Єi atunci ei au юinut sfat

DOMNILOR

La timpul cuvenit am facut din nou cei 5 km, apoi am luat cina şi am plecat la chilia şefului. Acolo mă aştepta numai consângeanul, domnul Leandr era dus cu treburile şantierului. El mi-a cerut să-i numesc pe amândoi cu apelativul Domn.

– Bună seară domnule… ?

– Nicolaie Dragomir.

– Mie îmi spune Ion, dar prin vrerea împrejurărilor toţi îmi spun Vania de mic copil şi se vede că aşa o să mă poreclească până oi muri.

– Numele pentru om este tot atât de însemnat ca şi crucea de la botez, să ai două nume, nu-i rău. Ei, dar scopul meu este să te cunosc după faptele care te-au adus aici. Mulţi spun că au căzut degeaba aici, eu însă nu-i cred şi nu te voi crede nici pe tine.

– Eu unul nu pot spune că am ajuns aici degeaba, însă regret că puţine am dovedit să fac, căci m-au înhăţat.

– Tu începi să-mi placi băiete. Şi ce anume ai făcut?

– Pustiirea care s-a sbătut asupra noastră, asupra Basarabiei ne-a ridicat la lupta de rezistenţă. Am format un detaşament de luptă pe care l-am numit Sabia Dreptăţii( a lui Ştefan cel Mare), în cadrul Mişcării de rezistenţă Arcaşii lui Ştefan cel Mare. Câte ceva am făcut, dar se vede că am ajuns aici, ca să învăţăm cum să facem în viitor mai bine şi mai mult.

Domnul Dragomir a început să lăcrimeze, s-a scuzat şi mi-a spus că lacrimile lui nu-s de compasiune faţă de mine, ci de bucurie de la cele auzite, o bucurie pe care nu o poate stăpâni.

– Şi a-ţi fost mulţi?

În detaşamentul nostru am fost 12, fondatori am fost trei colegi de şcoală.

El s-a ridicat încet, s-a apropiat de mine, m-a cuprins ca pe un fecior al săiu şi mi-a spus

– Băiete, sunt fercit să aud că Basarabia are aşa tineri feciori, care s-au apucat să-şi făurească istoria

– Noi nu ne-am apucat să facem istoria, asta-i treaba celora al-de Iorga.

Alde Iorga o scriu, iar poporul cu cei mai îndrăzneţi feciori o fac. Îl cunoşti pe acest istoric?

– Desigur. Când am simţit că au să pună mâna pe noi i-am îngropat cărţile în pamânt împreună cu cele ale lui P. Negulescu.

– Şi ce anume ai cunoscut de Negulescu?

– „Destinul omenirii”. Un moş de-al meu avea o bibliotecă frumoasă, dar s-o îngropăm toată în pâmânt a fost cu neputinţă. Barbarii au confiscat-o şi cred că au distrus-o.

– Sunt singurl român în acest lagăr, dar prin tine Dumnezeu mi-a dăruit una din cele mai frumoase provincii ale ţării noastre.

S-a apropiat de mine din nou, mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a zis:

– Meriţi pe deplin să mă spovedesc şi eu ţie. Află domnule Ion, că în faţa ta stă generalul Armatei Române– Nicolai Dragomir.

La auzul acestor civinte am înlemnit şi am muţit. Am stat aşa câteva clipe, unul în faţa altuia în poziţia de drepţi, fără să ne clintim. Apoi domnia sa aoronat:

– Aşează-te căpitane! în numele neamului nostru eu te ridic deodată la rangul de căpitan.

– Eu n-am făcut armata şi sper că nici n-o voi face-o. Dacă nu vă deranjează, spuneţi-mi vă rog cum de a-ţi ajuns prizonier la cotropitorii ăştea?

– E o poveste dureroasă şi lungă. Însă în măsura posibilităţilor voi încerca să-ţi spun cum a fost. Demult simt necesitatea de a mă spovedi cuiva. În lipsa duhovnicului, ai să mă asculţi tu, căci cred că eşti cel mai nimerit pentru a-mi asculta confesiunea (spovedania)? De meserie eu nu sunt militar. Am fost profesor de economie politică la Universitatea din Bucureşti. Aveam gradul de general (r). În anii războuilui am fost mobilizat în Armata Română. La data de 23 august 1944 mă aflam în prajma palatului regal. Am fost martorul acelor clipe, când a fost arestat mareşalul Ion Antonescu. A doua zi după eveniment am fost chemat la Marele Stat Major împreună cu alţi militari. Ni s-a ordonat să organizăm noua Armată Română, Pandurii lui Tudor Vladimirescu, care trebuia să lupte mai departe împotriva Germaniei hitleriste alături de Armata Roşie. Povestea e lungă. Soldaţii români, sătui de mizeria războiului dezertau de pe front cu sutele. Înfibgeau armele cu baioneta în pământ şi plecau acasă. Am fost avertizat de cei din Comandamentul sovietic, să aplic pedeapsa cu moartea pentru dezertarea din armată. Atunci am replicat că la noi nu există aşa o lege. Au urmat câteva altercaţii verbale. A doua zi m-am trezit arestat, până seara uracat în avion şi adus la închisoarea Liubleanca. Am o fiică în Bucureşti, la ea mi-i toată speranţa. Sper că va reuşi să mă scoată de aici.

