Єi atunci ei au юinut sfat

BALTICII

Epopeia prin care am trecut, începând cu fundul carierei şi până am ieşit pe brânci din cabinetul „stăpânului” a făcut ca toată gloata de zeki să-şi schimbe atârnarea faţă de mine. Nu mai eram pentru ei “paţan iz Moldavii” (băeţandrul din Moldova), unii din ei chiar mă salutau zicându-mi pe nume. Au început să se salute cu mine până şi cei din repiblicile Baltice şi din Vestul Ucrainei.

După cină am fost chemat la şeful de şantier şimi s-a comunicat că am fost transferat în brigada nr. 1. La auzul acestei ştiri am înlemnit. Să protestez era cu neputinţă. aceasta ar fi însemnat să mă apropii de echipa distroficilor, unde porţia era doar de 450 de gr. de pâine. Această brigadă lucra la construcţia minei de cărbuni num. 20. Pe acel şantier munceau aproape 2000 de muncitori. Lucrările se duceau atât la suprafaţă, cât şi în subterană, la o adâncime de 280 de metri. Brigada era alcătuită în temei din cei din Republicile Baltice. Brigadirul lor era un lituanian. Îi zicea Iozas Kostas. Era un bărbat înalt şi ciolănos. Vorbea o rusească pocită, ca şi nemţii şi nu putea suferi hoţii şi bolşevicii. Spunea că aceste făpturi nu sunt create de Dumnezeu. Pe ruşi, indiferent de gradul de cultură şi studii îi împărţea în două mari categorii:prima- şovini velicoruşi şi bolşevici dornici de a elibera popoarele lumii, pe care îi ura şi a doua- ruşii cu credinţă în Dumnezeu, care îşi iubesc ţara lor şi nu se uită la averea vecinului de peste gard, faţă de ei era loial.

Când îl întrebam de ce el îi obligă pe cei din brigadă să muncească din răsputeri pentru Balaurul Roşu el zicea că oricum ceia ce construim va rămâne oamenilor şi apoi acesta este unicul compromis pe care el îl face, doar deaceia ca oamenii lui să fie hrăniţi şi să rămânăân viaţă până va pieri Balaurul Roşu.

În secţia noastră au intrat aproate odată Vasile şi Iozas. Coloneluli-a primit binevoitor şi le-a întins mâna, iar ei din respect au continuar să vorbească cu domnia sa în germană. Vorba lor a fost scurtă, apoi toţi trei s-au apropiat de culcuşul meu, eu m-am dat jos şi aşteptam, înţelegând că ei au hotărât soarta mead e mai departe. Vasilii părea mâhnit şi parcă se simţea vinovat de ceva. Primul s-a apropiat de mine domnul Iozas şi mi-a dat bineţe în limba lui:”Labos Ritas”, apoi a început să-mi vorbească în limba de comunicare:

– Am auzit de isprăvile tale, ştiu totul. Atâta doar că aşteptam să văd un atlet în faţa mea, după ce am auzit că ai îndrăznit să ridici mâna la Milichean!

În vorbă s-a amestecat domnul colonel

– Îl cunosc mai deaproape pe Iohan. Oameni ca dânsul sunt capabili să se apere pe sine şi pe alţii.

– Da, dar Milichean dacă se întoarce va căuta sa se răzbune prin sânge, – aremarcat Vasile.

– Farţilor, – zuce domnul Iozas, – nimeni încă n-a îndrăznit să se apropie de brigada mea. Cu toate că îi slăbănog, eu îl primesc în brigada mea, dar cu o singură condiţie: să se ferească de şeful operativ mai tare ca de satană, doar aşa îşi va vedea Moldova lui.

Prin mine a trecut un fior de bucurie, simţeam că-mi dau lacrimile, am prins glas şi am zis ca să fiu auzit :

– Eu visez să văd nu numai Basarabia, dar şi toată ţara mea :”de la Nistru pân la Tisa. . “

Terehov s-a apropiat de mine, m-a cuprins, i s-a făcut un nod în gât şi n-a putut să zică nimic. Apoi după o tăcere scurtă mi-a zis:

– te rog iartă-mă că m-au numit în locul tău, dar aşa trebuie. Viitorul vă va convinge pe toţi.

S-a întors brusc, şi-a luat rămas bun din mers şi a plecat.

Îmi părea rău după locul de muncă pe care l-am pierdut, dar simţeam că Vasile nu-mi poate deschide la moment toate cărţile.

Cei doi au strâns din umeri a nedumerire, iar apoi d-nul Iozas mi s-a adresat mie:

– Totul e hotărât! I-aţi bulendrele şi hai cu mine în brigadă. Mai bine obosit, decât cu beregata spintecată. Daă se întoarce Arra în lagăr, te v-a paşte ca pe un miel!

