Єi atunci ei au юinut sfat

BIBLIOTECA

Lagărul avea şi o bibliotecă. Erau trei mari secţii: clasica mondială, clasica rusă şi literatură sovietică. Puteai deveni cititor, doar dacă nu aveai antecedente de carceră. Eu eram aceptat, doar în sala de lectură a ziarelor, faţă de care aveam alergie. Atunci l-am rugat pe brigadirul nostru să-mi i-a cărţi de la bibliotecă şi anume din clasică. Odată find în vizită la domnul Terziev am văzut că dumnealui citea din Scheachespeares, era o ediţie din anul 1937 din Bahcisarai. Conţinea o selecţie de 6 comedii şi 6 tragedii. Mi-a spus că este a camaradului cu care lucrează şi că acela o vinde pe o jumătate de litru de ţuică. De la dânşii am plecat direct la Vasile şi i-am spus de dorinţa mea. El s-a bucurat foarte mult de vizita mea, m-a servit cu o felioară de pâine şi o bucăţică de cârnaţ din carne de cal. I-am propus să-i dau costumul meu de la libertate, numai să facă rost de o jumătate de litru de votcă. El contacta zilnic cu şoferii de la libertate şi ar fi putut să facă acest lucru. Auzind rugămintea mea, a zâmbit şi mi-a promis că va încerca. la despărţire m-a rugat foarte mult să nu-i ţin pică , că a ocupat locul meu de muncă, aşa trebuia.

N-au trecut nici trei zile că Terehov, m-a invitat la el în secţie, zicând că are ceva pentru mine. Eram curios să aflu cât mai repede despre ce-i vorba, aşa că m-am pornit repejor după el. El mergea direct spre secţia bucătarilor . Odată ajunşi acolo, el i-a spus omului cu pricina, că preţul cerut pe carte este în lagăr şi dacă nu s-a răzgândit batem palma. Bucătarului i-au sclipit ochii de bucurie când a văzut jumătatea şi i-a întins fără mare mare vorbă cartea lui Vasile. Am ieşit de acolo şi când am rămas numai noi doi, Vasile mi-a întins carzea şi mi-a zis:

– Să te păzească Dumnezeu şi pe tine şi cartea şi să ajungeţi amândoi în Moldova ta!

– Nici nuştiu cum să te mulţumesc, mâine îţi aduc costumul!

– Costumul îţi va mai trebui. Tu meriţi mai mult de o jumătate de litru de votcă! Noi ne putem despărţi în orice clipă. Nu vezi cum stăpânii ne vântură din lagăr în lagăr ca să nu reuşim să legăm o relaţie de prietenie? Să nu mă uiţi şi să le povesteşti nepoţilor tăi cineţi-a dăruit această carte.

Am rămas profund mişcat de gestul lui. Din acea zi am dormit seară de seară cu cartea la cap. Cunoşteam aproape pe de rost replicile din piese.
Încetul cu încetul am început să prind rădăcini în noua brigadă. Mânuiam bine Băcul, eram ascultător şi în curând bătrâneii au început să mă simpatizeze. Munca Era variată. Când nu mai era nevoie de mortar, pregăteam materialul lemnos pentru cofraj la turnarea betonului în magistrala centarală a minei. Lemnul îl pregăteam la un joagăr care era instalat chiar alături de noi. Bătrâneii se temeau ca de foc de această instalaţie cu dinţi fioroşi de oţel care se mişcau rapid. Moş Iurghenas (aşa îl chema pe unu din moşnegei), a lucrat aici încă de la început şi ne-a povestit cum brigada l-a pedepsit pe unul din turnători cu ajutorul acestei maşini. Nu mai puteau de răul lui. Acela raporta cu acurateţă şefului operativ tot ce se făcea şi ce se zicea în echipă. Apoi acela îi chema pe bieţii oameni toată noaptea la cercetări, iar ziua erau obligaţi să fie prezenţi şi la muncă, care dura 10-12 ore. Oamenii încercau în fel şi chip să se mântuie de secătură , dar nu era posibil să scape de el. Au vorbit cu el deschis, i-au propus să plece în altă bbrigadă, dar nu vroia şi basta. Atunci au zis că n-au încotro şi au hotărât să-l lichideze. L-au legat de un druc grosşi i-au dat drumul prin joagăr cu câteva clope înainte de a se încheia schimbul. În noaptea aceia toţi muncitorii de pe şantier au fost ţinuţi lângă poarta cea mare pe pământ până nu s-au găsit “scândurile “din trupul turnătorului. De atunci moşul Jurghenas nu s-a mai putut apropia de maşina asta infernală.

Într-o zi, văzând cum mânuiesc aparatul unul din moşneguţi m-a întrebat în glumă , dacă n-aş pute supune tot aşa şi dracii care ne chinuie.

– Aceste făpturi, cu chip de om, îşi vor pierde singure puterea, atunci când le va pieri stăpânul.

– Oare lucrul ăsta se va înfăptui vreo dată?

