Єi atunci ei au юinut sfat

PAŞTELE

Relaţia omului cu timpul e foarte ciudată. În lipsa unui calendar, nu mai ştii ce zi e. Nu mai ştii pe ce lume eşti. Şi te apucă uneori un fel de frică, parcă ţi-ai pierde identitatea de om.

Prima dată am simţit acest lucru, atunci când ma-u închis în celulă. Pierdusem capacitatea de a mă orienta în timp. Puteam determina dacă e zi sau noapte după graficul de alimentare, însă pierdusem contul zilelor din săptămână, iar într-un timp nu mai ştiam nici în ce lună suntem măcar. Odată când l-am întrebat pe anchetator în ce zi , săptămână şi lună ne aflăm, s-a supărat foc pe mine. Mi-a spus sunt oameni, care duc cu stricteţe contul zilelor de când m-au arestat.

În lagăr vedeam lumina soarelui zilnic, însă deseori se întâmpla să pierd numele zilelor din săptămână. Nici măcar după zilele de odihnă nu te puteai orienta, căci ni le dădeau doar atunci când găseai ei de cuviinţă, nu neapărat duminica, cum se obişnuieşte. Cât priveşte sărbătorile religioase, rar cine putea să le ducă evidenţa. Încetul cu încetul ne transformam în nişte animale, care în permanenţă se gândeau doar la mâncare şi la odihnă. Uitasem cu desăvârşire acel sentiment înălţător de ajun de Crăciun, sau de cuminţenia sufletului înainte de Sfintele sărbători de Paşti.

Într-o zi, spre seară, la încheierea zilei de muncă, s-a apropiat de mine domnul Dragomir şi m-a întrebat dacă ştiu ce sărbătoare este mâine. Parcă am fost trezit dintr-un somn adânc, m-am zăpăcit şi n-am ştiut ce să-i răspund.

– Cu toată ruşinea, dar eu nu ştiu nici măcar ce zi e astăzi.

– Nu-i nimic, am să te ajut să-ţi construieşti un calendar. Să ştii că mâine e cea mai scumpă sărbătoare a creştinilor, învierea Domnului nostru Isus Hristos. Dacă vom avea noroc să nu ne scoată la lucru, te invit să vii la noi chiar de dimineaţă şi te rog să nu mănânci, ci să-ţi iei tainul cu tine.

Am simţit cum un fior mi-a străbătut întreaga fiinţă, şi în minte au început să-mi răsară clipele de fericire de pe atunci când eram copil şi aşteptam cu nerăbdare Paştele. Amintirile acelor zile pe loc m-au readus la normalitate şi mi-am dat seama că omul din mine încă n-a murit definitiv.

După cină m-am cuibărit în bârlogul meu, dar somnul tot nu venea. Eram tare emoţionat. Amintirile mi se perindau prin faţa ochilor: seara dinspre Paşti, însăşi sărbătoarea cu muzica ei sacră, mirosul de cozonaci, ouăle roşii, fetele care se plimbau pe străzi în haine noi. Nu ştiu când am adormit, însă m-am trezit la comanda deşteptării. Mare mi-a fost bucuria, când am aflat că ni s-a dat zi liberă. N-aveam răbdare să ajung la moşnegeii mei şi să sărbătorim împreună Paştele.

Domnul Nicolaie primise cu câteva zile în urmă un colet de la fiica sa de la Bucureşti. Ca prin minune nu-i reţinuse în timpul controlului anafura şi lumânarea care erau puse printre alte lucruri. După ce am aşezat masa din sărăcia noastră, domnul Dragomir a înfipt lumânarea într-o hrincuţă de pâine şi a aprins-o. Noi stăteam de lături. El a început să zică Tatăl nostru, apoi a cântat Hristos a înviat. Avea un bariton catifelat. Eu l-am susţinut şi am repetat de trei ori la rând cântarea. Domnului Leandr i-au dat lacrimile de bucurie şi a remarcat că noi am cântat foarte frumos. Domnul Nicolaie ne-a dat câte o bucăţică de anafură, apoi a împărţit în trei hrinca în care a stat înfiptă lumânarea şi am mâncat-o în loc de pască sfinţită… Acea hrincuţă ne-a înlocuit şi cozonacul, şi mielul şi toate celelalte bucate care altă dată erau servite la masă.

