Єi atunci ei au юinut sfat

SCRISOARE BUNICULUI

Ce să-ţi mai scriu bunicule

Cu barba înspicată-n vreme,

Ce să-ţi mai scriu bătrânule

Când lumea chinuită geme.

Doar câţi ca mine ţi-au mai scris

şi binele şi răul

Şi trecut-au ca un vis

S-au dus lăsându-şu eul.

Să-ţi scriu cum pe la noi

Pustiul lung se-ntinde,

de viaţa dusă în nevoi,

Cum om pe om se vinde?

La ce să ştii şi tu acum

Durerea noastră din coloană,

de praful ridicat din drum,

De munca dusă de pomană.

Eu te-am lăsat la gârlă între plopi,

Când vremea hainele-ţi ţesea

Când roua argintie cu-a ei stropi,

Din somn petalele trezea.

M-am dus să rătăcesc în lume,

Să cercetez dreptatea şi-a ei legi,

Dar mă înec în valuri mari cu spume

Şi-nghit venin căldări întregi.

Acum tu eşti de tot bătrân,

Ai vrea să vezi cum ţi-am sosit în prag

Cum ţi-am adus un car cu fân,

ca iarna să-ţi hrăneşti viţelul drag.

Tu ai crezut că-n gârbova ta fire

Vom fi cu toţii în jurul tău

Dar vremea ne-a croit o despărţire

Ce varsă numai lacrime pârău.

Şi când arhanghelii te-ngână

să pleci la ei în lumi fără dureri

Mă rog la toţi cu multă râvnă

Să te mai lese viu şi în puteri.

N-aş vrea să duci acolo ştiri

De pe planeta noastră blestemată

Să strici eterne liniştiri

Spunându-le de viaţa zbuciumată.
Karlag, 1952

TATĂL NOSTRU

A doua zi nu l-am mai văzut pe domnul Leandr.

Când am terminat ziua de muncă, nemţii au început să se ridice din carieră. De mine s-a apropiat Günter Ant. şi mi-a întrebat dacă nu ştiu nimic despre Leandr Alex. dacă nu cumva e bolnav, căci nu l-a văzut toată ziua. M-am gândit că e posibil să-l fi trimis de acum la Ekibastuz. Am predat toate actele la secţia de contabilitate şi cu pas grăbit m-am îndreptat spre chilia moşului. Temerile mele s-au adeverit. Camera era goală. Nu-mi venea să cred că domnul Leandr a plecat. M-am simţit singur, fără apărare. Eram un pic dezorientat, înţelegeam că de acum înainte va trebui să mă descurc de unul singur, că nu mai aveam nici un punct de sprijin.

A doua zi am fost chemat la conducătorul de şantier. El fusese un bun prieten cu domnul Leandr. M-a măsurat de vreo câteva ori din cap până în picioare, apoi s-a apropiat de mine, m-a privit drept în ochi şi mi-a zis:

– Leandr Aleaxandrovici este plecat. El mi-a spus că tu eşti harnic şi te isprăveşti uşor cu orice lucru. La moment nu am un brigadier potrivit, iar cariera asigură cu piatră tot şantierul de construcţie de la mina 20. Tehnicianul de la banda rulantă tot e un băiat de treabă, harnic şi ascultător. De voi doi şi de nemţi depinde cum vă veţi hrăni. Ai grijă, ca în fiecare zi la sfârşitul zilei de muncă să prezinţi raportul corect la secţia de contabilitate.

Îl ştiam pe cel de la banda rulantă. Zilnic ne întâlneam de câteva ori. Îi spunea Vasili Terehov, fost locotenent, tanchist. Era un şaten de o statură mijlocie, părea voinic. Cunoştea diverse tehnici de luptă. era apreciat şi stimat în lagăr nu numai pentru figura sa de atlet, dar şi pentru firea sa liniştită şi vederile sale democratice. Vorbea liber germana şi nemţii îl stimau foarte mult. A fost prizonier la nemţi, dar a reuşit să fugă şi s-a înrolat din nou în armată. A ajuns cu luptele până aproape de Berlin, când s-a pomenit arestat de cei de la KGB. Ca urmare a fost judecat la 25 de ani de muncă silnică fiindcă a căzut prizonier la nemţi. I-au dat un termen aşa de mare, fiindcă la judecată le-a zis:”Am căzut în prizonierat, pentru că mi-am apărat partidul şi pe scumpul nostru tovarăş Stalin. “

Atunci când ne-am cunoscut mai îndeaproape şi ne-am povestit unul altuia istoriile noastre, el mi-a zis să nu mă supăr, dar după părerea lui eu sunt un rebel. Eu însă i-am răspuns că nu mă supăr deoarece m-am ridicat la luptă pentru dreptate.