Domnul general s-a aşezat tăcut la masă, şi-a luat capul în mâini şi multă vrema a stat în acestă poziţie. Între timp în cameră a intrat Leandr Alexandrovici. Ne-a întrebat dacă nu cumva ne-am certat de stăm aşa de tăcuţi şi încordaţi unul în faţa altuia. Generalul i-a răspuns:

Nu, dragă Leandre. Noi ne-am spovedit unul altuia. Băiatul acesta m-a mişcat până la lacrimi… de bucurie, îţi voi povesti pe urmă.

Domnul Leandr m-a întrebat cum mi-a mers ziua. M-a ascultat, apoi mi-a zis că el e mulţumit de felul cum am lucrat. M-ia zis să plec în baracă, căci umblând pe teritoriu pot da de belele.

– Sper să mai vii pe la noi, vei fi întotdeauna binevenit,– e zis generalul.

NEMŢII

Întors în baracă, mi-am dat seama că scăpasem cina, dar mare mi-a fost mirarea când am găsit pe pat porţia mea de pâine, iar pe o hârtie de sac de ciment o grămăjoară mică de terci şi cana mea cu ceai rece. Nu-mi venea a crede că aşa ceva se putea întâmpla în lagăr. M-am uitat mirat în jur. Mi s-a făcut frică. Mă gândeam să nu fie cumva vreo cursă, sau poate că l-o fi adus pe altul în locul meu. De pe laviţa vecină, un bărbat zdravăn într-o rusă stâlcită îmi spune foarte politicos că el mi-a adus porţia de la cină. Eu de vreo câteva ori la rând i-am mulţumit, mi-am mâncat tainul de searş şi aşa îmbrăcat m-am urcat în culcuş. De obicei toţi dormeau îmbrăcaţi, deoarece noaptea era foarte frig, chiar şi vara. Necunoscutul m-a întrebat de unde sunt. I-am răspuns că sunt din Basarabia, iarel cu plăcere a exclamat:

– A-a-a! Rumänia! Antonescu!, Ja, ja! Cei cu dânsul?

– A fost împuşcat în 1946.

– Regretabil, el n-a avut o vină aşa de mare ca Hitler.

– Dumneavostră de unde ştiţi şi dacă nu vii cu bănat, cine sunteţi şi cum aţi nimerit aici?

– Noi suntem prizonieri nemţi şi lucrăm cu toţii la cariera de piatră. Am rămas miraţi când am văzut un nou venit la estacadă. Acolo e mare răspundere. E greu şi e multă alergătură toată ziua.

– Am să mă strădui să mă isprăvesc. Numele meu este Ion. Cum să vă pun Dumneavoastră?

– Îmi spune Vaşcan Günter (Antonovici). Iată şi am făcut cunoştinţă. Aici în Karaganda sunt câteva mii de prizonieri nemţi şi sunt repartizaţi la cele mai grele munci. Războiul acesta ptostesc ne-a făcut să gustăm mult amar şi cine ştie când se va termina acest calvar.

Cu timpul am avut să aflu că acest neamţ a fost colonel în armata germană şi că toţi camarazii lui îl stimau şi nuieşiau din cuvântul lui. Toţi nemţii erau foarte disciplinaţi şi ordonaţi. Se sculau toţi odată, nu întârziau niciodată nicăieri, erau un model de colectivitate.

Noi, aceşti câţiva oameni de la estacadă eram incluşi în brigada lor din carierăşi eram datori să umblăm împreună la masă, la numărătoare şi la muncă. Atât cei din lagăr, cât şi cei din libertate nu ne numeau altfel decât fascişti. Uneori când mergeam la muncă, ori când ne întorceam eram huiduiţi cu acest cuvânt. Câteodată aruncai cu pietre în noi, iar copii urlau din urmă cuvinte de ocară. Nemţii nu reacţionau la jugniri, păreau că s-au obişnuit cu toate astea şi-şi duceau crucea cu demnitate.