Acesta a fost primul meu Paşte din închisoare, pe care nu-l pot uita nici până azi. La sfârşit domnul Dragomir a mai zis odată Tatăl Nostru, apoi ni s-au dezlegat limbile de parcă în jurul nostru nici nu era sârmă ghimpată. Domnul Leandr unde face:

– Doamne, cât de frumos şi plăcut era până la război! Erau anumite maniere de conduită, se respectau anumite datini de sărbători. Orice sărbătoare era aşteptată cu un licăr în suflet. Era ceva înălţător, ceva ce-l făcea pe om să-l caute pe Dumnezeu, dar acum la ce am ajuns?

– Dacă noi trei, aflaţi sub atâtea lăcăţi şi oprelişti am sărbătorit azi învierea Mântuitorului, înseamnă că nu-i totul pierdut, încă ni-i viu sufletul. Adevărata pustiire a sufletelor omeneşti abia acum începe. Nu-l invidiez pe Ionică al nostru care va ajunge să trăiască peste vreo 20-30 de ani. Dacă el chiar ieri n-a ştiut că azi sunt Paştele! Dar câţi ca dânsul sunt în acest lagăr? Dar în toate lagărele, dar în toată ţara asta unde Dumnezeu este prigonit şi huiduit?

– Domnule Dragomir, aş vrea să trecem de la cele sacre la cele lumeşti. De ce dumneavoastră românii ţineţi atât de mult la Antonescu? Doar el a fost un dictator la fel ca Hitler şi Stalin?

– Nu putem face o asemănare între mareşal şi ultimii doi. În primul rând el nu era adeptul nici bolşevismului, nici naţional-socialismului.

– Şi totuşi el a intrat în război împotriva URSS.

– La această cârdăşie cu Hitler l-a împins politica făţarnică a marilor puteri de atunci. România a fost părăsită de marile puteri ale Europei, dacă mai erau ele mari atunci, şi s-a văzut pusă în faţa unei alegeri dificile, sau să dispară ca stat, sau să se alinieze cu cineva în războiul ăsta. Pentru a duce războiul lor de cotropire atât Stalin cât şi Hitler aveau nevoie de petrolul nostru. Ruşii secole la rând ne-au vrut pământurile noastre, iar în 40 ei de fapt cotropise deja Basarabia. Aşa că mare alegere nu prea avea. Şi-apoi una e să fii aliat şi alta cotropit.

– Oricum m-aţi convinge dumneavoastră dictatura rămâne dictatură în orice împrejurări.

– Pentru mine Antonescu rămâne mai degrabă un miel sacrificat pentru salvarea ţării decât dictator.

– Şi totuşi a fost! Ş-apoi ţara dumneavoastră a fost salvată de regele Mihai, nu de mareşal!

– S-o luăm pe rând. Întâi Antonescu a salvat ţara de cotropirea nemţilor. Uitaţi-vă aveţi exemplul Poloniei. Ce s-a ales din ea? Şi apoi unde au fost aşa zisele marele puteri când diplomaţia noastră îi căuta ziua amiaza mare cu lumânarea aprinsă?! Ş-apoi am avut un şir întreg de tratate cu diferite ţări, dintre care nici unul nu a fost respectat.

– Dar cred că nu degeaba regele Mihai a primit ordinul “Pobeda”.

– Ba eu cred că acest ordin a trebuit să fie împărţit cu opoziţia, cu Iuliu Maniu.

– Dacă regele Mihai nu l-ar fi arestat pe Antonescu, cred că ar fi fost mare vărsare de sânge şi mari distrugeri pe tot teritoriul României.

