Єi atunci ei au юinut sfat

BANDEROVIŞTII

S-a început obişnuitul schimb de “cărţi de vizită”. Unul din locatarii vechi ne-a întrebat dacă este cineva judecat de drept comun. După ce s-a convins că nu este nimeni, a început să ne repartizeze pe locuri.

Mikola deodată a tresărit şi a început să tremure. Nu înţelegeam ce i se întâmplă, l-am întrebat dacă se simte bine, iar el mi-a răspuns că vom vorbi mai târziu. S-a strecurat în mulţime şi a început a vorbi cu locatarii vechi. A stabilit că în cameră dominau banderoviştii. Erau cei cu care dorisem să luăm legătura şi de la care speram să obţinem arme. Îi vedeam pentru prima dată. În scurt timp am avut ocazia să aflu caracterul lor rebel şi necruţător faţă de tot ce fusese s-au mai era bolşevic.

Lângă o fereastră, la etajul doi stăteau doi bărbaţi. Unul din ei era pleşuv şi puţin roşcovan, ţinea picioarele strânse sub el tătărăşte. Cel de-al doilea era tare smolit, aproape negru, stătea întins şi urmărea camera cu o cătătură de fiară sălbatică. Era un om în vârstă, să fi avut cam ceva peste şaizeci de ani. Mikola şi doi banderovişti s-au apropiat de laviţa celor doi şi i-a dat bineţe celui smolit:

– Bună, moşule Ţvigun. Şi dumneata ai ajuns aici?

– Dar tu cine eşti?

– Eu sunt fratele mai mare al lui Vasil Scerbatîi. Îl mai ţii minte? L-ai bătut în 32 cu nuielele până i-ai făcut tot trupul vânăt, doar pentru faptul că i-a dus mamei câteva spice de grâu să nu moară de foame.

La auzul acestor cuvinte moşul s-a ghemuit şi s-a retras mai spre fundul laviţei, bolmojind că el n-a fost vinovat de cele întâmplate.

– Dar cine e vinovat că biata mamă s-a stins în chinurile foamei pe cel mai roditor pământ din lume? Cine va purta răspunderea pentru faptul că copilaşii noştri curaţi ca îngerii s-au uscat de vii de foame, iar unii au nimerit în oală? Cine e vinovat că mamele lor s-au scrântit la cap de durere? Cine va putea să numere vreo dată câţi au murit ori de nuielele voastre, ori de foame?

Unul din cei doi, care era cu Mikola, s-a apropiat de laviţă şi i-a ordonat moşneagului:

– A nu slezai cervonnîi gad! (Ian coboară şarpe roşu)

Cineva a şoptit că-i negru…

– El este negru de păcate dar în suflet va fi roşu până va pieri. Aiştia ne-au petrecut floarea Ucrainei pe ceea lume.

S-a căţărat pe laviţă, l-a apucat de piept şi l-a trântit la podea. Vecinul cel pleşcat s-a răstit la dânsul, zicându-i să-l lase în pace. Dar cineva i-a replicat:

– V-a veni şi rândul tău!

Pe moşneag l-au târât până la budă.

– Aşează-te în genunchi şarpe ce eşti şi spovedeşte-te. Spune, cine îţi ordona să baţi copii cu nuiaua, pentru spicele, care tot una aveau să putrezească pe pământ? Spicele celea erau amestecate cu sudoarea şi sângele măicuţei Ucraina! Şi pe acelea le-ai luat de la gura copiilor, nemernicule! Aşa construiai tu comunismul, nemernicule?

Au luat capacul de la budă şi i-ai ordonat să vâre capul acolo. Cineva a strigat să pună capacul la loc, că pute.

– Nu fraţilor! Acesta-i mirosul comunismului! Şi bine ar fi ca acest miros să ajungă până la americani, francezi, nemţi– ca să-l cunoască şi aceia. Să ştie ce fericire îi aşteaptă!

Apoi au început să-l îmbrâncească pe moşneag cu picioarele şi să încerce să-l bage cu capul în budă. Acela se zbătea şi se împotrivea. În cameră se răspândea un miros greu de urină amestecată cu clor. Toţi deţinuţii şi-au tăinuit răsuflarea şi au început să-şi astupe gurile cu diferite cârpe. Nimeni nu îndrăznea să se bage între ei. În timpul altercaţiilor era nespus de periculos chiar şi să zici ceva.

L-au apucat de picioare, şi-l tot scufundau cu capul în budă, el mătăhăia neputincios din mâini şi tot striga:

– Bratuşki (frăţiorilor), numai nu mă omorâţi!

Cineva a strigat:

– Sămânţa asta trebuie stârpită de pe faţa pământului!

În acel moment s-a auzit clănţănitul cheilor în uşă. Într-o câtime de secundă toţi au fost pe laviţe, iar moşneagului i-au dat drumul cu capul în budă.

Uşa s-a deschis, în cameră au apărut câţiva gardieni. S-au strâmbat cu dezgust văzând scena.

– Ce se petrece aici?

Moşneagul a căzut neputincios alături de budă şi a bolborosit

– Au vrut să mă omoare!

Gardienii le-au făcut semn la doi zeki şi le-au ordonat să ducă buda, altuia i-au ordonat să meargă cu un gardian după o cârpă. Pe moşneag l-au scos din cameră şi nu l-am mai văzut mai mult, i-au cerut doar torba.

Acel cu cârpa a şters podeaua, cei doi au adus înapoi buda, plină cu clor. Un gardian a ordonat să fie pusă în mijlocul camerei, i-a luat capacul. În scurt timp clorul a început să se evapore, au înce­put să ne usture ochii şi am început să tuşim. Gardienii ne cereau să spunem cine a făcut buclucul cu moşneagul. Tăcerea era de mor­mânt şi mirosea a mormânt. Timp de vreo jumătate de oră nimeni nu a scos nici o vorbă. În cele din urmă gardienii au închis uşa şi au plecat. Cineva a acoperit buda cu capacul şi a pus-o la locul ei.

Peste un timp iar s-a deschis uşa şi l-au chemat la cercetări pe cel pleşcat, i-am auzit numele – Zveriev. După ce s-a închis uşa cineva a zis:

– Fraţilor ăsta are să ne toarne! Zveriev a fost locţiitor al Ministrului Alimentaţiei. E tot un bolşevic de-al lor!

Într-adevăr, cum numai s-a întors pleşcatul în cameră au şi fost chemaţi la cercetări Mikola şi cei doi banderovişti. Toţi au început să se agite, să se şuşotească. Unul s-a apropiat de cel pleşcat şi a şoptit printre dinţi : “stukaci’ (turnătorule!), şi l-a scuipat.

Peste câtva timp i-au adus pe cei trei. Care era vânăt la ochi, care cu buza umflată. Le-au ordonat să-şi facă torbele. La plecare unul i-a aruncat pleşcatului câteva vorbe:

– Nu, stukaci suka! Do Magadana mî escio vstretimsia! (Lasă javră turnătoare, că până la Magadan ne mai întâlnim noi!)

Mikola s-a uitat cu jale la mine şi mi-a zis:

– La revedere Vania. M-am legat de tine. Citiţi scrisoarea moşneagului care a murit.

Uşa s-a închis şi mai mult nu l-am mai întâlnit pe Mikola.