sărmana de la moarte! Pe toţi însă nu-i putea salva…

Groapa au continuat s-o sape alţii, dar carne n-au mai găsit.

La poarta mare zilnic duceau câte 2-3 cadavre. Condtrolul decedaţilor era mereu acelaşi- suvacul. Apoi îl împuşcau în inimă. Acest tip de control a fost introdus după ce un deţinut din Estonia a simulat destul de bine decesul. Fiind dus laolaltă cu ceilalţi morţi, noaptea a reuşit să evadeze, căci zona gospodărească nu era atât de strict supravegheată.

Zilnic, când plecam la curăţit cartofi, îmi ieşea înainte un bătrânel uscâţiv şi nespălat, slab de-l lua vântul. Îi spunea Ivan Petrovici. El afirma că este doctor în biologie. Îl beştelea pe Lâsenco şi zicea că ăsta îl duce de nas pe iosif isarionovici. El credea cu fermitate că va fi elibertân curând şi atunci el v-a dovedi lumii întregi cât de păguboase şi greşite sunt teoriile lui Lâsenco. Ţinea în mână un sâmbure de cais şi repede de tot povestea care este conţinutul lui chimic şi cât de folositor este el pentru organismul uman. zicea că sâmburele îl va mânca, atunci când va simţi că distrofia îl doboară definitiv. De câteva ori l-am văzut cum cum îşi consuma porţia de zahăr. O aşeza pe unpetec de hârtie, lua o aţă, o îmbăla şi o înmuia în zahăr. Ducea la gură atât cât lua pe aţă. Repeta aceste mişcări cu o dibăcie şi o viteză uimitoare. Era în extaz, obosea dădea ochii peste cap şi se prăbuşea neputincios peste porţia de zahăr, apoi scotea nişte sunete înăbuşite, care se auzeau tot mai slab până dispăreau cu totul. El trecea în nesimţire. Camarazii lui îl luau de suţiori îl duceau pe laviţă şi îl culcau. Într-o zi l-au găsit îngheţat lângă tualetă. Într-o mână ţinea aţa, iar în cealaltă sâmburele de cais.

Spre sfârşitul lunii februarie au terminat de săpat groapa.

Tot la sfârşitul lunii februarie ni s-au dat numere. Numărul meu era EE-100. Prima literă însemna o mie. numerele trebuiau cusute pe piept în partea stângă, deasupra pe căciulă, în spate, şi la piciorul stâng. Lipsa numârului sau neclaritatea acestuia atrăgea după sine pedeapsa cu carcera. după primirea numerelor au venit după noi “cumpărătorii”. pe buzele tuturor era cuvântul”etap”.

Noi aveam deacum careva informaţii despre lagărele din împrejurimi. Toţi se temeauca de foc de lagărul din Djezgazgan. Acolo erau minele de aramă şi rar cinerezista mai mult de doi ani. Şi mai înfricoşărătoate erau lagărele cu adresa “PIA” şi apoi urma un număr oarecare. Asta însemna că nenorocitul ajungea ori la minele de uraniu ori la cele de cinabru(din el se extrăgea mercurul). De acolo nu se mai întorcea nimeni.

Comisia ne sorta într-o cameră mare, ne strigau pe numere, ne dezbrăcau în pielia goală şi ne cântăreau. Apoi ne controlau starea dinţilor. După ce am trecut controlul am auzit numărul meu, apoi cumpărătorul a zis:

– Are toţi dinţii, greutatea e de 51 de kg. (se vede că lucrul de la bucătărie mi-a priit). Apoi a urmat localitatea.

– Etap Dubovka!

Celora care trecusem comisia ni s-a spus să ne ducem pe la bărăci şi să ne pregătim torbele de drum.

Transferele dintr-un lagăr în altul se practicau des. Se facea lucrul acesta ca să nu se stabilească legături de prietenie între deţinuţi. Ba mai mult. În unele lagăre ni se injecta şi câte o porţie de hoţi, ca să ne ţină sub tensiune şi să ne asuprească tot timpul.