– Vania, dreptatea-i numai în ceruri, dar poate că şi acolo îi cam puţină, iar aici pe pământ să n-o cauţi. Să lupţi acum pentru ea e o adevărată sinucidere.

– Bine atunci, să lăsăm mâinile în jos, să aşteptăm faza de distrofie şi să plecăm cuminţi pe lumea ceia, aşa crezi?

– Nici chiar aşa! Noi trebuie să luptăm ca să rămânem în viaţă. Acesta este un scop îngust, dar dominant. Şi al doilea scop, tot atât de important este tendinţa zilnică spre libertate– ori prin evadare, ori prin legea lor strâmbă.

– Dar anume prin legea asta ne-au pus la zdup! în ţara voastră libertatea este o noţiune vagă şi relativă.

– Ea în toată lumea este aşa, mai ales relativă. .

– Bine, atunci ce-i de făcut?

– În clipa de faţă important este să rămânem vii , de aceea trebuie să luptăm zilnic pentru orice porţie suplimentară de hrană. Iar apoi vom mai vedea cei de făcut!

Discuţia asta a avut asupra mea un efect instructiv. Am hotărât că trebuie să lupt din toate puterile pentru viaţa mea.

Scrisoarea către bunelul o purtam legată de piciorul stâng pe dinăuntru, mai sus de genunchi. Speram că poate voi reuşi s-o trimit prin cineva de la libertate. Şi iată că în una din zile s-a ivit o asemenea ocazie. Unul din şoferi s-a apropiat de mine şi m-a rugat să-i scriu suplimentar o maşină de pietriş, că el mă v-a mulţumi. L-am rugat să-mi ducă scrisoarea la cutia poştală cât mai departe posibil de lagăr. El a acceptat şi i-am strecurat atent scrisoarea. După ce a plecat m-au copleşit emoţiile. Eram bucuros că am reuşit s-o expediez prin cineva, dar şi mă temeam să nu fiu trădat. Mă liniştea doar faptul că şoferul nu era băştinaş. Celor de prin partea locului tot timpul li se spunea că noi suntem cei mai groaznici bandiţi adunaţi de prin republicile vestice, care sa-u lipit recent la URSS. Pentru prinderea şi predarea vreunui fugar ei primeau nu numai bani grei, dar şi diverse decoraţii. Hăituirea şi prinderea unui fugar se făcea e către câteva familii. Când îl descopereau pe bietul om, scoteau nişte ţipete sălbatice. Prinderea fugarilor se transformase pentru ei într-un mijloc de îmbogăţire.

După amiază şoferul cu care luasem contact, venise după următoarea încărcătură. Ei de obicei făceau două ture pe zi. La un moment potrivit, cu mare băgare de seamă, ca nu cumva să fie văzut de cineva mi-a făcut semn să mă apropii de el şi repede mi-a întins o pâinică şi două scrumbii. Apoi a închis repede cabina ca să nu dea de bănuit. Nu-mi venea să-mi cred ochilor, o pâinică întreagă şi două scrumbii! Am chibzuit multă vreme cum să procedez, să-i fac parte şi lui Terehov, sau să mă ascund de el?!

Foamea permanentă mă chinuia ca pe toţi, dar şi să mănânc totul de unul singur, mai ales scrumbiile era periculos. Apoi împărţind cu el această mare bucurie voi dobândi un nou prieten. I-am rupt o bucată de pâine şi jumătate de scrumbie, pe care i le-am oferit în mare taină. Bucuria lui era imensă, nu-i venea a crede că se întâmplă aşa ceva. M-a cuprins şi mi-a mulţumit. O jumătate de scrumbie şi o jumătate din pâinea rămasă, le-am înfulecat într-o clipită, aşa cum mănâncă fiarele flămânzi. Din restul ce a mai rămas, am rupt coada de scrumbie şi am morsocat-o îndelungat delectându-mă cu saramura ce ieşea din ea. Am supt-o îndelung, până n-aveam nici ce scuipa din ea. Problema cea mare era cum s-o păstrez pe cea de-a doua zi restul ce mi-a mai rămas? în zonă era aproape cu neputinţă să duc bogăţia dobândită. Şi atunci am hotărât să clădesc deasupra mâncării o grămadă de pietre, întrucât ziua de muncă era pe sfârşite şi piatră fără mine nu avea să i-a nimeni până a doua zi.

