Єi atunci ei au юinut sfat

HARŢA

În carieră totul era bine. Planul îl îndeplineam zilnic şi fără brigadier. Timp de două săptămâni lucrul la banda rulantă mergea ca pe roate. Dar într-o bună zi ea s-a defectat în vreo câteva locuri deodată şi bietul Terehov alerga dintr-o parte în alta încercând să facă ceva. Fluxul de piatră brută s-a oprit, iar cele trei zdrobitoare au încetat să funcţioneze. Şoferii staţionau la poarta zonei şi erau agitaţi. Unii înjurau, alţii îi învinuiau pe nemţi şi strigau că fasciştii special au făcut asta, ca să nu lucreze. În ajutorul lui Vasile a venit un grup de nemţi din carieră, dar până la amiază aşa şi n-au putut porni banda rulantă.

Odată cu bucătăria mobilă a sosit şi şeful şantierului însoţit de un armean, cu numele de familie Melikian. Şeful ni l-a recomandat în timpul mesei şi ne-a spus că de acum încolo el ne va fi brigadier, şi va veghea bunul mers al lucrărilor.

Îndată după prânz, noul brigadier ne-a adunat pe toţi jos, în carieră şi s-a adresat către noi sec şi laconic:

– De azi înainte cuvântul meu pentru voi este lege! În carieră munca nu trebuie să înceteze nici pentru un minut! Cine va sabota lucrul, se va muta în zona distroficilor!

Aşa zisa zonă a distroficilor se afla în baraca numărul nouă. Aici tainul era de numai 450 de grame pe zi. Unii dintre ei se topeau încet şi erau căraţi la groapa comună, iar alţii, care mai puteau fi reparaţi, erau duşi în lagărul-spital Spask, situat nu departe de oraşul Karaganda. Acolo erau duşi toţi zekii bolnavi din Karlag, aproape 20 de mii.

După discurs ne-a dat ordin să plecăm cu toţii în carieră. Ajunşi acolo ne-a lămurit că jumătate din noi vor duce piatra pe umeri până sus la estacadă, iar ceilalţi nemţi vor continua să spargă şi să clădească piatra brută în grămezi.

Fiecare dintre noi căuta să-şi aleagă o piatră mai mică şi cât mai puţin colţuroasă. Eu aveam nişte umeri ciolănoşi, acoperiţi numai cu piele, aproape fără muşchi. Nu pot să spun că eram distrofic, dar nici învelit cu carne nu eram. Atât numai că Dumnezeu îmi dăruise un organism rezistent, plin de viaţă şi un înger păzitor care îmi purta de grijă în orice împrejurări.

Mi-am ales o piatră potrivită şi am intrat în circuit. Unii alunecau, cădeau cu piatra peste ei, se juleau până la sânge şi ieşeau din rând ca să-şi lingă rănile, ca nişte câini. Alte medicamente nu erau, decât saliva proprie şi nisipul mărunt. Nenorocitul care cădea din şir era înjurat şi lovit fără milă de brigadier cu piciorul sau cu o nuia cioturoasă de karagandâk (o plantă de pustiu). Aşa numeam noi saksaulul.

Distanţa din fundul carierei până la estacadă era de vreo 400 de metri şi cărăruşa şerpuia pe după unele blocuri de piatră sub un unghi de 20-25 de grade. Unii zeki se odihneau pe după blocurile mari de rocă până erau descoperiţi şi snopiţi de noul stăpân. Însă toţi răbdau de teama să nu le reducă cumva porţia de mâncare. Caravana se întindea lung şi şerpuitor, iar noi mişcam greoi picioarele, de parcă erau de plumb. Văzuţi dintr-o parte, semănam cu o caravană de dromaderi.

La banda rulantă s-au mai descoperit încă o mulţime de defecte şi nimeni nu putea şti cu precizie, când va putea funcţiona. Nervozitatea creştea din oră în oră. Toţi aşteptam cu mare nerăbdare să sune toaca de încetare a lucrului.