– Bineînţeles! Tot începutul are şi un sfărşit! Parcă aşa ziceai mata mai dăunăzi.

– Măi băite da tu prinzi totul din zbor şi nu uiţi nimic!

În timpul acesta de noi s-a apropiat brigadirul, ne-a dat bineţe şi aşa în glumă unde zice:

– Ce mai fac flăcăii?

Careva i-a răspuns că flăcăi avem numai unul.

– Apoi de mâine nu-ţi avea nici unul. – apoi s-a întors către mine – Mâine pleci în schimbul doi la subterană. S-a îmbolnăvit băiatul care lucra la încărcat roca cu BaCe-ul. Tu mânuieşti deacum bine maşina aşa că vei lucra acolo.

Am rămas mut la auzul acestor cuvinte, nu prea îmi convenea, dar ce puteam să zic. Ordinele nu se discută, ci se execută. Cred că se citea nemulţumirea pe chipul meu, căci imediat a adăugat:

– Mâine am să merg şi eu cu tine în echipă ca să văd cum te vei descurca cu maşina de acolo.

S-a întors şi a plecat în grabă. De cum am rămas singuri moşnegeii mei au prins a se şuşoti în de ei în limba lor. Apoi au delimitat cu piciorul un loc lângă betonieră şi m-au rugat să le aduc cât mai mult pietriş pe locul cela. Erau mâhniţi, ca şi mine. Ne obişnuisem unii cu alţii şi lor le plăcea cum mânuiam agregatele de acolo.

A doua zi, cu puţin timp înainte de a pleca la muncă cei din schimbul doi, brigadirul şi-a făcut apariţia în secţie şi m-a dus la echipa care lucra în galeria centrală. Mi s-au adus la cunoştinţă câteva lucruri ce priveau de tehnica securităţii, mi-au dat bote de gumă, cască, baterie, curea şi îmbrăcăminte din foaie de cort– toate după măsura mea.

Galeria centrală era sectorul principal de muncă din toată mina. Anume aici se făcea forajul, săparea şi înaintarea. Din urmă venea echipa care făcea întăriturile, betonarea şi instalarea infrastructurii. Galeria se construia sub trei orizonturi de cărbune la o adâncime de 280 de metri. În fiecare schimb lucrau permanent 2-3 maşini de perforare, care găureau roca la anumite distanţe. Între schimburi inginerul pirotehnic punea explozibil ca să spărgea roca. Două trei persoane lucrau cu ciocanul de abataj şi spărgeau blocurile mai mari, ca mai apoi să poată fi havate cu BăCe-ul şi încărcate în vagonete, pentru a fi transportate la suprafaţă. Când toate aceste aparate lucrau, nu se mai auzea vorba omului. Se ridica şi un nor de praf, de putea ţinea cred că şi toporul pe el. Toate agregatele trebuau să lucreze 7 ore şi jumătate fără ca măcar unul să se oprească pe vreo clipă. Se opreau agregatele doar din cauza unor defecţuini şi atunci se stârnea o nervozitate şi agiotaj din partea şefilor, nevoie mare. Imediat găseau vinovatul, trebuia să dea vina pe cineva. Se trăduiau să găsească imediat cauza şi să repună în acţiune agregatul. Erau alertaţi toţi şefii până nu începea munca din nou.

În timpul lucrului periodic mi se astupu nările cu praf de rocă, iar când scuipam praful morsocat în gură aveam impresia că din gură a căzut ceva solid. La coada ochilor sistematic se aduna nisip. Când terminam schimbul în urechi încă multă vreme îmi ţiuia ba vuruitul maşinilor de forat, ba vibraţia ciocanelor de abataj. Toată roca ceia zdrobită, trebuia s-a încarc cu BăCe-ul în vagonete. După ce terminam schimbum mâinile încă multă vreme simţeau vibraţia celor două manivele. echipa avea marele pivilegiu de a face duş după fiacare schimb, înainte de a ieşi la suprafaţă. Durata duşului era de 10 min. Neplăcerea cea mare era că nu aaveam ştergare. Aşteptam puţin până se scurgea apa de pe noi şi mai mul uzi ne îmbrăcam.

Echipa m-a primit indiferentă. Nimeni nici n-a încercat să intre în vorbă cu mine. Am observat în duş că toţi şi-au scos din urechi nişte cârpuliţe mici, se vede că le foloseau pentru a-şi proteja auzul şi a micşora sunetele vibraţiei. Cât de bine nu ne spălam, dar aşa zisele cearşafuri tot primeau culoarea roci cu care lucram. Dacă dadeam de vreo vână de cărbuni, ori rocă amestecată cu cărbuni, aunci bârlogul nostru devenea negru.