– Îmi daţi voie să-mi dau şi eu cu părerea? – am întrebat eu.

– Cu mare plăcere. Chiar am fi curioşi să auzim şi părerea unui tânăr,– zise domnul Dragomir.

– Nu voi îndrăzni să mă postez de partea cuiva, nici să vă contrazic n-aş putea întrucât cunoştinţele mele în domeniul diplomaţiei sunt nule. Fără prea multe argumente am să vă spun ceia ce cred. Eu i-aş decora cu aceiaşi menţiune şi pe mareşal şi pe rege. Dar nu cu ordinul “Pobeda”, ci cu cea mai înaltă distincţie a Statului Român, pe care din păcate n-o cunosc.

– Domnule Nicolaie, nu vă pare că ne-am luat la harţă cu tineretul? Auzi ce dă din trânsul, fără argumente?

– Şi totuşi, zise domnul general, nu cred să nu aibă careva argumente, barem de ordin subiectiv. Ei, tinere, cum ai putea să-ţi susţii teza pe care ai înaintat-o cu atâta îndrăzneală?

– În primul rând atât Hitler cât şi Stalin au început al doilea război mondial pentru a acapara cât mai multe pământuri străine, ori chiar tot pământul. Cât priveşte mareşalul Antonescu, el s-a postat în fruntea statului şi a armatei spre a feri ţara Românească de catastrofa cotropirii ei de către nemţi, dar şi pentru a elibera aceia ce cotropise ruşii.

– Bine, bine, – zise domnul Leandr,– dar de ce nu s-a oprit la Nistru, dar a trecut mai departe cu războiul?

– Dar dumneavoastră credeţi că bolşevicii ar fi oprit la Prut, având concentrată cea mai mare armată din lume pe teritoriul Basarabiei şi a Ucrainei, care e la hotare cu România? Şi apoi orice război se duce până la înfrângerea inamicului, ori până la încheierea păcii. Dar în privinţa arestării mareşalului ce pot să spun, dacă nu-l aresta regele, el tot una mai devreme sau mai târziu ar fi fost arestat de careva din forţele aliate. Şi nu-i tot una să te ascunzi ca un hoţ sau să mori milităreşte. Ziceţi ce doriţi, dar mareşalul a salvat România de la cotropirea ei de către Hitler.

– Cât priveşte părerea ta despre Antonescu mi-i limpede, dar aş vrea să ştiu cum califici tu fapta regelui este trădare ori nu?

– Faţă de ţară nu este trădare. Regele în acel moment de 23 august 44 a salvat ţara de la un alt dezastru. Încercuirea Iaşi–Chişinău şi Anglo-americanii din Balcani cu aviaţia lor erau pregătiţi să facă una cu pământul ţara noastră. De aceia regele l-a sacrificat pe mareşal, numai ca să salveze ţara. Multă ştiinţă lingvistică eu nu am, dar ştiu că a trăda şi a sacrifica nu-i totuna. În viziunea mea trădarea se face cu viclenie şi cu ură, iar sacrificarea se face în numele a ceva şi cu durere în suflet.

– Atunci cum rămâne cu faptul că Stalin l-a decorat pe rege?- a întrebat domnul Leandr.

– Acest lucru îl poate privi fiecare din punctul lui de vedere. Stalin este o personalitate care judecă la rece, această distincţie este mai degrabă un stigmat, ca regele să nu poată deveni erou naţional.

– Atunci voi românii negreşit îl veţi face erou naţional pe Antonescu,– a remarcat domnul Leandr.

– Nu cred, – i-am răspuns eu,– lucrul acesta e posibil să nu se întâmple din simplul motiv, că o bună parte din vina celor care au purtat războiul se v-a extinde şi asupra mareşalului.

– Apoi domnule Nicolae, discipolul nostru are deja toate măselele, chiar şi aceia de minte.