Până la lagăr mergeam pe jos o distanţă de vreo 5 km. Drumul parcurs îl făceam pe contul timpului nostru liber. Picioarele chinuite refuzau să ne mai asculte şi semănau tot mai mult cu nişte torbe lungi, umplute cu nisip, şi mai mult le târâiam de pământ decât păşeam. Din urma coloanei se ridica un nor de praf şi dacă vântul bătea din spate norul se ridica deasupra noastră. Praful ne intra în urechi, în nas, în gură, în ochi, pretutindeni unde putea să pătrundă. Uneori praful se abătea şi asupra escortei, ba pe o parte, ba pe alta. Atunci ei deveneau destul de înrăiţi, ţineau degetul pe trăgaci şi tot răcneau:”Strângeţi rândurile! Nu discutaţi!”:

Odată ajunşi în zonă, ne-am dus direct la cantină. Acolo ne-au dat nişte lături, în străchinuţe mici de aluminiu, pe care le lingeam până la luciu după ce terminam geandra din ele. Nu ştiu nici până azi dacă le mai spăla cineva vreodată ori erau linse din brigadă în brigadă. După ce terminam de lins străchinuţele ni se făcea foame şi mai tare.

A doua zi , după ce am ajuns din nou la locul de muncă, Melikian a început să dea dispoziţiile necesare. Mai întâi a fost formată echipa din nemţi sub conducerea lui Terehov, care avea să repare banda rulantă. Apoi a fost formată echipa de spargere şi sortare a pietrei brute, iar cea de a treia grupă urma să care piatra pe umăr până va fi pusă în funcţiune banda rulantă.

Cu noi, cei din echipa a treia, el a avut o convorbire scurtă şi rece, ca o carceră de noapte în Karlag. Ne-a lămurit că suntem datori să asigurăm zdrobitoarele cu piatră, ca ele să nu staţioneze un minut. Apoi s-a adresat către mine:

– De azi eu voi duce evidenţa maşinilor! Iar tu pleci temporar cu băieţii la cărat piatră.

N-am cutezat să zic ceva, căci cine ştie cum s-ar fi terminat o asemenea discuţie. Am început să mă gândesc cum să-mi protejez mai bine spinarea. Dar cum să te protejezi de povara apăsătoare a pietrei, când ea e atât de colţuroasă iar brigadierul e cu ochii pe tine?

De acest Melikian se temea tot lagărul, aşa cum altădată se temeau de Vasiliev. Avea la activul său mai multe scandaluri. Era un om de statură mijlocie, umerii desfăcuţi, iar picioarele subţiri şi puţin încovoiate. Avea o faţă neagră, ciupită de vărsat de vânt, ochii negri şi roşii ca la câinii cei turbaţi. Sprâncene stufoase până la jumătate de frunte, iar nasul îi era puţin turtit şi puternic încovoiat în jos. Avea un accent tipic caucazian hârcâindu-l pe “r” mai puternic decât francezii. Vorbea cu noi stând cu picioarele larg depărtate, ca un poliţist sadea şi învârtea tot timpul în mână o vargă de karagandâk, pe care administraţia îi permitea s-o poarte.