Cele mai dorite momente ale zilei erau lipsa aerului comprimat şi roca molcăluţă. Atunci răsuflam şi noi mai uşor. Toate agregtele noastre lucrau cu aer comprimat. Lipsa lui din variate motive ne mai oferea timp pentru odihnă. Când mergeam pe rocă moale sau cărbune, atunci supraîmplineam uşor planul şi primeam supliment la gorbuşcă. Suplimentul ni-l dădeau înainte de a coborâ în mină. era o felioară de pâine, însoţită când şi cum de un cubuşor de zahăr ori trei patru peştişori uscaţi, se întâmpla să fie şi pateu. Acest supliment se numea tormozoc. Poate că îi ziceau aşa fiindcă ne opream puţin din lucru ca să-l mâncăm. Unii socoteau şi cred că pe bună dreptate, că defapt asta-i momeala stăpânului, ca robii flămânzi în avântul lor după aest umil tormozoc să supraîmplinească cât mai des planul. Uneori se întâmpla să dăm peste vreo rocă dură, care nu se spărgea cu ciocanul de abataj şi atunci ne rânduiam cu toţii la un ciocan sau o luam din două trei părţi concomitent la spart până îi dădeam de hac.

Odată am dat peste un bolovan enorm în partea dreaptă de sus a galeriei. Toate strădaniile noastre de al zdrobi nu s-au încununat de succes. Şi colac peste pupăză s-a oprit şi aerul comprimat. Şeful de echipă s-a dus să comunice care e stare de lucruri, iar noi am profitat de ocazie şi am scos tormozocul, ca să savurăm fârâmiturile ce ne-au mai rămas. Unii morsocau îndelung fiecare bucăţică, alţii sugeau pâinea. Fiecare lungea plăcerea cum îl trăsnea capu. Aproape la fuga s-a întors şeful echipei, un estonian hapsân de lucru şi dornic de mâncare multă şi abia trăgându-şi suflarea a început a urla la mine:

– Ce stai degeaba, treci la ciocan!

– Eu n-am treabă cu ciocanu, eu răspund de BăCe.

S-a repezit singur la primul ciocan care i-a ieşit în cale şi l-a apăsat de probă. S-a auzit o duruitură ca din mitralieră şi bolvanul cu care atât de mult ne chinuisem până atunci, s-a rostogolit într-o clipă peste el, strivindu-l ca pe o cutie de chibrituri. Noi ne-am tăinuit răsuflarea şi ca la comandă ne-am ridicat în picioare. Ne-am scos pe rând căştile şi cineva a zis:

– Galeria a mai cerut o viaţă de om. Şi de astă dată a fost modestă. A luat numai unu, nu ne-a luat pe toţi odată!

– De la puţul central şi până aici, acesta-i al treizeci şi treilea!– s-a auzit vocea cuiva.

Altul a întrebat:

– Oare câte vieţi va mai cere ca vamă? Dumnezeu ştie.

Unul mai în vârdtă a rostit aşa, ca pentru sine:

– Asta-i goana după gorbuşcă şi tormozoc!

Cred că în acel moment fiecare se gândea la acelaşi lucru:”dar dacă apăsam eu pe ciocan?” Moartea lui apus peste noi pecetea tristeţei. careva din echipă mi s-a adresat:

– Hai, eşti mai tânăr, dă o fugă la puţul central şi cheamă brigda de avarie. Să-lanunţi şi pe brigadirul nostru de cele întâmplate.

Tot drumul dus şi întors simţeam cum parcă mă apasă o vină. Şi tot eu mă consolam cu gândul că fiecare se duce când îi vine ceasul.

Echipa de avarie a venit destul de repede. Era şi brigadirul nostru cu ei. Ne-au întrebat pe rând cum s-a petrecut totul, au întocmit actul care explica de ce a staţionat munca, iar despre sărmanul om– nici un cuvânt. Au adus drucuşorii pentru întărituri, iar şeful ecipei de salvare a remarcat:

– Ieftin a-ţi scăpat!

După ce s-au făcut întăriturile necesaremunca a continuat, răposatul care zăcea sub bolovan, a căpătat valoarea pământului din care a fost făcut. nimeni nu-l bocea, iar noi munceam pe rupte pentru pâinea noastră cea de toate zilele. la sfârşitul zilei de muncă am luat şi cadavrul decedatului cu noi în lagăr. Trebuia socotit şi el la numărătoare, dar apoi a rămas să zacă lângă poarta cea mare.

A doua zi porţia a fost mai mică, întrucât nu am supraîmplinit planul. Iozas Lucştaş, acel lituanian de la care a pornit răzmeriţa împotriva hoţilor, a fost numit şef de echpă. era un bărbat, care era gata să plângă în orice moment, atât de jalea lui cât şi a altora. Rar când se înţelegea că el este şeful. La libertate lucrase ca pădurar şi îi plăcea să vorbească cu drucuşorii pe care îi foloseam pentru întărituri. El cunoştea care şi cât de puternic este. Nu se grăbea niciodată, muncea mult şi cu chibzuinţă. Cât timp a fost şef nici odată n-a ordonat nimic, dar te ruga să faci cutare sau cutare lucru.