Nu aveam de ales aşa că mi-am luat puţinele zdrenţe pe care le aveam şi m-am pornit după d-nul Iozas.

Baraca avea aceiaşi formă ca toate celelalte. Era undreptunghi imens cu laviţe aranjate în trei etaje.

Brigada era împărţită în mai multe echipe, care aveau o structură bine gândită, după necesitate zăkul era transferat acolo unde era o unitate lipsă. Am fost repartizat la etajul trei într-un cupeu cu trei moşneguţi. Mirosul îmi era cunoscut, înscimb era cald, iar de suit şi coborât nu era nici o preblemă. Mă mişcam ca o pisică. Ei vorbeau în limba lor, încet de tot. Din când în când doar schimbau câte o vorbă. După o păauză îndelungată unul din ei s-a ridicat încetişor şi unde face:”rus”? I-am răspuns “român”. S-au liniştit şi nu ma-u mai întrebat nimic. Ei ori nu cunoşteau rusa aproape deloc, ori nu vroiau s-o vorbească. Ne înţelegeam mai mult prin semne.

Dimineaţa la dejun am fost apreciat cu raţia de 550 de gr. , de pâie, ca şi bătrâneii, asra însemnând că voi face aceleaşi lucrări ca şi dânşii. Cea mai mare porţie de pâine şi respectiv celelalte produse primeau doar cei care lucrau în subterană. 650 de gr.– atât era porţia pe o zi, iar pentru supraîmplinirea planului, porţia ajungea la 700 de gr.

Toate încercările mele de aafla de la bătrânei ce lucrări îndeplineşte echipa în care am nimerit au ieşuat. Ei nu înţelegeau ce-i întreb.

La mină eram duşi cu maşini special amenajate. Maşina era descoperită. Între cabină şi zeki era o barieră de gratii din fier, părţile laterale erau înalte. În fiecare maşină era o escortă din trei soldaţi şi câte un câine-lup. Eram tixsiţi unul lângă altul, cu genunchii strânşi spre bărbie iar mâinele încleştate una în alta pe genunchi. Cum se completa ultimul rând se închidea oblonul maşinii, apoi urma comanda şefului de escortă:

– Nimeni nu are voie să vorbească sau să scoată mâinile de pe genunchi. Ridicarea în picioare până la ordinul dat de escortă se va pedepsi prin împuşcare. Escortă, fii gata de tragere!

Din acel moment maşina începea să se mişte, soldaţii deschideau baionetele şi erau cu ochii aţintiţi asupra noastră. Câinile şi el primea poziţia de vigilenţă şi di când în când lătra, ca semn că îşi face sârguincios datoria.

Fie vară , fie iarnă, procedura de a ne căra la locul de muncă era aceiaşi. Unica diferenţă era doar în faptul, că iarna escorta era îmbrăcată în cojoace lungi şi pâsle, noi- în aceleaşi zdrenţe. la viteza maşinii gerul devenea tot atât de nemilos ca şi escorta. În lagăr aveam şi folclorul nostru şi întru cât limba de comunicare era una, adica rusa catrenul suna cam aşa:

Um koceneiet ot moroza,

I telo ohvatil smertelinîi tik,

I kajetisa zalez bî v topku parovoza,

Čtobî zgoret’, no bît’ v teple na mig!

Varianta mea era :

Îmi îngheţă creierul de frig,

Mă ghemuiesc ca câinele covrig,

Să ard aş vrea într-un cuptor,

de-atâta frig şii oasele mă dor.

Uneori frigul trecea dincolo de puterea mea de rezistenţă, atunci încetam să mai simt că mă doare ceva, chinurile rămâneau undeva în urmă şi mă transformam într-o grămăjoară de oase înţepenite, gata să-mi dau duhul. În aşa momente eram salvaţi de convoi. Se apropia de noi câte un soldat şi ne loveea cu botul pâslei, scoţând-une din amorţire.

– Mişcă-te, mişcă-te că ieşti gata mârţoagă!

Începeam să revenim la viaţă doar când ne descărcau din maşină. În faţa porţii de la mină ni se dădea voie să sărim în sus şi să ne izbim unul de altul, ca să ne mai dezmorţim.

Echipa în care am nimerit se ocupa e pregătirea mortarului pentru betaonare galeriei centarle din subterană. Sucesul brigăzii era determinat de volumul de muncă efectuat în galerie. După acel volum de muncă se aprecia porţia de pâine şi alimente pentru toate echipele.

Brigadirul a început ziua de muncă cu instruirea mea. Agregtul de producere a mortarului er înconjurat de trei grămezi mari de pietriş, nisip şi ciment. Din fiecare grămadă trebuia luată o anumită proporţie şi trebuia respectată o anumită ordine. secretul amesteculu tuturor componentelor îl cunoştea mai bine unul din cei trei moşneguţi.