Chiar de dimineaţă, ziua se arăta călduroasă şi fără nici un pic de vânt. Cel mai tare frigea la fundul carierei. Noi ne mişcam cu toţii foarte încet, ca melcii. Fiecare se străduia să consume cât mai puţină energie şi căuta să ia o piatră cât mai mică. El ne urmărea cu stricteţe şi stăruia să ne împingă bolovani cât mai mari. În jur plutea o atmosferă de ură. Toţi erau cu feţele schimonosite şi cu sclipiri sălbatice în ochi. A venit şi rândul meu să iau o piatră. Am ochit una mai mică bineînţeles, dar el, mi-a împins cu piciorul un coşcogeamite bolovan. Eu am continuat să mă ţin de piatra mea şi atunci el m-a lovit puternic cu varga, urlând înjurături de tot felul. Loviturile au fost atât de dureroase, încât m-am clătinat un pic şi am strigat de durere, iar cei din jur s-au oprit cu răsuflarea tăiată să vadă ce va urma. Am ţipat fără sine porecla armenilor din lagăr “Arra”, m-am încordat ca o felină şi l-am lovit sub stern cu o bucată de piatră. Pe o clipă el şi-a pierdut respiraţia, mai mult de la ofensă, probabil, decât de la lovitură, s-a clătinat şi a căzut între pietre. Câteva secunde a stat nemişcat, apoi a înşfăcat un pietroi în mâini, iar s-a împiedicat şi l-a scăpat. S-a repezit furios la mine şi m-a doborât la pământ. Mă înhăţase strâns, încât îi simţeam duhoarea bâhlită de mahorcă din gură şi simţeam cum ghearele lui îmi caută beregata. Simţind că mă paşte un mare pericol, m-am smuncit din toate puterile, m-am încordat şi am sărit drept în sus ca pisica. Imediat a sărit şi el în sus făcându-şi din nou vânt spre mine. L-am lovit din toată puterea cu piciorul între craci, de s-a făcut ghem, a gemut şi s-a prăbuşit la pământ. Mulţimea ne-a înconjurat, făcând roată în jurul nostru, eu m-am speriat că l-am omorât şi mă dădeam încetişor în urmă. Pe o clipă s-a făcut o linişte ca de mormânt. Arra a stat câtva timp aşa ghemuit, apoi a început să se ridice, a luat de jos un pietroi şi s-a năpustit spre mine cu un urlet groaznic: ”Suka, moldavan, ub’iu! (pui de căţea! moldovan parşiv, te omor!)

M-am gândit iute să-mi fac vânt printre picioarele lui crăcănate ca să scap de pietroi. În clipa când m-am aplecat, în spatele lui, a apărut ca prin minune Terehov, i-a înşfăcat pietroiul cu tot cu mâini şi l-a lovit cu genunchiul în şale. Acela n-a căzut cum era de aşteptat, dar s-a întors brusc şi l-a înşfăcat pe Vasile de piept. Vasile i-a răsucit mâna la spate de s-a auzit cum trosneşte. Cineva din mulţime a strigat:

– Mântuie-l de zile pe spurcat!

Vasile a înşfăcat o piatră de jos, l-a lovit de vreo câteva ori de i-a făcut faţa şniţel vienez. Sângele îi curgea pe barbă şi pe gât. Terehov s-a ridicat în picioare şi a răcnit la el:

– Dacă-l atingi măcar cu un deget pe Ivan, hana! – Şi a trecut rapid cu degetul mare peste gât, a tăietură.

Mulţimea a început să se retragă, ca nu cumva să devină martori, iar mie Vasile mi-a ordonat să mă duc la estacadă.

În acel moment am simţit că trăiesc o mare dramă. M-a cuprins o milă inexplicabilă faţă de Melikian şi mai eram gata să mă apropii de el, să-l ajut. Acela gemea şi încerca să se ridice. Vasile mi-a surprins mişcarea şi a urlat la mine cât îl ţineau bojocii:

– Pleacă imediat de aici!

Între timp, cât mă ridicam spre estacadă, în zonă şi-a făcut apariţia şeful de şantier, însoţit de doi soldaţi. L-au chemat pe Günter Antonovici şi i-au dat noi dispoziţii de organizare a muncii. Apoi s-au ocupat de Arra. L-au ajutat să urce până la estacadă, l-au spălat cu apă, apoi ne-au luat la cercetat pe toţi trei. După depoziţiile noastre, pe Melikian l-au urcat într-o maşină cu două escorte şi l-au trimis în zonă. Pe noi însă ne-au trimis din nou la lucru.

Mergând spre locul de muncă, Vasilie m-a rugat să-i povestesc de-a fir a păr cum s-a întâmplat totul. După ce i-am povestit, el unde face:

– Nu te înduioşa ca o fată mare care s-a culcat pentru prima dată cu cineva întâmplător. Acesta ţi-a fost, cred, primul botez de lagăr. Şi dacă nu eram eu pe aproape, zăceai acum pe fundul carierei. O moviliţă de oase, într-un sac de piele.

– Ei lasă, m-ar fi dus ei la groapa comună!