Din ziua cu întâmplarea fericită, Terehov a devenit nespus de prietenos şi mergea alături de mine în coloană, atât în drum spre lucru, cât şi în zonă. În zilele de odihnă ne întâlneam şi purtam discuţii aprinse. De fiecare dată se străduia să mă convingă că doar socialismul este acea sistemă, care v-a reuşi să aducă fericirea pe pământ.

– Bine, bine, – îi ziceam eu, – şi cum va fi fericirea ceia, aşa cum o avem noi acum?

La această întrebare Vasile începea să se agite şi încerca să mă convingă că această stare de lucruri este greşeala unor conducători şi că toate aceste lucruri se vor schimba.

– Dragă tovarăşe de suferinţă, graţie acestei “greşeli”, noi şi milioane alt-de noi, ne topim încet de foame, boli şi munci istovitoare. Şi nu doar aici, în lagăre, dar şi la zisa libertate. Este oare necesar ca fericirea omenirii să fie construită pe oasele noastre? Spune-mi te rog ce vină ai tu, că te-au adus în acest lagăr alături de mine, de nemţi, de banderovişti? Care-i deosebirea în acest lagăr între tine şi nemţi? Te hrănesc, ori te îmbracă mai bine decât pe ei?

– Vania, mă scoţi din sărite şi am să părăsesc discuţia!

– Te rog să nu te superi, dar dacă poţi, dacă nu-i o taină mare spune-mi şi mie pentru ce te-au judecat?

Vasile a întors capul de la mine, se vedea că are un nod în gât şi ochii îi erau în lacrimi. După o tăcere lungă a zis:

– Nu ştiu. – Iar a tăcut îndelung, apoi a continuat, – am apărat patria, am eliberat popoare…

– De cine, de ce?

– Cum de cine? De fasciştii germani!

– Dar în 1940 de cine ne-aţi eliberat? dragă Vasile, faţă de tine, faţă de alţi băieţi ruşi din acest lagăr nu am nici o ură, mai mult ca atât vă compătimesc. Voi doar aţi executat ordinul comandantului. Iar Stăpânul suprem te-a adus aici şi pe tine, şi pe comandant.

– Să-ţi spun sincer Vania, în momentul ăsta tare mi-i ciudă pe tine, dar în acelaşi timp îmi eşti şi simpatic într-un fel! Nici nu pot înţelege de ce!

– Probabil te atrage faptul că eu îmi apăr dreptul meu, dreptul neamului meu. spre confirmare vreau să-ţi aduc un exemplu. Uite, de-a lungul Volgăi trăiţi voi, ruşii. Poveştile, cântecele, sărbătorile, credinţa vă sunt diferite pe malul stâng şi cel drept? Dar limba? “Otce naş” (Tatăl nostru) ziceţi în limbi diferite? Acum dragă tovarăşe de suferinţă, hai să punem aceleaşi întrebări şi pentru cei care locuiesc de-a lungul râului Prut! Să auzi tu cât de tânguitor sună doina pe ambele maluri, da alte cântece populare care sunt la fel, colindele şi hăituirile şi nu le mai număr pe toate. Zicem Tatăl nostru în aceeaşi limbă, iar Stăpânul vostru ţine una şi bună că noi suntem două popoare diferite.

– Ştii ce gândesc eu Vania? Este o minune că nu ţi-au dat ”vîşka” (pedeapsa capitală) pentru modul cum judeci.

– Generaţiei mele n-au reuşit să ne schimbe codul genetic şi modul de a gândi. Acest lucru se face îndelung. Au încercat s-o facă şi turcii şi austriecii, şi ţarii voştri, dar după cum vezi încă n-au reuşit.

Convorbirea noastră m-a pus pe gânduri şi am înţeles un lucru, că modul nostru de a gândi şi a interpreta lucrurile e diferit.

– Aici, încetul cu încetul ne vom obişnui să gândim la fel. Dar până atunci v-a trebui încă mult să suferim ca să înţelegem că pe toţi ne leagă o dorinţă comună.