În una din zile domnul Günter a ţinut să mă prevină că în lagăr sunt mulţi hoţi şi deaceia trebuie să fiu disciplinat şi mai ales să nu întârzii nici odată la masă. Uneori, mai ales sâmbăta, se întâmpla ca un grup de hoţi să ne ceară să dăm “de bună voie” o parte din tain, fie zahăr sau o parte din pâine. Noi eram nevoiţi sâ împărţim înde noi restul ce rămânea. Cel mai periculos era, când ei jucau în cărţi. Era mai bine nici să nu te vadă, nici să te ştie. Sâ nu le atragi cu nimic atenţia. Acel care perdea era dator să execute dorinţa celui care a câştigat. Tragedia venea atunci, când în banca de joc era pusă viaţa cuiva. Cel care perdea jocul era obligat să îndeplinească voinţa şacalului câştigător. Dacă din frică, sau din alt motiv perdantul nu îndeplinea ordinul în termenul stabilit, plătea cu viaţa sa. Corpul celui executat era expus în faţa bărăcii, la loc de vază, ca să bage groaza în restul deţinuţilor, ca nu cumva să mai îndrăznească careva să crâcnească, sau să neglijeze poruncile elitei hoţilor. Născoceau înjosiri de tot felul, şi se amuzau cumplit pe seama celor mai slabi. Odată l-au obligat pe un perdant să-l pupe în fund pe un distrofic, apoi în batjocură l-au întrebat ce a văzut el acolo? Acela le-a răspuns că la un distrofic în dos poate fi numai păinginiş. Altă dat am văzut cum unui hoţ mărunt, care a încălcat ceva regului de ale lor i-au tatuat în frunte cuvântul “admiral”.

Conducerea lagărului se făcea, că nici nu vedeai toate isprăvile lor. Cu cât mai mare era teroarea hoţilor asupra deţinuţilor politici, cu atât mai satisfăcută era conducerea lagărului. Uneori tirania hoţilor rivaliza cu cea a conducerii. Aşa zişii “hoţi în lege” nu efectuau nici un fel de lucrări, dar primeau aceeaşi raţie zilnică ca şi brigăzile cu cele mai bune rezultate de muncă. Pe liste ei erau incluşi în cele mai bune brigăzi, dar la lucru nu mergeau. Brigada era datoare nu numai să-i câştige tainul, dar şi să i-l aducă în baraca unde locuia. Porţia de pâine trebuia să fie numaidecât aşa zisa “gorbuşcă”, călcâi. Gorbuşca mai avea şi sens figurativ, că adică a fost câştigată făcând geb în spinare de atâta muncă. Dupâ această porţie se figăreau nu numai hoţii, dar şi clasa de conducere din rândul deţiniţilor, deoarece era parcă mai uscată, nu era aăa cleioasă. “Clasa de conducere” mai era numită şi “contorschie crâsâ”, guzgani de birou. În rândul lor nimereau întemei douâ grupuri de deţinuţi: specialiştii în anumite domenii ori turnătorii. Turnătorii erau clasa indispensabilă a conducerii lagărului şi erau chiar mai periculoşi decât hoţii. Ei erau urechea administraţiei şi deaceia erau urâţi de deţinuţi, chiar şi de hoţi. Lor li se mai spunea “clasa invizibilă”.

Sistemul era atât de îndrăcit pusă la punct, încât în permanenţă simţeai cum te apasă şi avea menirea să-l transforme pe deţinut din om, în fiară sălbatică. Trebuia să lupţi în permanenţă pentru supravieţuire. Tu să mori azi, iar eu tocmai mâine -ăsta era îndemnul.

Până la moartea lui Stalin, deţinuţilor li se permitea să primească un colet şi o scrisoare odată în jumătate de an. Scrisoarea obligatoriu trebuia să fie scrisă în limba rusă, atât aceea pe care o primea de acasă cât şi cea pe care o scriai. Nu se permitea să povesteşti despre lipsurile pe care le suportai, nu aveai voie nici măcar să faci aluzii la greutăţi ori resticţii. Conţinutul scrisorii trebuia să fie neapărat unul pozitiv. La punctul de primire a coletului era prezent un ofiţer şi un hoţ în lege cu câţiva ţâncani de ai lui. Hoţul în lege doar urmărea cu privirea conţinutul coletului, pe când ţâncanii treceau prin mână totul. Uneori mai mult de jumătate de colet erai nevoit să-l dăruieşti lor “cu zâmbetul pe buze şi din toată inima”, altfel în câteva zile puteai să-ţi ei rămas bun de la lumea asta. Cel mai mare hoţ în lege era unul Vasiliev. Avea la activ 7 omoruri, dintre care un miliţian şi un gardian, o spargere de bancă şi mai multe jafuri. era din Moscova. Cunoştea la perfecţie toate închisorile din “mândra capitală”. Umbla îmbrăcat curat şi nici odată nu ridica tonul în convorbiri. Uneori putea să ofere porţia lui de pâine vreo unui distrific. Practic, el aproape că nu mânca hrană din lagăr. Făcea aproape în fiece zi “binefaceri” cu tainul de lagăr, ori îl împărţea ţâncanilor care îl deserveau. Presiunea hoţilor şi a turnătorilor devenea tot mai apăsătoare. Nu puteai şti niciodată de unde te paşte nenorocirea.

Tainul primit de întreaga brigadă în cea mai mare parte depindea de cele trei agregate de produs pietriş şi de ducerea evidenţei cantităţii de piatră şi pietriş. Hărnicia şi atenţia mea la completarea tăbliţei cu producţia expediată mi-au ridicat prestigiul în faţa nemţilor, dar şi în faţa domnului Leandr.