– Pe naiba! Te-ar fi lăsat pe a doua zi, iar peste noapte şacalii ar fi avut un ospăţ bun. Lui însă nu i-a fi nici dracu, el îi dat cu aşa ceva. Pe câţi de alde tine i-a mâncat de zile!

Mi-au părut foarte dure vorbele lui Vasile. Nu cred că aveam remuşcări, am fost nevoit să-mi apăr fiinţa, dreptul de a mai rămâne în viaţă, dar totodată simţeam un fel de greaţă. Eram profund dezgustat de cele petrecute.

Ziua de muncă îmi părea că nu se mai sfârşeşte. Când a sunat toaca, am răsuflat uşurat. Şi am lepădat imediat lucrul. Asta o învăţasem de la nemţi. Aceia, cum auzeau primul sunet, lăsau imediat tot lucrul baltă, indiferent în ce etapă a muncii erau - cu târnăcopul ridicat în aer sau cu piatra pe umăr. Toate uneltele erau aruncate într-o clipă, procesul de muncă stopat şi se mişcau cu toţii odată spre ieşirea din zonă.

De astă dată la poartă ne aştepta un număr dublu de soldaţi însoţiţi de câini de pază. Javrele se agitau, dădeau din coadă şi miroseau totul în jur. De cum s-a început încolonarea ne-au strigat pe mine şi pe Terehov. Ne-au pus pe ambii în cătuşe şi ne-au legat unul de altul. Ne-au aranjat în capul coloanei, apoi comandantul escortei ne-a amintit regulamentul de comportare în drumul spre lagăr:

– Un pas la dreapta sau la stânga şi veţi fi împuşcaţi pe loc, fără nici un fel de avertizare!

Tot drumul n-am scos nici o vorbă. Ne uitam unul la altul şi ne înţelegeam din priviri. Nemţii erau şi mai tăcuţi. se auzea doar târşâitul picioarelor şi lătratul scurt al câinilor.

Odată ajunşi la poarta mare a lagărului, s-a început o percheziţie groaznică. Era controlat fiecare colţişor al hainelor, prezenţa numerelor, apoi fiecare era descălţat şi controlau şi încălţămintea.

Pe noi doi ne-au dus la pichet, ne-au scos cătuşele, ne-au dezbrăcat şi ne-au lăsat numai în chiloţi, cercetând totul

de-a mărunţelul. Ne-au controlat până şi semnele particulare uitându-se în formulare. Parcă acestea puteau să dispară pe drum!

După percheziţie am fost duşi la secţia operativă. Pe drum Vasile a reuşit să-mi şoptească:

– Te rog, să nu născoceşti nimic, să spui doar adevărul!

La masă stătea un maior pe care nu-l mai văzusem până atunci. Cercetările au fost scurte şi fără înjurături. Am povestit totul amănunţit. Apoi a vorbit şi Vasile. Maiorul a ascultat cu mare atenţie totul şi apoi ne-a zis:

– Aţi încălcat regimul de lucru. Din acest motiv vi se administrează câte trei zile de carceră fiecăruia. Aveţi grijă să ocupaţi rând la carceră. Fiecare zi scăpată se adaogă la cele trei. Semnaţi aici!

După ce am semnat, maiorul a mai adăugat:

– Mâine dimineaţă să vă duceţi să vă înregistraţi la carceră.

M-am uitat la el cu uimire, dar n-am zis nimic. În drum spre baracă îl întreb pe Terehov:

– Eşti puţin mai mare decât mine, ai fost şi membru de partid, ai gustat focul războiului, ai fost şi în prizonierat, spune, ai auzit să fie rând la carceră în vreo ţară?

– Fiind în libertate n-aş fi crezut niciodată aşa ceva. Şi dacă mi-ar fi spus cineva, l-aş fi socotit provocator – mi-a răspuns el cu tristeţe în glas.

Aşa s-a încheiat încă o zi de iad, o zi cu mare ghinion! După cum am aflat mai apoi, pe Melikian l-au dus la Spask, la tratament. Iar noi urma să ne ispăşim pedeapsa, fiind luaţi în evidenţă strictă.