Important era să asigurăm la timp gura nesăţioasă a maşinii cu componentele necesare, ca să nu staţioneze nici o clopă. Pietrişul se consuma cel mai mult, şi el se încărca şi cel mai greu. Era azvârlit cu lopata. Era şi un agregat cu aer comorimat pentru încărcarea petrişului, însă nici unul din bătrânei nu putea stăpâni maşina. Era capricioasă, dar dacă o mânuiai bine putea face un lucru cât toată echipa. Brigadirul mi-a lămurit de-a fir a păr cum lucrează maşina şi cum s-o manevrez cât mai bine. Am fost numai ochi şi urechi, şi când am trecut la partea practică D-nul Iozas mi-a zis:

– Cu cât mai lente îţi vor fi mişcările, cu atât mai puţin te vei chinui. Să fii foarte atent cu poziţia manivelelor.

A plecat şi nu l-am mai văzut toată ziua. Cam peste o oră de muncă mşina a stors toată sudoare din mine, ar şi eu am izbutit să-i pun căpăstru. Tocmai aproape de amiază s-a acumulat un surplus de mortar şi noui am putut răsufla uşuraţi. Bătrâneii m-au înconjurat şi zâmbind mi-au zis:”maladeţ”. Apoi a urmat o tiradă de cuvinte, absolut neînţelese pentru mine, dar m- am gândit că nu-i de rău.

Timp de o săptămână am însuşit toate capriciile “Băce-ului”, aşa se numea maşina. Oboseala era destul de mare, dar şi bucuria mea şi a bătrâneilor era pe potrivă.

Într-o zi de odihnă în secţie a venit să mă viziteze bucătarul smolit, care mă ospătase după ispăşirea pedepsei din carceră. Era din Sudul Basarabiei, dintr-un sat de găgăuji şi îi spunea Terziev Petru. Făcuse liceul peste Prut şi-şi iubea Ţara ca orice bun român. Povestea cu multă dragoste despre anii de studii şi despre frumuseţea munţilor Carpaţi. Îl asultam cu multă atenţie şi vroiam să-mi povestească cât mai multe. Vorbea limba română la perfecţie, iar eu rămâneam vrăjit de istorisirile lui şi într-un fel mă simţeam jenat să-mi cunosc Ţara din povestirile altora. După ce s-a convins că eu eram acel pe care îl căuta, m-a întrebat dacă îl cunosc pe Leandr Alexandrovici şi dacă am vreo ştire de la el.

– L-am cunoscut aici în lagăr şi am cele mai frumoase şi mai plăcute amintiri despre acest om, însă de când l-au trimis în etapă nu mai ştiu nimic despre el. După ce s-a uitat cu atenţie în jur, mi-a întins un bileţel destul de şifonat şi înscămoşat:

– Îl veţi citi după plecarea mea. Eri a venit o etapă din Echibastuz şi ne-a adus diferite ştiri, printre care şi acest bileţel. Aveţi dreptate, este un om cu semnul lui Dumnezeu în inimă. Eu plec, e timpul să fiu la datorie.

N-a reuşit bine să plece domnul Terziev, că eu am şi început a citi bileţelul.

Dragă Vania!

Îmi eşti aproape de inimă, ca un fecior. Având ocazia, îţi scriu câteva rânduri, în speranţa că vor ajunge la tine. Muncesc foarte mult, dar am noroc că dumnezeu mi-a trimis un lăcătuş mecanic de o chibzuinţă rară. Îi spune Pimen Damaşcan. Afirmă că este român şi că te cunoaşte de la libertate. Mi-a spus că el era deja în lagăr, când pe voi v-au judecat. Şi a mai adăugat că libertatea unui popor se cucereşte prin sânge şi prin jertfă. Tu eşti foarte aproape de sufletul meu. Anume aşa oameni ca tine şi ca Pimen sunt drojdia societăţii, chiar dacă voi nu vă daţi seama de acest lucru. felul vostru de a vă comporta şi de a gândi în ţara asta se numeşte “inakomîslie”, “vol”nodumie”. Tocmai de aceea şi v-au judecat, fiindcă gândiţi liber, altfel decât gândeşte mulţimea. Tocmai de aceea şi v-aţi pricopsit cu articolul 33.

Al tău moşneguţ şi camarad de suferinţă, Leandru.

1952, Karlag (Ekibastuz).
Scrisoarea domnului Leandru m-a mişcat foarte mult. În primul rând am aflat că Pimen e bine, e om întrebat şi nu s-a scufundat în mocirla cotidiană şi apoi am aflat că se află nu departe de mine. Aprecierea pe care ne-a dat-o domnul Leandr amândurora m-a făcut să mă simt mândru, un om matur şi mi-am dat seama că nu mai sunt deacum un adolescent romantic cu spiritul dreptăţii în sânge. M-a făcut să vreau să cunosc mai multe , mi s-a făcut dor să citesc.